Oppenheimer, omu’ cu ciuperca – 28.07
Exaaaaact, v-ați prins, am ajuns și io la film la doar câteva zile de la lansare. Mare greșeală! Nici nu știu pe cine să pârăsc mai repede, pe bou’ din fața mea care cre’ că avea hemoroizi pentru că tot filmu’ s-a foit și s-a scărpinat în cur sau pe idioții din spatele meu care-și rezolvau problemele existențiale-n dragoste… Marele avantaj al acestui articol e că nu pot face spoiler alert la filmul Oppenheimer. N-am cum, orice aș spune e pistol cu apă. Așa că vă spui probleme și păreri personale.
Mi-am jurat să nu mă mai duc la cinematograf pentru că acolo găsești foooooarte mulți tâmpiți pe metru pătrat. Dacă totuși mă vreau la film pe ecran mare, aștept să se-nvechească filmu’ că așa am șanse de doar cinci, șase, până la zece persoane-n sală. Din păcate și din experiență vă spun că e un procent de idioți în sălile de film de cam trei zeci la sută dacă nu mai mult. Problema e că procentu’ e constant și la o sală plină n-ai un’ să fugi de ei că-s locurile ocupate. La o sală goală te poți duce cinci rânduri mai jos sau mai sus, după caz, sau dacă prostu-i mai subnutrit pur și simplu-l bați până tace.
La Oppenheimer a fost sala plină și asta m-a bucurat pe latura mea artistică, cinefilă, istorică și bla, bla. Mulți puștani prezenți în sală fapt ce m-a bucurat și mai mult. Mi-am zis „gata mă, io-mi aleg donatori pentru pensia mea, io-te că se poate”. M-am înșelat în mare parte da’ speranța n-a murit. Ăla din fața mea, ăla cu hemoroizi, la un moment dat se juca pe telefon. Și de ce spun totuși că speranța-i în viață. La final am văzut cum se pleacă din sală, atenție, o sală plină, s-a plecat în tăcere. Toată lumea se gândea.
Mai am o chestie și vă spui de film. Găleata aia mare de popcorn e făcută special să te ție 15 minute de reclame. Jur, am probat până să mă pui pe dietă. Mediurgu’ a calculat găleata la fix ca să nu stresezi lumea cu plescăituri. Sucuri, chestii, bomboane, sugiucuri, pana mea și alte rahaturi pe care le dau ăia la film, se sug/ling/bea/mestecă-n liniște și fizic vorbind, ar trebui să se termine pe durata reclamelor. Bă da’ dacă tu ajungi în sală cu căruțu’ de la market și mai ai puțin și aprinzi grătaru’, n-ai cum să mai termini cornu’ abundenței. Și ghici, lumea vine să vază un film fără să-i intre-n ochi fum de la mici, să auză plescăituri și să auză râgâituri. E foarte simplu, se vine la vizionat un film. Mai ales la un film ca ăsta.
Hai să vă spui de film. E GENIAL! În afară de episodul FOARTE IMPORTANT din istoria lumii pe care-l tratează, este plin de actori d-ăia poleiți cu aur și e filmat/făcut extraordinar de bine. Jumate color, jumate alb negru, cu un sunet de Oscar, filmat pe peliculă clasică… asta o știu de la un amic mai deștept ca mine, și cu o bombă atomică din testele din film care se pare că a fost cumva făcută pe bune la filmări. Mă rog, n-a fost chiar atomică da cică au bubuit pe bune și nu-s efecte multe băgate-n pasaj.
Io-te aciulea actorii din film că n-are rost să-mpovărez articolu’ ăsta cu trei pagini A3. O să vă spui doar că Cillian Murphy, adică Oppenheimer din film a fost mă-sa și Robert Downey Jr. a fost tot mă-sa da’ mai mică doar pentru faptu’ că e pe rol secundar. Io-te că vine și singuru’ spoiler din film. Un actor pe care-l plac foooooooarte mult, mie-mi plac ăștia mai ciudați așeeeea și mai trecuți de prima tinerețe… hm… de ce oare… poate că-s la 47 de ani și io și d-asta, mă rog, să revenim, deci un actor tare care apare-n film preț de cre’ că trei minute, e Gary Oldman. Ce trei minute… un minut și ceva. Ei bine, în minutu’ ăla-ți face creierii pilaf. Nu vă spui mai mult, vă las să descoperiți voi. Deci merită văzut cu stors de vezică înainte pentru că are trei ore și nu te ajută nici trei pempărși înnădiți și-mbibați cu esență de Prostamol dacă nu te ocupi la prevenție și e păcat să părăsești incinta brusc. Mai bine te riști și uzi canapeaua.
Acu’ să dezbatem puțin problema. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu și n-au deschis deloc cărțile de istorie, Oppenheimer a fost nenea ăla care a făcut bomba atomică. Mă rog, nenea care a coordonat echipa de savanți care a făcut bomba atomică. Cam atunci omenirea și-a dat foc la valiză. După detonarea celor două bombe detonate până acu’ pe bune în lume, exclus teste că nu se puneau substanțele active-n cantități apocaliptice, WWII s-a terminat, a-nceput Războiul Rece și o cursă nebună pentru înarmare. Lumea zice că Oppenheimer și ai lui au fost dracii goi în toată treaba asta. Io-s mai reținut la afirmația asta și vă spui de ce. Să presupunem că ești într-o cameră cu un om bun care are la dispoziție un tanc, un AK-47, două sute de mii de cuțite, parte din ele și ruginite, adică dacă scapi de hemoragie să faci tetanos și să mori sigur, rachete, bazuci, d-astea de luat piuitu’. Io-ți garantez că ești în siguranță. Dar să mai presupunem că-l scoatem din schemă pe omu’ ăla bun din cameră și tot arsenalu’ și se bagă un criminal psihopat înarmat cu un plici de muște, un prezervativ și o pungă de pufuleți. O să mori sigur cu pufuleți îndesați pe toate găurile, asfixiat cu prezervativu’ ăla pus pe cap și bătut până la sânge cu pliciu’ de muște. Și hai să vă zic traducerea. Bomba atomică sau alte chestii nașpa se vor inventa că așa e omenirea, tâmpită și cu idei de „cel mai tare din parcare”. Dacă nu-l chema Oppenheimer putea foarte bine să-l cheme Gigi, Fane, Aurel sau Doamne fere, Ivan sau Hans… mai ales la vremea aia.
Oppenheimer a fost omul potrivit la locul potrivit și cel mai al dracu’ de important, la momentul potrivit. În vremea aia Werner Heisenberg care lucra pentru tristu’ ăla cu mustață de cacao de la Berlin, era înaintat în cercetările pentru arme de distrugere în masă. Io cred că ăsta făcea direct rachete și nu mai implica avioane care să lanseze chestii. Mno, încercați să vă imaginați cum se ducea pe cuc toată campania aliaților din WWII dacă-i ieșea bombeaua lu’ Werner. Sau mai rău, s-o fi capturat-o Stalin. Oricare din scenariile astea duceau clar la dispariția blogului meu și a ta, dragule de cititor care-ți faci timp să-mi vezi balivernele. Nu existam încă de pe la bunici încoa’. Plus că ne stă-n fire să ne gândim la păpușa Barbie și ca la o potențială armă. Stați lini, la filmu’ Barbie nu mă duc, țin la retina mea.
Apropo de cât de duși cu bidonu’ suntem ca specie și cum putem repara asta AICI.