Cargo, șah mat la ORL – 28.10
Cargo e trupa mea de căpătâi. De câte ori au venit oamenii ăștia prin Ploiești sau în jur, am fost prezent la cântare. Am fost după ei și la Brașov, la Constanța și de câteva ori prin București.
Acu’ câțiva ani, se anunță concert Cargo într-o locație din Ploiești. Cum ați început să vă prindeți că subsemnatu’ se descurcă în multe situații, îmi aduc aminte că știu o ospătăriță-n zonă și o sun.
-Bună draga mea, vreau și io rezervare la Cargo, da’ nu în fundu’ sălii, acolo-n față unde curge sânge din nas.
-Salutare, te rezolvă fata ta. Central sunt patru mese, p-aia de la perete o țin pentru trupă, următoarele două le vrea șefu’, te bag la cea de la geam, în linia 1.
-Perfect!!! Să trăiască neamu’ tău de albinuțe lucrătoare.
Și draga de ea s-a ținut de cuvânt. Deasupra mesei, pe un trepied trona o boxă cât toate zilele, în spate una de bass. Eram acolo în mijlocul acțiunii, mai bine d-atât nu se putea, poate doar dacă ne făceam loc pe scenă printre membrii trupei. Eu în grup organizat cu doi colegi, un ea și un el, toți dădeam cu sapa în același showroom.
Spectacolu’ de 10 plus, cu felicitări și stat la bere cu bâieții. La un moment dat, colega mea chiar a mers ad litteram pe chestia cu hai pe scenă că-s locuri mai bune. Nu-i mai ajungea masa unde curge sânge din nas, era pe scenă cu bassu’ lu’ Florin de gât.
Ați prins faza, concert de concert cu distracție și muzică la maxim, până la o oră destul de târzie pentru o seară de miercuri, în condiții de mers pe plantație joi. Adică o brumă de ore pentru odihnă și refăcut legături neuronale.
A doua zi, cu căpăcele expandate și mahmureală instalată, ne vedem dimineața la muncă. Problema stătea așa, io nu puteam să vorbesc de la cât am orăcăit la concert, mai mult de o gâjâială joasă și nearticulată nu puteam să scot pe gură, colega și colegul meu vorbeau, da’ nu auzeau decât dacă țipai la ei. Semne la urechiușe de la boxoaiele alea.
Trei Doamne și toți trei, faultați și vai mamele noastre. Pentru un showroom în care se discută numa’ chestii tehnice și-n care nu aveam variante de backup, adică noi trei eram toți, foooooarte complicată treaba.
Hai că la clienții intrați fizic mai era cum mai era, io-i ascultam, trăgeam o porție de mimă și vorbeau ceilalți doi. Problema era când suna telefonul. Ascultam, scriam, colegii vorbeau ce-nțelegeau, o circotecă maximă preț de cinci șase ore când ne-am revenit cât de cât cu funcțiile pomenite mai sus.
In memoriam Adi Bărar
Pingback: Cu Lupa Pe Trupa Rock - 14.12 - Piuituri