Scoția part.3: traseu și zăpăceli – 07.04

Vedeți că-i lung da’ merită finalu’ că acolo-s tâmpeniile. Oricum tre’ să-nchei cu Scoția că m-am lungit pe patru articole.

Plecat-am no… adică opt din Românica cu gânduri bune și plini de prietenie, să invadăm printr-o vizită cu scop turistic poporul frate și prieten, poporul scoțian. Pe omușorii din poză-i cheamă așeeeea. De la stânga la dreapta o avem pe Mia, consultant medical pe probleme de mahmureală și tras pe mâini. Următoru-n poză e Eugenescu, 50% din eminența cenușie care a pus la cale operațiunea „Scoția”, master of ză dronă și cel mai surghiunit dintre pământeni… el a condus tot sejuru’. Pe poziția 3 o avem pe Ralu Raluchidis, foarte importantă, fină alegătoare de cocârț și cea care l-a agățat pe Don de am băut moca și am avut un curs intensiv de pilangiu made in Scotland. AICI pentru cei ce au deschis televizoarele mai târziu. Numărul patru-n poză e Andreiu’, copilot, căutătoru’ de hărți și mâna stângă a șoferului că volanu-i pe dreapta la ăștia. Persoana cinci e Ancuța, ceilalți 50% din neuronii operațiunii „Scoția” și alergătoarea de oi. Următoarea-n rând e Aluna, fosta mea prietenă, actuala nevastă, fata lu’ Isărescu pentru că n-o faci la bani, și când toți o luăm razna ea ne duce acasă pe linia de plutire. Cei din urmă sunt io și Sinca, adică compartimentul bețivi, chintesența descălecatului în Scoția și despre care am onoarea și plăcerea să vă spui că a ținut steagu’ sus, a reprezentat Românica perfect și nu ne-am făcut de râs la oamenii ăia. Ba chiar am obținut respectul scoțienilor în materie de băute. Gașca asta e ingredientul principal pentru un concediu reușit.

TRASEUL ȘI MINUNĂȚII DE VĂZUT

În șapte zile, ziua 8 n-o mai pun că am stat mai mult în avion, am avut așa: Edinburgh – Aberdeen – Inverness – Portree (insula Skye) unde am stat trei nopți – Glasgow – Edinburgh. Asta-i așeeeea, în mare… în foarte mare. În afară de locurile invocate care sunt foooooarte miștoace, am mai făcut stânga sau dreapta la o tonă de atracții turistice. Dacă ne gândim că Scoția e supranumită țara celor 3000 de castele, vă dați seama că fără să vrei și te-mpiedici de câteva indiferent de axa pe care o abordezi.

Personal cel mai mult mi-a plăcut castelul Dunnottar. E cocoțat p-o stâncă bătută de mare, chiar dacă-i ruină și stai cu cărămida-n chiloți să nu te ia vântu’, e mă-sa! Probabil mi-a plăcut cel mai mult și pentru faptu’ că a fost primu’ castel la care a oprit Eugenescu și știți cum e, prima dată nu se uită niciodată. La Balmoral n-am găsit pe nimeni acasă și n-am intrat că era închis. E reședință funcțională a casei regale și speram să ne primească la un cocârț, pomană pentru a’ bătrână sau cinste în vederea încoronării. Nimic bre, chitros regele ăsta. Bine… ce-i drept nici noi n-am sunat înainte sau să dăm un mesaj. La Loch Ness ne-am proțăpit cu ochii mijiți spre depărtări pe malu’ lacului s-o vedem pe monstrulica Nessie. Am încercat cu pui, pui, cu hey kitty, kitty, cu coconeii, coconeii și nimic. Io cred că-i vrăjeală asta cu monstruleața. E monstruleț și-l cheamă Gicu. Și am mai văzut poduri, castele, castele, castele, poduri, cascade, râul, ramu’, oi, castele, oi,oi,oi până pe insula Skye unde am poposit trei nopți pe care le-am dormit fooooarte bine de la cocârț și de la inventariat oi înainte de culcare… oi pe bune. Chiar adormi dacă numeri oi. Insula asta mi-a rămas la suflețel. Cu peisaje montane de te lasă fără piuit, cu marea care o bate fără oprire, cu lanțuri de cascade, plajă cu nisip alb, alta cu nisip negru, ruine și orășele pitorești, insula Skye a devenit un loc în care mă mai vreau și chiar m-aș muta… dacă câștig la loto. O proprietate ok-uță e pe la 200000 de liruțe. Am făcut un calcul rapid, noi opt oameni, opt rinichi vânduți, cu ce proprietăți mai avem fiecare, cred că ne-ncadrăm. Am fost la Commando Memorial, un cimitiruț cochet pentru militarii căzuți la datorie și un grup statuar închinat lor, în zona de antrenamente a trupelor speciale ale armatei britanice că unde poți să-i antrenezi perfect dacă nu în Scoția care are din toate, relief variat, vreme nașpa, păduri, stânci și alte chestii perfecte pentru a scoate untu’ din soldat.

Muzeele scoțiene sunt o nebunie totală. În Scoția vezi un Rembrandt original alături de un cățel făcut din galoși de cauciuc, un avion Spitfire agățat de tavan, o bufniță-mpăiată, o mașină de epocă, un costum de storm trooper din Star Wars, o tricicletă de copil, o mumie veritabilă și o statuetă caricaturistică viu colorat a lu’ Elvis Presley. Zici că n-aveau exponate pentru un muzeu complet și au completat cu alte exponate că nici alea nu erau suficiente pentru alt muzeu complet. FASCINANT cum le-au pus și aranjat încât nu te plictisești și te minunezi la fiecare pas. De mers în Glasgow la Riverside Museum și la Kelvingrove. Dintre orașe cel mai mult mi-a plăcut Edinburgh spre care-mi pleacă gându’ la un viitor city break să-l narez pe-ndelete.

Hai să nu vă mai amețesc cu chestii pe care le găsiți și pe net, am vrut să pară articolu’ mai savant așeeea, hai să vă spui ce drăcii am făcut p-acolo.

DRĂCĂRII DIN SCOȚIA

Înainte de faza cu Don din a doua zi în care am băut moca, adică logic… în prima zi, am ajuns în Aberdeen. Ne-am coit după cazare că n-o găseam. Bine, o găsisem da’ încă nu știam. Eram fix lângă peretele ei da’ ăla din spate numa’ că n-avea gură să strige la noi „alooo, fraiericii, sunt aici, intrați prin față că doar n-o să faceți pe moșii crăciuni și vă chinuiți pe horn”. În fine, am găsit intrarea, am urcat cu liftu’ și hai jos să fumăm că-i problemă la ăștia. Chemăm liftu’ și când se deschide ușa vedem o bunăciune în halat de baie de am crezut că am încurcat ușile și am sunat la un apartament. Io-s obișnuit cu d-astea că la mine-n cartier pupezele ies în halat de baie la magazinu’ din colț. Chiar am început să fiu ferm convins că e halat de baie de stradă, adică figuri cu animal print, rozuri și alte fomfleuri să le vază strada. Mi-am spus în cap că-i clar o modă și-s eu prea boșorog da’ faptu’ că tipesa și-a străns halatu’ la decolteu, mi-a dat de-nțeles că nu se aștepta să-ntâlnească populație la ora aia (era cred că 10 seara), probabil cobora la cutia poștală și ăla era chiar halat de baie pentru baie. În mod normal e genu’ de fază în care gafez cu gura plină. Îmi venea să le zic la prieteni „io-te și la Scufița Roșie ce-și etalează nurii prin asociația de locatari” sau „puiu’, mă iei și pe mine la solar să-ți arăt pătrățelele?” da’ nu știu cum am tăcut și bine am făcut. De fapt n-am tăcut, am zis ceva de genu’ „bă da’ proști suntem, trebuia să luăm și sticla de cocârț cu noi, altfel mergea țigara”. Și atunci surpriză, o auzim p-asta mică „n-aș fi crezut, vă vedeam din altă parte de lume”. Da bre, era româncă d-a noastră și chiar cobora la cutia poștală. Mă oftic că n-am întrebat cu ce parte a lumii semănăm. E clar, suntem ca Rapidu’ peste tot acasă.

În altă zi oprim într-un orășel cu căsuțe cochete și un portuleț de bossulani. Găsim parcare în primul loc al unui rând cu mașini. Dobitocu’ de pe locul doi parcase la limita liniei de marcaj. Noi cu dubă plină de uși pe toate părțile și scaune rabatabile să iasă din mașină și bețivii de la peluză, adică io și Sinca din fundu’ basculantei, a trebuit să parcăm mai spre dreapta puțin de călcam ușor linia aia de marcaj. Nu încurcam pe nimeni, nu era loc de parcare-n dreapta, nu blocam nimic, doar le șifonam linia aia. Am plecat la masă și la-ntoarcere zbang amenda de 30 de lire că suntem chiori și ei au muncit când au tras liniile alea. Cu poză pe site-le miliției da’ făcută cât să nu se vază cauza urcatului nostru pe linie, fix așa ca să nu contestăm noi și să dăm vina pe altcineva. Legenda spune că-n nopțile senine din Scoția când adie vântu’ printre văi, se aude „Fredoooom!” de la William Wallace și de anu’ ăsta și „Tu-ți gâții mă-tii de milițian prost!” în cor de la noi.

Ajungem în Glasgow și ne interesăm de o cârciumă de roackeri. Ne zice un tip că prima la dreapta, mai mergi puțin, faci stânga și e a mai șmecheră din town. Ajungem, dăm un scurt interviu cu nenea de la ușă să ne vază că suntem piliți în parametrii și intrăm. Lumea fioroasă, adică plete, tricouri cu mortăciuni, lanțuri și muzica regulamentară. Bă da’ cuminți rău de tot. 99% pe bere. Băbăieți, noi nu stăm o viață p-aciulea, n-avem timp de prostii, hai dracu’ să bem chestii serioase cu cifră octanică ridicată că nu merge așeeeea. Am trezit barmanițele, apropo, deja aveam preferințe care, cum să ne servească. Băieții erau cu geana pe o căluță blondă de-mi scuipa semințe-n cap da’ fezabilă tare, io cu ochiu’ pe o brunetă că era număru’ meu. Gagica un soi de șefuță prin locație, avea față de fată de casă care știe să facă sarmale și parcă-mi făcea ochi dulci… și ne-am pus pe shot-uri că prea se freca duda-n cârciuma aia și stătea economia. La țigară eram numa’ noi. Ăștia chiar nu fumează măi fraților! Am mai stat noi la o bere, la un shot-uț și hai acasă că ne mai aștepta o sticlă de cocârț mai ieftină și nici nu riscam să murim de plictiseală. Am ajuns murați de la ploaie de căutam ierbicide să ne dăm pe oo ca să scăpăm de mușchii și lichenii instalați de la umezeală.

Într-o zi pe Skye hai să oprim să facem poze cu oile pe care le găseam oriunde, mai puțin în meniuri la restaurante de începusem să credem că-s sacre ca vacile la indieni. Prostăloaicele în primă fază vin de curioase ce sunt. Când se prind că noi vrem doar poze se tirează imediat de alergam după ele ca bezmeticii. Până am găsit una mai revoluționară care a dat cu copita de pământ la Anca și am zis că-i mai bine să ne tirăm noi, nu de alta da’ dădea prost la venirea-n țară să decontăm factură spitalicească cu diagnosticu’ „tăvăliți de oi”. La un moment dat, într-o locație în care oprisem, vede Eugenescu o oaie pe o stâncă care dădea bine cu peisaju’ din spate. Și-a scos aparatu’ foto, reglat chestii și până să facă click, a dispărut oaia în prăpastia de lângă ea. Menționez că eram la distanță, nu am speriat-o noi și sperăm că nu era o prăpastie mare. Stați liniștiți că-i bine.

Glenfinnan Viaduct sau podu’ cu tren a lu’ Harry Potter. E în Scoția și e pe bune, chiar trec trenuri pe el. O splendoare de peisaj și scoțienii știu asta. Ai voie să faci poze da’ n-ai voie cu drona. Chestia asta e semnalată în cuvinte. Nici o problemă, facem pe proștii cu „senor, nu abla englese”. Numa’ că scoțienii nu-s proști, au și semne cu o dronă tăiată de o linie roșie pentru analfabeți. Facem pe proștii și zicem că nu-nțelegem semnu’ sau că nu le-am văzut. Bă da când am ajuns lângă un par care avea în vârf o dronă răstignită, adică efectiv bătută-n cuie, parcă nu mai găseam replici. Am activat modulu’ de român cu tupeu, ne-am cățărat pe o culme, ne-am plasat strategic pe trecători ca să ținem de șase și am înălțat drona. Dă-i în mă-sa că doar n-au radare să vedem un avion de vânătoare că ne face drona muci. România VS Scoția, 1-0.

Edinburgh – ultima zi. Ajungem direct la cetate, ne minunăm și ne-am zis să mergem la cazare și apoi să explorăm zona, să păpăm și să ne bețivănim. Sunăm la cazare și surpriză, nenea scoțianu’ ne-a zis că nu ne poate caza că a ars pensiunea în februarie. Bă, ești prost!? Am făcut rezervare de anu’ trecut, cu o săptămână înainte de a ajunge-n Scoția ne-ai luat banii de pe card, eram la sfârșit de martie, trecuseră două luni de la incendiu da’ nu te-ai gândit să anunți la Booking sau la noi că ești tâmpit și e posibil să ne lași în stradă. Legenda spune că-n afară de „Freeeeedom!” și aia cu gâții lu’ mama lu’ milițian, acum se mai aude și ceva despre gâții lu’ mama lui de hangiu. Ne-a dat panică ceva vreme că nu găseam variante și deja ne vedeam tolăniți pe scaune la aeroport. Am găsit super cazare, aveam câte două paturi în camere plus o canapea, da’ ceva mai departe de centru. Până la coadă a fost de bine că am explorat mai mult pe jos. După ce am luat iar cârciumile la rând și eram veseli și plini de idei crețe a venit întrebarea. Dacă bou’ ăla ne-a mințit? Dacă ne-a dat țeapă și nu mai vedem banii? Dacă e bine merci și a dat camerele altor turiști pe bani mai mulți? Păi știm unde stai fraiericăăă! Avem adresaaaa! Îți dăm noi foooooc că mâine oricum plecăăăăm! Stați linițtiți, n-am dat foc la nimic, după ce ne-au venit gândurile astea anarhiste am găsit Hard Rock Cafe și am mai intrat la niște beri și toată lumea-i fericită până la adânci bătrâneți. Io nu blestem… da’ să dea Dumnezeus să i se-nfunde budele și să-i refuleze-n bucătărie! Amin!

CONCLUZIA… strânge bani la șosețică și hai în Scoția. THE END… deja ne gândim la Irlanda că tre’ să fac un top personal al cocârțurilor