Jurnal de călătorie – Deșertul – 16.07

Jurnal de călătorie – Deșertul – 16.07

Jurnal de călătorie - Deșertul - 16.07

Deșertul se arăta tăcut și amenințător. Marcu Polovescu încerca să-i cuprindă orizontul din priviri pătrunzătoare, fără șanse de izbândă. Nisip, atât, doar nisip și negura nopții. Cu mână tremurăndă-și rula o țigare și încerca să se convingă că merită această expediție. Deșertul imens îl făcea să-și pună la-ndoială deciziile.

La mică distanță de el, călăuza murmura ceva ca o rugăciune. Ciudat om. Marcu încercase să schimbe două vorbe cu el, dar nu reușise mare lucru. Abia că-i văzuse trăsăturile aspre ale feței, ascunse după eșarfa arăbească, și îi deslușise dintr-un murmurat printre dinți, ceva legat de numele lui și ceva legat de trasu’ cu un arc.

Deșertul îl ataca din toate părțile și deja regreta alegerea făcută. Avusese de ales dintr-o altă mie de locații, dar el se-ncăpățânase și alesese deșertul. Își privea familie adormită sub pâlcul de palmieri și-l tot măcina decizia de renunțare.

Pe nesimțite, o replică ca un lătrat scurt, îl scoate din gândire.

-E timpul.

-Nu putem să așteptăm zorile? Nu e mai sigur?

-Nu, plecăm acum sau vă căutați altă călăuză.

Nu era cale de-ntoarcere, dacă renunța acum, pierdea totul, bani, timp și încrederea celor dragi. Și totuși, poate că era o alegere mai înțeleaptă. Anevoios își trezește familia și prietenii, și s-au aliniat toți în spatele călăuzei. Cu pași mici, lăsau în urmă ultimul rând de șezlonguri și se aventurau spre malul mării. Ceasul cazinoului din Mamaia arăta 5.30.

Ora 09.00, soarele arzător biciuia necruțător. Nisipul devenise incandescent și deșertul încă stăpânea linia orizontului.

Ora 12.00, în zare se vedeau ruinele fostei promenade, acum înghițite de nisip, dar totuși o oază de umbră.

Jurnal de călătorie - Deșertul - 16.07

Călăuza făcuse un semn.

-Acolo oprim. Să vă pregătiți, e zona nomazilor vânzători de porumb fiert, exact la granița teritoriului beduinilor cu nămol.

Toți au răsuflat ușurați. În sfârșit un semn bun, o rază de speranță. La umbra precară a ruinelor, se odihnea altă caravană. Către Marcu se apropie un om prăfuit și ars de soare.

-Salutare drumeților. Auzi, tu nu ești Marcu din Venețeasca Teleorman? (nu căutați pe Goagăl, nu există localitatea în Teleorman, e în Vaslui… glumesc, e inventată).

-Ba da.

-Unde mergeți?

-Spre mare.

-Sper să aveți mai mult noroc. De două zile rătăcim prin nisipuri și n-am găsit-o. Da’ ce cauți aici? Nu mai erau locuri în Thassos sau Bulgaria? De ce nu te-ai băgat la turism spațial, e mai ieftin decât Mamaia.

-Ei, de ce, au vrut aia mici la mare și cu puțin noroc, până la lăsarea întunericului, sper să ajungem și să campăm acolo.

-Mult noroc.

Ora 13.00 caravana se puse în mișcare. După două ore parcă se simțea o briză perfectă pentru refacere de moral.

Spre seară  se aflau pe malul mării și toată lumea se răcorea în apă. Călăuza-i privea cu dispreț și satisfacția unei misiuni îndeplinite.

-Aici campăm, să vă odihniți că mâine facem cale-ntoarsă.

Nici nu apucase Marcu să-ntindă cearșaful, că hop după o dună de nisip, apare un tip bronzat și cu ochi albaștri.

-Alo, aloooo!!! Păi ce facem aici?!?! N-aveți voie să stați pe nisip. Aveți condiții la o zi de mers spre vest, în Regatul Șezloangelor.

Dezamăgiți, temerarii își strângeau lucrurile și când erau convinși că nu se mai putea întâmpla nimic rău, se aude o voce:

-Bă tâmpitule, bă Marcule, ai lăsat la șezlong geanta frigorifică cu bere!!!

 

Altă povestire istorico-SF AICI

Jurnal de călătorie – Deșertul – 16.07

 

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: