Nostalgia cu trânteli – 11.01

Nostalgia m-a cuprins la semafor. Bă io cre’ că are semaforu’ ăla ceva, cum ajung la el se activează gașca de draci. Am prins un adormit în față, apropo, chiar îi înțeleg pentru că și io-s la fel, da’ totuși mă activez la flashuri și dacă n-o fac în mod cert mă activez la claxon, el nu s-a activat la nimic.

Și mă urc pe volan cu o mișcare d-aia războinică, podu’ palmei pe mijlocul volanului, ușor cambrat din scaun și cu privire de spartan. Nu s-a-ntâmplat nimic pentru că io am claxonu’ pe un butonaș micuț, fix pe capu’ manetei de unde mai și semnalizez sau aprind lumini. Nostalgia m-a dus cu gându’ la vechea mașină care avea claxon unde trebuia.

Maxim de ce pot face acum e să claxonez ca o delicată componentă purtătoare de fustă din familia regală britanică. Adică cu degețel apăsat cu finețe pe butonaș. Este exact ca telefonu’ fix ăla cu furcă pe care-l trânteai și spulberai parabolica interlocutorului. Nici n-aveai nevoie să-njuri, trânteai receptoru de-l auzeau vecinii din proximitate și cuplaju’ pe care-l aveai alocat. Acum apeși un butonaș de nici click nu face.

Așa era claxonu’, te urcai pe el cu năduf și rezolvai problema. Știu că marea majoritate a mașinilor așa au claxonul amplasat, la mine la Sherman Dustărelu’ nu, e tot pe manetă cum era Dăcioara străveche.

Nostalgia părinților din ziua de azi e că s-a inventat numărul ăla de telefon pentru protecția copilului. Îi frământă nostalgia cu bătăliile mâncate de la părinți, le au în ei și nu le pot da mai departe. Maxim o palmă la curuleț și sună ăla micu’ de te trezești cu mascații peste tine-n baie. Asta dacă nu-i bate direct bunicii super protectori, atenție, aceleași persoane de la care și-au luat-o pe coajă ei când erau mici și n-aveau un telefon să sune după ajutoare. Frustrant, nu?

Nostalgia unui personaj real și uman la capătul oricărei rețea call center. De la bănci și până la orice provider de orice, dacă vrei să suni să rezolvi o problemă care implică și ceva sexat morți și răniți, n-ai cum că răspunde deșteapta de Andreea cu cinci milioane de-ntrebări de schimbi morții și răniții cu circuite și ram-uri de memorie. O să vie vremea când o s-o regretăm pe acritura de la fisc, de la ghișeu’ de taxe și impozite.

Nostalgia franzelei de altă dată. Treci de sărbători cu bine și cu cinci kg. în plus. Prima tăiată de pe lista de cumpărături e pâinea. Înainte era simplu, găseai franzelă și maxim o rotundă. Acum doar dacă trec pe la raionu’ panificație și mă-ngraș cu 500 de grame. Și ai pâine cu mălai, auzi tu, pâine cu mălai! Din câte știu asta se numea mămăligă. Pâine cu măsline, cu brânză, cu cartofi, cu oo kinder și biscuiți Oreo, neagră, albă, galbenă, mov, n-ai cum să nu te lipești de ceva de-ți muți nivelu’ glutenului.

Nostalgia zăpezilor iernilor din trecut. P-asta o combat. Când mai vrei să spui „of, unde-s zăpezile de altă dată”, să-ți amintești că ai crescut și dacă se-nchid școlile nu te ajută cu nimic. Dacă ai și copil, cu atât mai mult. Amintește-ți că s-a scumpit gazu’ și că nu mai ai 11 ani să faci cazemate. Lopata poate dăuna grav sănătății și poziției spatelui. Da, recunosc, e frumos când ninge… la munte. În fața blocului doar acoperă mizeria și mașina ta. În urma unei ierni d-astea l-am cumpărat pe Sherman cu tracțiune integrală. Nu uita, autoritățile sunt surprinse de fiecare ninsoare și tre’ să te descurci singur.

Amintirile mă chinuiește… și totul a plecat de la tembelu’ ăla de semafor.