Primu’ pe numele lui… – 30.11
Auziți, voi știți cum vă cheamă? Bine, e clar că știți, întrebarea e de unde vă vine numele. Și nu zic de ăla de familie că vă fac terci dacă vă spui io… și o să vă spun, normal. Numele mic, ăla de Maricica, Ionuț, Eudoxia etc. Știți cum ați ajuns cu numele pe care-l aveți, ha? Io am aflat după 46 de ani.
În primul rând să vă spui despre numele de familie și să vă las cu gurile căscate și crăciți de invidie. Numele meu e Vlad. Pe cine a mai chemat Vlad, ha… aud? Exact, pe Țepeș. Când eram io mic și Fraierică Dandanache, îmi era frică de întuneric. Dacă n-aveam pe cineva cu mine era panică mare. Și atunci tataia săracu’ mă lua pe genunchi și mă aburea să-mi treacă.
-Mă coinac, mă blazonu’ lu’ tataie, de ce ți-e frică mă de-ntuneric, ha? Păi noi suntem din neamu’ Drăculeștilor, strămoșu’ nostru era din Ordinul Dragonilor mă, întunericu’ vine când îi spunem noi și când îi dăm noi voie să vie. Noaptea noi suntem în zaua noastră mă țoncănel. Noi suntem neam de vampiri.
-Bla, bla, bla și glu, glu, glu… că io nu mai știu ce replică am avut așa speriat de bombe.
Și pe bune, ceva dreptate avea. Io de la două noaptea-n sus mă simt cel mai bine, până spre dimineață. Și la cum sug cocârțu’ la ora aia sigur sunt neam de vampir, o aripă mai modernă așeeea, adică nu vă sar la jugulară doar dacă aveți cocârț la purtător și nu dați. Setea n-a dispărut, s-a transformat. Dimineața cel mai tare mă supără soarele. Deci tataia avea dreptate. De atunci n-am mai avut frică de-ntuneric și noaptea chiar e șmecheră. Dacă-s ieșit din casă sigur iese cu chef mare, dacă nu-s ieșit sunt în pat la somnic și tot șmecheră se cheamă. Asta așa ca o introducere și să vedeți și voi cu cine vorbiți. Dacă-mi pun sânge-n eprubetă și te uiți la ea cu ochii mijiți, pe bune că are tentă de bleu bebe. Io-te colea hartă cu nume românești.
Hai să vorbim de numele mic. Io-s Cătălin și eram ferm convins că sor-mea mai mare mi-a ales numele. Și asta pentru că putea că era mai mare și ai mei au fost niște părinți educați care-și ascultau odraslele. Adică pe ea, pe mine nu prea m-au ascultat. Deci așa am ajuns Cătălin Vlad și încă un nume de sfânt pe care nu-l spun că nu vreau să dau de băut de două ori pe an chiar dacă o dată din ele cică nu se sărbătorește.
Deci Cătălin și-mi făceam filmu’ meu în cap. Îmi zburau luceferii prin minte și era normal că d-acolo s-a inspirat sor-mea. Aveam toate atuurile din lume. Frumușel și capabil să sucească minte de zuză prințesică amorezată de Luceafăr, hai să vorbim în termeni moderni, amorezată de Momoa. Adică Luceafăru-i la dracu’ cu crăci pe orbită sau pe Lună, exact ca Momoa care-i abstract pe afișu’ de pe perete și fizic la mama lui din Honolulu. Povești intangibile de adormit pufarinele sentimentale. Cătulică-i colea în proximitate, îl găsești la Filarmonică sau în cârciumă. E haioșel, nu-i prostălău și chiar dacă a albit pe ici pe colo și e ușor crocant, are notă de trecere. E clar care a fost sursa lu’ sor-mea, Cătălin ăla din Luceafărul lu’ Eminescu. Și asta am crezut preț de 46 de ani… pănă acu’ două, trei zile-n urmă. Nici o secundă n-am luat în calcul vârsta lu’ sor-mea la născarea mea. La opt anișori parcă-i cam greu „Luceafărul” și mai degrabă ești la nivel de „Punguța cu doi bani”, „Ivan Turbincă” și Lizuca.
2023 deja are semne bune. O să fiu pentru a treia oară naș all inclusive. Adică după ce-i „nenorocesc” pe părinți o botez și p-aia mică. Exact, fina trei e kinder cu surprize și-n vară pe lângă ziua mea o să-mi vină finuța patru. Io știu că-i fetiță pentru că așa-mi doresc și așa o să iasă. Toate lumilii din gașca o țin p-a lor cu „e băiat” de au găsit și nume. Le-am zis să aleagă și nume de fată ca să nu se bâlbâie când o-nscrie copilu-n circulație. Mno, ei o țin p-a lor.
Și vorbeam cu sor-mea de tărășenie când o auz.
-Ha, Cătulică, io ți-am pus numele!
-Știu bre… adică bănuiam… Oricum și mă-ta a fost inspirată că te-a ascultat. Mă trezeam cu un Pandelică de vă străngeam de gâți la 18 ani.
-Da’ hai să-ți spui de un’ m-am inspirat cu numele ăsta.
„Cum de unde, din Luceafărul” aveam io-n minte.
-Din „Nuielușa de alun”.
-Ha!? Țe!?
-Da, e o poveste care-mi plăcea mie când eram mică.
Pfoa… s-a mai dărâmat un mit. Mi-a făcut plici noblețea. Deși auzisem de poveste recunosc că n-o mai știu și am căutat-o. În poveste-s doi frați, o ea pe care o cheamă Sprinteoara și slavă zeilor că n-am ieșit fată, și un băiat pe care-l cheamă Mugurel. Slavă Domnului că a-ncurcat sor-mea poveștile și numele lu’ ăla. Io n-am găsit nici un Cătălin în povestea asta. Probabil că povestea i-a spus-o tata după niște beri peste oboseala de la muncă și unde avea fișiere lipsă băga de la el.
Bine că nu-i plăcea lu’ sor-mea Fefeleaga că mă chema Bator acu’… ei îi plac și animalele. Tot despre nume AICI.
La mulți ani Andreelor și Andreilor, vă pupă fratilii Mugurel… aaaa… Cătulică, primu’ pe numele lui, regele piuiturilor, pasăre de noapte, bufnițosu’ cu cocârț în instalație. Voi știți de la ce vă vine numele.