Personificarea lu’ „LOVE” – 13.02
Love. În toată existenţa lui, când e vorba de love, omul artist a găsit sursă de inspiraţie oriunde. De la visele erotice și până la vecina de la scara alăturată, de la profa de chimie dintr-a şaptea şi până la asistenta aia nouă de la dispensar, artistu’ a găsit muză și l-a personificat pe love după chipul și după formele ei. Venus din Milo, apropo, n-am înţeles-o p-asta, sculptură din Grecia Antică, sculptată de un grec antic, găsită pe teritoriul Greciei contemporane, o reprezintă pe Afrodita și se numeşte Venus, adică zeiţă romană, mă rog, fiecare cu piticu’ lui. Aşa, să revenim, Venus din Milo chiar și fără mâini tre’ să recunoaştem că arată bine, uşor muncitorească să ai pe ce pune mâna, are şi… are şi… deci e ok da’ tot rămâne întrebarea, „care-i sursa de inspiraţie?” Sincer, nu cred că vrem să ştim, posibil ca dezamăgirea să fie imensă. Dacă aflăm că sursa de inspiraţie e o precupeaţă de la secţia arbagic sau matroana unui bordel local, ce facem? Că așa s-a manifestat love-le la artist și omu’ n-a fost plimbat prin multe locuri. Mai bine închidem ochii şi inventăm o legendă frumoasă cu zeiţa apărută-n visul artistului cu planurile pentru sculptură.
Când am aflat ca muza picturii „România revoluţionară” este o englezoaică, parcă n-am digerat bine vestea şi d-asta zic, mai bine ne calmăm, privim şi apreciem opera fără curiozităţi de babă.
Eram în jurul unui cocârţ de origine irlandeză la discuţii cu prietenii și mi-a venit în minte statuia Justiţiei, cea cu ochi legaţi, sabie şi balanţă.
Nu ştiu cum a deviat discuţia şi am declanşat o disertaţie pe tema „Cât de proşti suntem când ne îndrăgostim” și ce dracu’ se-ntâmplă în capu’ nostru de devenim aşa tălâmbi. Cum discutam aşa ca fetele, chiar discutam cu fetele, personal am ajuns la concluzia că suntem proşti ş-atât.Cu dragostea nu te pui, PUNCT. Nu contează dacă ești bărbat sau femeie, în dragoste tot prost eşti şi faci lucruri pe care-n mod normal nu le-ai face. Clar că dezbăteam degeaba subiectu’, concluziile sunt clare, nu le-am inventat noi, sunt de la facerea lumii şi n-avem completări.
Adică… cum n-avem completări, ce, am discutat și băut degeaba? Ne-am declanşat latura artistică şi am schimbat tema iniţială cu „Cum ar arăta statuia personificată a dragostei”. Muza a fost aleasă în personificarea statuară a Justiţiei că tot m-a inspirat eșarfa de pe ochi și e chioară ca dragostea. Și am început să debităm tâmpenii.
Statuia în viziunea noastră tre’ să arate așa.
-Rămâne legată la ochi, că în dragoste eşti chior mai rău decât un liliac cu reflectoru-n meclă
-Calota craniană nu există să se vază că n-are nimic în cap.
-Urechile să lipsească în totalitate. Nimic în zona aia, piele de colo până dincolo, că-i total surdă la sfaturi şi păreri.
-Zâmbet tâmp cu uşor dezvelit de dinţi și bâluță-n colț de gură.
-E complet goală şi expusă, anemică la trup… vai steaua ei.
-Aş merge pe două statui, una femeie şi una bărbat. Sau una singură cu de toate da’ n-aş vrea să intru în polemici cu BOR-u’ sau alte asociaţii cu doctrine familist-tradiţionale.
-În mâna cu sabia să fie un băţ băgat jumătate-n cu… părţile moi… aşa… ca să te doară.
-În mâna cu balanţa să ţina cardu’ cu codu’ PIN, un rinichi scos la vânzare, un creier stafidit şi cheia de la suflet.
-Mă gândeam să o aduc puţin pe faţa, aşa… uşor capră da’ n-are rost, e băţu’ băgat deja unde trebuie.
-Musai vopsită-n roz bombon sau bleu bebe, ornată cu floricele frumoase da’ cu ţepi.
-Grupu’ statuar să mai conţină şi o groapă d-aia de cimitir, plasată în faţa statuii.
Şi cred că am acoperit toate aspectele. Bine că ne-am oprit la timp din cocârţ că ne şi apucam de treabă. Deja mă gândesc la următoarea operă „Caznele lui Cupidon”… al dracu’ minion înaripat… sper să moară dacă-i dai cu Raid, de muște și țânțari.
Despre discriminare divină AICI