Tanti Poli, imediat după tanti Mili – ’90

Tanti Poli, imediat după tanti Mili – ’90

Poli

Am dezvoltat un sindrom ciudat care mă afectează la scris. Constat că de ceva timp încoa’ am ce am cu popii și cu polițiștii. Da’ tanti Poli, te rog să nu te superi, nu pune la inimă și la dosaru’ meu, sunt băiat bun, puțin dus și n-o fac din răutate sau gând de defăimare. Chiar n-am nimic cu tine și cu trupa ta, îl respect și-l urmăresc pe Godină, am un vecin fost polițist pe care-l respect și mă-nțeleg de minune, da’ recunoaște tanti Poli, mai ai prin structuri d-ăștia mai așeeeea… personaje de bancuri. Pe popi chiar nu-i sufăr… asta e.

Povestire reală 100%, jur… cu minim de înflorituri pentru o aromă haioasă.

Pe vremea când tanti Poli abia scăpase de numele de fată mare, ăla de tristă amintire, tanti Mili, îmbrăcase haine noi de tip occidental și nu mai era subiect de roman milițist, niște hoți au spart apartamentul babacilor. Spart pe bune și-n adevăratul sens al cuvântului, adică spart ușa și toată casa arăta de parcă uraganul Ike își făcuse de cap cu urăgănița Katrina prin locație. De altfel hoții au luat o mare țeapă pentru că mare lucru n-au furat, doar două inele ale soră-mii și două sau trei bonuri de masă uitate-n colț pe etajeră. Mă sună o verișoară să-mi dea vestea cea mare, ai mei erau plecați la locuința lor de vară de la țară și eram următorul la conducere în arborele ierarhic. Ajung în locație, verișoara pe holu’ blocului mă informează că a vorbit cu tanti Poli și există un echipaj care prestează prin apartament da’ să nu intrăm că le filăm amprentele. Logic, am intrat. În locuință, o trupă trimisă de tanti Poli, toți civili, unu’ de la criminalistică dădea cu prafuri de amprente și studia problema cu o lampă UV de pe la-nceputul primului război punic și trei bucăți polițiști, instalați în bucătărie, cu țigări aprinse, frecau duda și discutau aprins de cotele apelor Dunării.

-Ce face băieții!?!?! Bună ziua.

-Dumneavoastră? Cine sunteți?

-Absolut întâmplător, prințul moștenitor, delfinul familiei Vlad, primul pe numele meu, călăuzitor al halbelor, sufletu’ petrecerilor și nu în ultimul rând, posesor al cca. 25% din bucătăria în care dvs. fumați fără permisiune. Liniște totală, stupoare gigant, nu le-am zis chiar așa, am înflorit pentru frumusețea articolului da’ am fost p-aproape și de efect, pentru că doi tanti Poli au palmat țigările și, nu-i așa, gestu’ contează, tanti Poli 3, cel care stătea și-n picioare, șefu’ lor, a părut ușor impresionat de apariția mea da’ n-a stins țigarea decât la a doua somație. În timp ce se prezenta „comisar bla, bla”, eu tacticos, mi-am aprin o țigare de a picat fața audienței.

-Păi… parcă spuneați că nu se fumează…

-Ba da, cu aprobare cerută-n prealabil la familia regală… adică la mine. io am tot dreptu’ că-s la mine pe tarla.

Mă rog, ușor circumspecți vis-a-vis de sănătatea mea mentală, au început întrebări standard și plictisit, am hotărât să stau după criminalist, singuru’ care chiar făcea ceva util și fascinant pentru mine. Din toată casa cu curu-n sus, a găsit ceva amprente pe ușa de la barul bibliotecii. Problema era că nu le putea lua pentru că nu se lipea banda aia adezivă. Cu bunic fost polițist și deșteptuț nevoie mare, am venit cu soluția. Am deschiolat ușa barului și am predat-o lu’ tanti Poli pentru cercetări extinse de laborator. La o săptămână m-am dus acasă la tanti Poli, casa locală, nu aia județeană, să-mi iau ușa-ndărăt. Vă imaginați ce moacă a făcut polițistu’ de la poartă când m-am dus și i-am zis de ce am venit, să-mi recuperez o ușă. Stupoarea a fost și mai mare când m-a văzut că io chiar căram o ușă la plecare.

Faza tare a fost la câteva luni după eveniment, timp în care tanti Poli nu m-a sunat, nu mi-a scris, tăcere totală, sedus și abandonat. Mă sună sor-mea și-mi zice că tre’ să mergem la secția nu știu care, că suntem așteptați. Hopa, stai să vezi minune, au prins bandiții, traiască tanti Poli!!! Și mergem. Am ajuns la secție, la ușa lu’ Sherlock Holmes, ciocănim regulamentar și-mi fac apariția cu toată splendoarea mea, adică cu sor-mea. Luăm loc în urma invitației, nenea polițistu’ era prins într-un apel, cred că soția îi făcea lista de cumpărături. Mă rog, termină, își aprinde o țigare, trage hămesit din ea, face pauza de suspans, eu cu Mada îi urmăream cu atenție încordată mișcările și ulterior, cuvintele.

-Domnu’ Vlad, în legătură cu cazu’ dumneavoastră…

Mă prinsesem deja, eram în perioada aia din an cu neuroni activi și mi-am dat seama că nu mă chemase să-mi dea o medalie. Continuă cu importanța și-ngâmfarea unui agent FBI care tocmai ce prinsese toate rețelele teroriste din lume.

-Domnu’ Vlad (cu -mnu’ lung și apăsat) am prins un fir și avem niște întrebări suplimentare.

Wow… era și cazu’, curiozitatea de babă tip cameră de supraveghere la asociația de locatari mă rodea pe interior. Stăteam cu ochii beliți și prin minte-mi trecea doar „hai cu-ntrebarea că fac plici de curiozitate!!!”.

-Ce se-ntâmplă cu bonurile de masă după folosire?

-Ha? Poftim!?!?!

-Cu bonurile de masă, ce nu-nțelegeți, după ce le duceți la magazin și vă faceți cumpărăturile, ce se-ntâmplă cu ele? Unde ajung ele?

Se teleportează-n Narnia, aleargă prin raiul bonurilor de masă, se reciclează și devin hârtie igienică cu aroma de ce ai cumpărat pe ele, aveam o mie de miștouri în cap da’ mă simțeam io miștocărit. Omu’ vorbea serios, cu mimica aia de „am descoperit focul”, așezat la birou foarte protocolar și cu alură de activist PCR, fără urmă de zâmbet… chiar vorbea serios. Am scos telefonul și am sunat o vecină cu magazin care primea și bonuri de masă pentru lămuriri.

-Sunt predate către firma emitentă pentru decontare, magazinul încasează contravaloarea lor.

-Aha… Un „aha” lung și sfătos de parcă l-a pronunțat pe PI până la a trei zecea zecimală. Și atât, continua de tras din țigarea aia cu privirea pierdută spre geam, după geam, prin noru’ de poluare, drepta spre luceferi și hăt departe până pe Marte.

-Da… așa deci… bine domnu’ Vlad, mulțumesc. Vă contactez dacă mai am întrebări.

Plici s-a auzit de la neuronu’ meu funcțional.

-Cum adică, gata? Ăsta era firu’ prins și întrebările congruente cu el? Pe bune!?!?!? Nu e glumă, nu? De fapt dvs m-ați chemat la o recunoaștere de infractori ca-n filme, cu cameră d-aia întunecată și geam oglindă, asta cu bonurile de masă a fost miștocăreală ieftină și binemeritată pentru faza când v-am pus să stingeți țigările, nu?

-?!?!?! … păi… nu… asta era întrebarea.

-Aha… și-n loc să ieșiți din birou până la pufulețăria de peste drum care acceptă și bonuri de masă ca să vă potoliți setea de cunoaștere și de a elucida cazu’ internațional cu circuitul bonurilor în natură și stările lor de agregare, v-ați gândit că mai bine mă deranjați pe mine și pe sor-mea, nu? De fapt ați vrut să vedeți dacă ne mai menținem plângerea și eventual să vă semnăm o chestie cum că voi ați fost brici și v-ați mișcat ca gazelele, numa’ că hoțu’ e neprins deci, negustor cinstit. Da’ dosarele astea nerezolvate atârnă greu la crescutu-n grad și implicit la salariu. Ei bine, nu semnăm nimic, să vă rămână tinichea de coadă și să nu dea dracu’ să mă mai sunați pentru căcaturi d-astea că depun o plângere și pe numele tău pentru port ilegal de cutie craniană.

Nu-mi mai amintesc da’ cred că am trântit și ușa. Ei tanti Poli, dumneata trecuseși de era comunistă, problema e că încă aveai dobitoci de fusta ta care-ți îngreunau viața. Normal că d-atunci n-am mai auzit de tâmpitu’ ăla, milițian repetent, beneficiar de salar pe ștatele lu’ tanti Poli.

Tanti Poli, imediat după tanti Mili – ’90

5 thoughts on “Tanti Poli, imediat după tanti Mili – ’90”

  1. Pingback: "Autoritățilii Lovește Dinou" - Strike 2 - Piuituri

  2. Pingback: High Hangers - Cronică De Papa Bun - Piuituri

  3. Pingback: Therme - Primul Descălecat - 21.06 - Piuituri

  4. Pingback: Piți Vrea Cu Girofar - 23.03 - Piuituri

  5. Pingback: Vine Poliția... și-mi Ia... Da' Vine? - 10.07 - Piuituri

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: