Zilele trecute am ajutat o prietenă viitor psiholog, am completat pentru un proiect un chestionar cu peste 200 de întrebări care mai de care mai haioase. Treaba era să nu mă pun pe miștocăreală și să dau răspunsuri sincere, nici n-aveam variante multe, cum să fac miștouri când trebuia să răspund cu „X” pe „DA” sau pe „NU”… puțin frustrant chiar. Mi-au atras atenția mai multe întrebări da’ ce mi-a rămas în minte au fost alea referitoare la chestii extreme, adică „dacă știți că o să curgă sânge din nas, vă băgați în nu știu ce acțiune?” formulată academic și normal că am răspuns academic cu „X” pe „DA” și „obișnuiți să mințiți uneori?”, unde la fel, „X” pe „DA”. Da’ aciulea parcă aș avea ceva comentarii. Prin prisma job-ului am ajuns la concluzia că omu’ minte să se afle-n treabă, gratuit și fără nici o sfârâială utilă, doar se laudă cu chestii pe care-n general nu le poți proba ca să nu-l prinzi cu… pasărea aia alb închis vopsită, efectiv se dă tractoraș, probabil în urma unei copilării nefericite sau frustrărilor acumulate la birou sau în societate, se mai minte de frică de mamă/prietenă/nevastă vis-a-vis de, să zicem ora de-ntors de la cârciumă, exemplu dat aleator, mai minte să obțină ceva de la cineva și mai sunt minciunile alea involuntare. La astea ultimele zici că avem un fișier criptat pe care nu-l putem accesa în mod curent, dar atunci când suntem luați la-ntrebări rapide ăla se deschide, ne deconectează creierașii și ne dă niște răspunsuri tâmpite de mai bine zici direct „sunt prost și atâta s-a putut că-i ianuarie”.
Clienții mei de magazin on-line au reticență maximă să facă comanda pe site, conform legii GDPR și normalității, pentru că sunt acolo niște câmpuri care trebuiesc completate corect și care nu te lasă să omiți ceva. Din trei traume la mouse și un abuz rapid de tastatură, ai plasat comanda fără durere de scufiță și fără să atentezi la karma unei terțe persoane care jur, chiar are treabă și alt scop în viață. Mai precis, clientul meu de on-line made in Romania are o lene de-l doare și preferă să mă frece pe mine la telefon. În afara întrebărilor pertinente la care chiar se cheamă că dau consultanță tehnică și-mi cresc gradele și egou’ de „ce deștept m-o făcut mama”, ajung în punctul ăla în care-mi spune că vrea să plaseze comanda și eu îi spun „sigur, pe site direct” și atunci încep minciunelele „-Aș face da’ n-am net. – Bun, atunci numărul meu de telefon de unde-l aveți?”. Io acu’ știu că numele proștilor pe toate gardurile și se poate extinde și asupra numerelor de telefon, da’ parcă am o reticență la varianta că-s așa cunoscut de la Șomcuta Mare la Dăbuleni, via Mădulari, Perieți și Fălcoiu. În momentul ăla se produce blocaju’. Dacă aia cu „n-am net” a ieșit repede, la asta durează puțin cu decriptarea fișierului din căpăcică, ăla de care vorbeam mai sus, și ce poa’ să furnizeze altceva decât o prostie: îl am de la un prieten. Ei bine, 100% din clienți folosesc replica asta, verificat, jur!!! O să experimentez o chestie cu proxima ocazie de genu’ ăsta. După ce-mi servește partea cu prietenu’ care l-a îndrumat să mă sune, o să-i spun ” Aaaaa… de la Gigel!!! Chiar, ce mai face Gigel că n-am mai vorbit de ceva timp?”. Am curaj să pun pariu că la 3 clienți din cinci o să am povestiri cu Gigel, cum că-i bine, sănătos da’ acu’ e puțin dus, cu treabă nu cu bidonu’, de la clientul 4 că e rudă cu Gigel și de la al 5 lea că e chiar Gigel… client vechi, cu pedigree.