Mă duc la munte azi… 31.01

Muntele mi-a transmis un mesaj subliminal, „pretenaș, gata cu joaca, te-am lăsat, ai păpat tot, ai trecut anu’, ai împlinit una sută șase kg, colăceii de pe burtică sunt fabuloși, da’ gata, mișcă-te la un traseu cu aer curat că d-aia ai tensiune mare”.

Drept pentru care am răspuns cu un „gata Boss, vine băiatu” și sâmbătă am dat chemarea la oaste, vorba cântecului, vedeți voi cine-s bărbăței. Trei Doamne și toți trei, bărbăței de bărbăței, adică io, King Julien și Zânuț. AICI o caracterizare de la un alt descălecat pe munte.

Am stat, m-am gândit, mi-am zis că nu-i chiar ok să aleg ceva complicat, e păcat să dăm de lucru echipelor de la Salvamont și am ales ceva ușurel pentru prima tură din 2022. Cabana Gura Diham – Cabana Diham – Pichetu’ Roșu, unde m-am pierdut când eram mic și i-am dat palpitații lu’ sor-mea – răposata Cabana Izvoare – Cabana Diham, locul unde ne aștepta Sherman Dustărelu’.

Plecat-am sâmbătă pe la un șapte dimineața spre Bușteni, am mers șnur, trafic scăzut și cred că-ntr-o oră deja eram în traseu. Am avut baftă că n-au fost ninsori notabile în ultimele 48 de ore, strat gros de zăpadă suficient de înghețat să-l susțină și pe elefănțelu’ de mine și foarte important, cu potecă făcută. Prin pădure a fost ok dar când am ajuns aproape de Diham, am prins un vânt de mi-a înghețat neuronu’ și am fost nevoit să apelez la fesu’ din dotare.

N-am avut baftă de soare, parcă muntele mă dojenea că nu l-am mai băgat în seamă de ceva vreme, dar nici frig n-a fost. La Diham am păpat o ciorbă de afumătură, cu tarhon făcută în bețiv style, adică ușor acrișoară, O MINUNĂȚIE.

După ce ne-am tras sufletu’ și ciorbele, ne-am mișcat către Pichetu’ Roșu. Traseul e de poveste. Iarna l-a dres cu mantie albă în peisaj de vis.

Am lăsat Cabana Izvoare-n urmă, apropo, am citit undeva că dacă vrei să o administrezi te costă 2000 de euro pe lună. Dacă pui aprovizionarea, salarii, costuri de căldură etc, probabil că este definiția falimentului. Și uite așa, o cabană frumoasă e-nchisă și nu-ți oferă nici măcar un adăpost de vreme rea. Sunt zvonuri că nu o să se mai deschidă niciodată și le cred, pentru că la banii ăștia nu cred că se-ncumetă cineva să se bage.

Am atins punctul de plecare în timp record, Sherman s-a pus la drum, cred că pe la ora 15.00, am avut iar noroc de un traseu liber și am ajuns acasă rapid și fără nervi prin trafic, după o zi de plimbăceală prin nămeți.

Mi-am adus aminte de o povestire de când eram mic. Tot la Diham când încă p-acolo nu se ajungea cu mașina, într-o seară de vară erau doi bucureșteni obișnuiți ai locului, munțomani regulamentari, cu chitară și glume la purtător. Lângă ei se alăturase un grup de, hai să le zic excursioniști. La un moment dat, unu’ din bucureșteni se uită-n zare spre releu’ de pe Coștila, se uită la ceas și zice.

-Hai că mai e o oră și pleacă.

Ceilalți mirați, după o șușoteală-ntre ei.

-Cine pleacă?

-Racheta.

-Pe bune? E rachetă?

-Păi nu vedeți…

Pe la 11 noaptea, după ce au stat ăia zgâiți în zare, îi întreabă pe bucureșteni.

-Auzi, de ce nu pleacă? Nu trebuia să plece până acu?

-Habar n-am, poate că-i o defecțiune tehnică ceva, cine știe, întrebați cabanieru’.

Vă imaginați ce față a făcut cabanieru’ când s-au dus ăia să-ntrebe de ce nu pleacă racheta.

Am fost la munte azi, am fost la munteeee…