Delicatesă culinară rurală.
Vă mai aduceți aminte când ne-a făcut țăranu’ ăla de Stoicikov „mămălișki”?
Ei bine, ne-am supărat degeaba. La noi porumbu’ gătit în toate modurile posibile, chiar e delicatesă națională și poate-mbrăca derivate felurite, de la ciorbă și până la desert. Atunci ne-am supărat nu că ne-a făcut mămăligari, ne-am supărat că s-a găsit gherțoiu’ ăla de Stoicikov să ne facă mămăligari, aici a fost supărarea.
Io-te față de gibon, de za lipsă din lanțu’ lu’ Darwin. Hagi el nostru e mai frumos și a fost mai bun la fotbal. În fine, la asta cu mămălișki chiar avea dreptate. Nu contează cât de piți plină de fițe ești, ce CEO pe la nu știu ce firmă cotată la bursă, dacă ești de pe plaiurile mioritice nu se poate măcar o dată-n viață să nu-ți fi luat un porumb fiert/copt de la ambulanții din Vama Veche sau de pe pârtia la Predeal.
Prin ianuarie 2021 D.C., în perioada aia de friguri când erau -15 grade-n raza soarelui, am făcut o muntangeală cu surorile sistărs pe Valea lui Stan. Vă spuneam că mașina se lasă într-o pseudo parcare la doi km mai jos de barajul Vidraru. Din traseu ieși prin coada lacului și d-aci, cătinel pe asfalt, mergi spre mașină.
Vă ziceam că frig de frig, traseul liber că în afară de gașca noastră am mai întâlnit niște ATV-iști mai congelați ca noi și la baraj, acolo unde vara n-ai loc să arunci un ac, mai era un tip mangă care vindea porumb fiert și vin fiert. Când am ajuns noi vin nu mai avea, că d-asta era mangă, da’ la porumb stătea bine… normal, nu era nici dracu’ prin zonă.
Zânuța noastră când a văzut știuleții s-a activat. Nu cred că neapărat de foame, mai mult că erau fierbinți și radiau căldură. King Julien, sora a mare și sfătoasă, i-a zis „lasă fată, până la mașină îngheață, oricum urcăm până aici să-ntoarcem mașina, îți cumperi atunci, mănânci comod, te-ncălzești, alea, alea”. Numa’ că n-a luat în calcul capacitățile mele formidabile, aia de a-ntoarce mașina p-un metru pătrat și cealaltă cu uitatul instantaneu. Am ajuns la mașină și până să se dezmeticească asistența, eram deja pe drumu’ de-ntoarcere, cam la 10 km de punctul inițial.
Barajul Vidraru – Ploiești = 216 km și cam din 20 în 20 de km, auzeam monoloagele Zânuței
-Asta e… mai rabd puțin, suntem în ianuarie, încă juma’ de an și poate mă duceți prin Vamă să-mi iau un porumb fiert… asta dacă nu uită cineva, nu dăm nume. Acu’ zboară timpu’…
-Cătă, dacă mergem la mare anu’ ăsta, îmi aduci tu aminte să-mi iau un porumb fiert?
Pe la Curtea de Argeș ne-am intersectat cu o tipă cu un tort. – Oprești puțin, poate-mi dă și mie o felie de tort că porumb fiert n-am apucat…
-Ce zi frumoasă am avut, dacă haleam și un porumb…
După trei, patru replici d-astea cu rol de picătură chinezească, o aud pe King Julien din spate, „trage pe dreapta s-o batem și să o lăsăm aici!!!”
Mă rog, timpul a trecut și s-a făcut aprilie, mai precis 20 aprilie, ziua lu’ Hitler și a Zânuței noastre dragi… absolut nici o legătură între personaje. Normal că am sărbătorit evenimentu’ la un cocârț.
La mall-u’ ăl mai mare din Ploiești, e o cașcarabetă care vinde pufuleți, pufarine, semințe cu surprize, gumă și ghici, exact, poruuuuumb fieeeeert, această delicatesă rurală desprinsă din ADN-ul românesc. Glonț la tanti să iau porumb, pe la orele 9 matinale. N-avea. Am pus-o să se jure pe roșu, pe Săptămâna Mare și pe profitul lunar, ăla din decembrie când îi merg vânzările, că dacă vin pe la un 13,30 găsesc porumb. Am găsit, am luat și arăta fantastic în punga de cadou alături de un parfum de fiță franțuzesc. Am tăiat cel puțin trei luni din lunga așteptare până la interacțiunea Zănuței cu purumbu’ delicatesă.
Mă-ntreb, dacă nu descopereau ăștia America, ce ne făceam? Cre’ că ne inventam singuri porumbu’.
Delicatesă culinară rurală