Cârciuma portal spre trecut – 27.02
De portale am auzit și doar atât. Că-s spre trecut, spre viitor, portal dulap de la IKEA spre Narnia sau către alte lumi paralele, toate intră-n gașca lu’ Moș Crăciun, a iepurașului de Paști și a reducerilor pe bune de black friday pe la magazine. Adică toată lumea a auzit de ele da’ de văzut, nimeni n-a văzut un portal în carne și oase… formă lichidă, abur sau din ce combinații ale tabloului lu’ Mendeleev or fi ele făcute. Ei bine dragilor, sâmbătă seara am găsit un portal sub formă de ușă de termopan din perioada timpurie a termopanului, de atunci când abia se inventase și încă nu trecuse prin procese de-mbunătățire.
Noi în Ploiești avem cârciumi… am avut dintotdeauna. Da’ din păcate cam atât. Dacă vrei să-ți surprinzi ficatu’ cu apă și altă îndeletnicire socialo-distractivă de weekend, nu prea ai cu ce. Vedeți, nu suntem noi bețivi, n-avem alte variante. Dacă nu vrei la băutură… mă rog, tu vrei la băutură da’ medicu’ de familie și fosta prietenă, actuala nevastă zic „stop, schimbă macazu’ că mănânci bătaie multă și ești la dietă”, cauți variante de petrecut sâmbătă seara. Și ai așa, două puncte, un film, un biliard, un bowling, avem un escape room de care am auzit da’ nimeni nu-i cunoaște locația, sau te-ntorci la setările de fabrică și mergi tot la băutură.
Dacă le vrei p-alea care implică și mișcare, adică bowling sau biliard, tre’ să te gândești de miercuri că vrei sâmbătă să te joci cu bile. Dacă sâmbătă seara pe la orele 20.00 vrei să ieși, mai bine stai acasă că mai multe șanse reale de câștig e să-ți găsești un donator de ficat decât o pistă liberă de bowling.
Sâmbătă seara țâr telefonu, prieteni dragi care deja erau pe conferință de ieșeală. Unde merge, unde merge… hai la bowling. În prima locație pe care o știam lume ca la pomană. La locația doi am aflat că-n ultimul deceniu am trăit sub o piatră și n-am aflat că ei au închis căprăria de niște ani buni. La a treia locație full de full, mirosea a rechizite și dacă făceai o razie, trei sferturi din populație trebuia să explice de ce sunt în locație și nu-s în pătuțuri la ora aia, cu pempărși schimbați, lăptic băut și râgâiala de după prestată regulamentar. Am tăiat de pe listă bowlingu’, am tăiat și biliardu’ că și acolo era full, hai la un film. Aveam de ales între un horror și unu’ franțuzesc. Am zis că mai bine dormim acasă că-i mai ieftin. Și am revenit la setările de fabrică cu „hai la o cârciumă”.
Am sunat un prieten posesor de cârciumă care mi-a zis că doar dacă vin cu masa mea din bucătărie are ce să-mi dea. Io n-am masă în bucătărie. La altă cârciumă nici nu mi-au răspuns la telefon și la un moment dat îl aud pe un prieten exclamând „hai la comuniști, sigur găsim loc!”. Nu dăm nume, deși pare miștocăreală… chiar e miștocăreală da’ e d-aia admirativă, locația merită toți banii. În primul rând pentru că am găsit loc și ne-au primit frumos.
Cârciuma p-afară se-ncadrează-n arhitectura zonei și nu-ți dă emoții existențiale. Intrăm în curte, pe stânga o terăsucă de vară, pustie în perioada asta, pe dreapta altă terăsucă de vară înfoliată și cu un încălzitor de terasă electric cât să-ți dai jos fesu’ de pe căpăcică. Da’ special pentru fumători și pentru noi a fost perfect. Cum am intrat pe ușă m-am prins că am găsit un portal către trecut. Dragilor, vă spui, Lehliu Gară 1986, Gara Cățelu’ după renovarea din ’83, autogara din Țăndărei, lipseau din peisaj niște papornițe de rafie și sunetu’ ăla cu „ta, na, na, na, na, na, naaaaaa, trenul personal 298765 de la Lehliu spre Medgidia ajunge-n stație la linia 1… de fapt la singura linie de pe peron”. Tâmplăria aia mahon, scaunele și fața de masă mai mică decât blatul mesei, nu, nu era mușama, mare păcat, totul te ducea cu gându la Ceaușescu. Mi-am dat seama că am avut o copilărie nefericită. Prietenul care ne-a dus în locație, uimit că nu știam de ea, mi-a spus că după anii ’90 era-n mare vogă, cu bodyguarzi și subsol cu cuști în care dansau tipese semi goale. El era minor da’ descurcăreț și prieten cu ăia de la pază care-l lăsau să intre.
Stăm noi cinci minute preț d-o țigară în speranța că ne bagă cineva-n seamă. Nu ne-a băgat. Mă ridic să văz dacă există un ospătar treaz și capabil să ia o comandă. Arunc o privire în interior și-l văz pe unu’ care fuma fără probleme. Aaaaaaa, păi stai așeeeeea, deci se poateeee! Hai sus că-i rost de stat aciulea. Intrăm în cârciumă și portalu’ se menține. Același interior de Gara Titu. Ne-ntâmpină un ospătar, ne-am prins că-i ospătar că ne-a invitat la masă și ne-a adus meniuri. Era la pus la patru ace, la costum cu tot cu vestă și cravată. Tocmai când am vrut să-i zic „trăiască ginerica” am văzut că era pe la cel mult 16 ani. Am presupus că-i băiatu’ patronului pe care l-am văzut că ne-a ieșit în întâmpinare. Arăta fix a șef de restaurant comunist cu ceva accesorii care-l ancorau în realitatea capitalistă. Genu’ ăla ușor euforic, un tip scund, cu forme plinuțe și cu glumițe de cartier. Copilu’ arăta mult mai bine, tinerețea și probabil asemănarea mai mult cu mă-sa îl distanța puțin genetic de șefu’ de sală. Până când a venit să ne schimbe scrumiera și l-am auzit în spatele meu „stați așa că am și io o manevră de făcut”. E clar, au legături de rudenie. Vă zic, delicios.
Mă uit pe meniu și mi-am zis să las cocârțu’ că-i din sticlă și să le dau ceva mai greu. Am cerut două Pina Colada, una cu alcool și alta fără… și m-am trezit cu astea.
Știu că știți cum arată băutura da’ am făcut poza să subliniez contrastu’. M-am trezit cu un pahar portocaliu și unu’ albastru. Imediat m-a dus gându’ la dozatoarele alea TEC pline de E-uri, Ț-uri și toată petrochimia de coloranți de-ți colorau limba în funcție de pigmentu’ folosit. Culmea e că avea gust de Pina Colada chiar dacă arăta a sirop de dude cu sifon. La runda doi am cerut un Cuba Libre ferm convins că primesc o licoare mov sau verde de-mi lasă pete pe ficat. Nup, a fost ce trebuia. Avea lime, mentă, gheață regulamentară, totul ok. Hai să testez tot, ce mama dracu’. Vine iar ăla micu’, apropo, foarte atent pe lângă noi cu „totul e ok?” și „vă fac un cocteil jmecher?”, și-mi zic „dacă-i bal, bal să fie” sau mă rog, plenară de partid, și cer un Tequila Sunrise iar ferm convins că o să primesc o chestie cu aspect de ciorbă a la grec. Greșiiiiiiit… am primit cea mai regulamentară băutură de resort, culorile perfecte de la roșu la galben, auzeam Bolerou’ din Vama Veche și cu gust perfect de tequila corectat de siropurile din rețetă. Dacă-mi punea și umbreluță cu o felie de fruct pe marginea paharului, jur că-mi puneam ochelarii de soare și mă lăsam la slip. Parcă auzeam în depărtare valurile mării, „fotografia color, la foto Bujor!”, „ia porumbu’ neamule!” și „hai la Baru’ Melody, am băgat Brifcor proaspăt!”.
Am fost și la budă. Mă așteptam la mirosu’ ăla de birou de portar de întreprindere din anii ’80 combinat cu iz de pipiloi. Acolo era alt portal, te aducea cumva spre anii ’90 și era destul de curățel.
Io-n locu’ proprietarului aș marja pe look-u’ ăsta și aș pune pe frontispiciu o reclamă cu „Congresu’ XX” sau „La Ceșcaru”, o denumire care să te ducă cu mintea-n trecut. Investiția e minimă și nu tre’ să investească mare lucru. În loc de fețele de mese aș pune niște mușamale, tot ce vine din bucătărie să fie pe farfurii d-alea cu sigla BTT, sigur găsește o firmă să-i facă, un televizor nou băgat în carcasă de lemn de televizor Olimp sau Sirius pe lămpi și acu’ chiar nu fac caterincă. Sau să-l lase așa cum e, să rămână sentimentu’ de portal și local liber pentru d-ăștia ca noi care se trezesc sâmbătă seara că se vor la un bowling.
Din partea mea un zece cu felicitări că nu-s figurist și am avut parte de experiența de care aveam nevoie. Nu vă spui unde e, vă las să descoperiți singuri că șocul trăit e doar pe baza efectului surpriză.