Din ciclul: Sunt plină de amintiri.
Eram căsătorita de vreo trei ani. Ca în aproape orice familie, exista o temă tabu, o temă care aducea mereu furtună. La noi era întrebarea idioată:
-Fici, dar de ce nu ne cumpără părinții tăi și noua o mașină, ca sunt plini se bani?!
Măi frate, mă apucau niște pandalii de ziceai ca sunt scăpată de la spitalul numărul noua, secția “ periculoși “.
La începutul căsătoriei am rămas șocata, apoi am încercat să-i explic că eu nu am mai cerut bani părintilor încă de când eram în pubertate, că au făcut tot ce trebuiau să facă niște părinți adevărați (plătit studii, nuntă, zestre… știți voi cum era pe vremuri).
Mă rog, argumentele ajungeau pentru câteva zile sau câteva săptămâni, apoi revenea întrebarea idioată, care mă scotea din minți.
Mai apoi, când auzeam întrebarea începeam să urlu:
-Dar de ce nu-mi cumpără părinții tăi mie o haina de chinchilla, de ce?!
-Păăăi… ai mei nu au, de unde să-ți ia, dar ai tăi au. De ce nu-mi cumpără și mie o mașină?! Revenea el cu întrebarea ca o găleată de benzină aruncată peste foc.
Pe scurt, când auzeam această întrebare ajunsesem să-i pomenesc toate neamurile, până la a șaptea generație, însoțiți de jumătate de sfinții din Calendarul ortodox, amestecați cu toți în multe poziții care cred că nici în manualele de sexologie nu sunt menționate.
În seara respectivă, vin acasă extenuată, după o zi foarte grea, în care punctul culminant l-am atins în metrou, când un dobitoc a avut tentativa de a mă pipăi, motiv pentru care i-am îndoit un pic mâna aceea fierbinte de pe buca mea dreaptă și i-am masat cu doua mișcări scurte cu genunchiul drept, ambele ouțe. ( reacționez totdeauna așa gingaș când ma excită cineva în mijloacele de transport).
Povestindu-i soțului meu minunata întâmplare, el ma privește galeș și mă consolează filozofic:
-Vezi?! De ce nu ne cumpără părinții tăi o mașină, ca să fii scutită de astfel de întâmplări neplăcute?!
Mai frățica, am țâșnit ca o racheta în direcția lustrei, am aterizat cu urlete de lupta în mijlocul sufrageriei, am luat o curbă periculoasă (gen „ac de păr“ pe Dealul Negru), am pus frână în bucătărie de unde am înșfăscat două cuțite uriașe și am revenit în sufragerie răcnind:
-Te uciiiiid futu-ți “mnezeii mă-tii, te tranșeeez cotlet la cotlet, mușchiuleț la mușchiuleț, os la os, iar de voi găsi creier, nu creeeeed că ai, dar dacă-l găsesc, mă 3,14s pe el, mânca-mi-ai…
În timpul acestei tirade l-am alergat câteva ture prin casă, descoperindu-i calități de atlet pe care nici nu bănuiam că le are, ținând cont ca soțul meu e un tip de aproape doi metri, dar reușea sa sară peste obstacole (canapea, fotolii, mese, scaune) de parcă ar fi fost la proba două sute de metri-garduri.
După acest galop nebun pe muzica descrisă mai sus, printr-o manevră incredibilă, soțul s-a baricadat în baie, iar eu cu cele doua iatagane în mână, încercam să rup ușa. Într-o pauză de respiro îl aud din baie cu o voce timidă:
-Fici, calmează-te și dă-mi te rog cuțitele!
Atunci mi-am revenit, mi-am dat seama de penibilul situației, i-am mulțumit lui Dumnezeu că încă nu mi-am pierdut mințile, și în hohote de râs i-am zis:
-Deschide-n puii mei ușa, sau vrei să ți le dau prin gaura cheii, cuțitele zic?!
