Decizii proaste ale omenirii – cămila domesticită – 28.03

Recomand trezire totală și băutu’ unei stacane de cafea înainte de lectură. O să par puțin alambicat pentru că tre’ să vă relatez total povestirea, cu introducere, conținut, citoplasmă și nucleu.

De la maimuță-n încoace omenirea face greșeli în încercările de deslușit misterele universului, în inovațiile care-s menite să ne facă viața mai ușoară, greșeli și decizii proaste în orice domeniu și-n orice moment. Am inventat și o zicală pe temă, ca o scuză, „errare humanum est-a greși este omenește” pe care o trântim de fiecare dată când facem o dudă și apoi ne vedem liniștiți de treabă, cu pași repezi, către următoarea greșeală. Avem și greșeli bune, sunt descoperiri făcute din cauza erorilor, de la sticla securizată, praful de pușcă și până la viagra. Da-n general, când greșim o facem „regulamentar” și cu simț de răspundere.

În domeniul transporturilor, mijloacelor de locomoție în general, cea mai proastă decizie a fost domesticirea cămilei, decizie mai proastă și decât lansarea Daciei Lăstun. În afara faptului că nu-i bețivă și se adapă rar, animalu’ ăsta care pute, mușcă, scuipă și are o formă total neaerodinamică, n-are nici o calitate. Vrei să traversezi deșertu’? Nici o problemă. Ori aștepți o sută de ani să se inventeze motorul cu incandescență, ori mergi cu calu’ și agăți de el cinci butoaie cu apă să ai pe drum…sau mai bine stai acasă și lași deșertu-n pace. În nici un caz să nu alegi cămila…cămila sucks!!!

O vorbă din inteligența contemporană sună așa: orice decizie pe care o iei după orele două din noapte, e clar o decizie proastă. Cu o săptămână înaite să descalec în Egipt, mă aflam la o bere prelungită spre ora critică două noaptea. Cineva, nu mai știu cine, a lansat propunerea malefică să ne mutăm cartierul general intr-un club. Eu în club nu mă duc dacă nu-s pilit pentru că nu-mi place muzica, volumul muzicii și stroboscoapele care-ți ard retina. În acel moment intruneam toate condițiile de suportat clubul și am facut pasul. Acolo s-a lăsat cu avalanșă de shot-uri și circuite încurcate grav. La un moment dat, povesteam ceva și datorită muzicii la maxim, trebuia să și gesticulez pentru a mă face înțeles. În spatele meu o treaptă. Mică, nimic periculos, dar dacă n-o vezi și dai in marșarier, suficientă de a mă pune la pământ cu un prim contact în noadă…coccis pentru fițoși sau mediciniști. Atunci n-a fost mare lucru, ne-am râs toți și aproape că n-am bagat în seamă incidentul. „Nota de plată” a venit a doua zi cu o durere de fund, durere de cap și căteva imagini lipsă din stenograma serii precedente. Nu-i ok să te trezești cu blanc-uri în memorie și dureri în părțile moi. Mi-am revenit din spaimă după ce am vorbit cu prietenii de aventură, am refăcut filmul show-lui din toate frânturile de memorie, am mai râs puțin, caz închis.

La o săptamână după escapadă, m-am îmbarcat în avion cu direcția Egipt, via Turcia, aeroportul Sabiha Gökçen pe care am frecat menta cinci ore în care am inventariat placile de gresie, am făcut statistici la prețurile din duty free și am socializat cu lumea. Pe aeroportul ăsta, sălile de așteptare sunt dotate cu niște scaune total incomode. De plastic, pline de curbe să-ți copieze fundu’ da’ fără sorți de izbândă, și cu un spătar de 15 centimetrii care numa’ spătar nu e… mai mult o durere acută între vertebrele 13 și 14. Pentru cineva cu noada inflamată, scaunele alea erau mai mult instrumente de tortură decăt ceva pentru odihnă și relaxare. Am supraviețuit.

Ajunși în Egipt ne-am început programul de vizite și în nu mai știu ce zi, am vizitat un sat nubian. Am mers cu barca până-n punctul de-ntălnire al Nilului cu deșertul. Nici urmă de sat nubian, doar o gașcă mare de arabi cu o tonă de cămile. Toată lumea-n extaz la vederea dihăniilor, mai puțin eu care aveam deja experiențe similare în Maroc și Emiratele Arabe da’ m-am dus ca-s pasionat de fotografie. Ghidul nostru egiptean, un tip super deștept, curat și dovada vie că există speranță și acolo, mă tot impulsiona să mă urc pe animal să-mi facă poze. N-am scăpat de gura lui și m-am urcat pe oroare pentru o poză, maxim două.

Posesorul animalului a considerat că-i gata încărcat, are client instalat și a dat ordin de decolare. În momentul ăla a-nceput calvarul. Șaua de pe patruped era mai din cretacic așa, varianta clasică fără-mbunatațiri, de lemn și cu o pătură sau pernă leșinată peste. În spate-mi chițăia fundu’ de durere, în față aveam un patrat de lemn, d-ăla de-l folosim la acoperișuri, fix între picioare și la fiecare mișcare intram cu „bijuteriile coroanei” în el.

Printre vaiete și-njurături mi-am zis că mă plimbă ăla-n cerc, două, maxim cinci minute și scap. Greșiiiit…am plecat spre satul nubian, prin deșert, paralel cu Nilul, cam doi-trei kilometrii luuuuungi și dureroși.

Cămila dracu’- Vedere de sus

Nu vă mai zic…nimerisem cea mai descentrată cămilă, alerga așa…țopăit și cam pe laterală da’ culmea, ținea drumul drept. Era o ea, femelă și o chema Rambo…nu m-ăntrebați logica, n-o știu și oricum mă ocupam cu suferința, n-aveam timp de altceva. La un moment dat, nea’ arabu’a dispărut după dune și eu țopăiam cu animala fără să știu cum s-o opresc, făra să știu o iotă-n arăbește și comenzile de cal lipițan s-au dovedit incompatibile la cămilă. Două cuvinte cunosc în arabă, o să le scriu exact cum se aud că nu știu altfel și oricum le-am învățat papagalicește. „Yala”, adică hai mai repede și clar că nu mă ajuta la frănarea cămilei, și „al abua abuturlac” care-nseamnă „atenție se-nchid ușile”, replică învățată-n Dubai la metrou, fără nici o aplicabilitate în Egipt, în deșert, pe cămilă.

Cănd în sfârșit am ajuns la destinație, a apărut și nea’ arabu’, să-i fie cămila de râs, m-am dat jos, am privit-o în ochi și i-am zis „tu-ți gâții mâ-tii”. Pentru un moment am avut senzația că mi-a zămbit zeflemitor. Restul nopților de concediu le-am dormit pe burtă.

La plecare spre casă, am avut escală tot acolo, în Turcia pe Sabiha Gökçen, numa’ că n-am mai stat cinci ore, am stat nouă ore…în picioare, drepți la drapel, ca soldații căciulați de la Buckingham Palace. Clar…e greu să fi lăuză.

Alte chestii AICI