Viața asta pe care o petrecem în pasul ștrengarului pe câmpul însorit al muncii.

După ce ne-am luat țeapă de la 2021 din punct de vedere zile libere și sărbători, adică am fost nevoiți să ne dăm cu maioneză la-ncheieturi, friptane nemestecate și alcooale pe ficați, totul pe repede înainte că mini vacanța de sărbători a fost doar un weekend banal și n-a fost rost de pierdut vremea, cât ai spune pește-n salată orientală sau la grătar cu roșii și condimente, garnisit cu vinuț alb și cartofi cu rozmarin, ne-am trezit pe 3 ianuarie, prima zi din viața de slujbași ai lu’ 2022.

Vă jur, nu știu foarte precis cum am ajuns la birou. Nu-mi aduc aminte mare lucru, cum am ajuns la mașină, dacă am înjurat în trafic, am doar frânturi cu colegii de muncă care mă mai loveau cu un „la mulți ani” și ceva vis-a-vis de a doua cafea cu lăptic. De prima nu știu mare lucru da’ am găsit o pată care-mi spune că a fost.

Viața-n câmpu’ muncii debutează cu cea mai sinistră zi de luni. Conform specialiștilor experți în căpăcele duse cu bidonu’ și cu sorcova, cică cea mai de cacao luni din an e de culoarea albastră și tot în ianuarie, blue mondey pe numele de scenă. Io zic altceva, că anu’ ăsta a fost ieri, pe 3 ianuarie.

Stau la birou, un ochi îmi plânge, celălalt doarme, mă uit la laptop ca curca-n crăci și-ncerc să par ființă inteligentă chiar dacă mă trădează băluța din colțul gurii. Undeva pe un perete am un calendar d-ăla vechi da’ cu mai multe luni și-l văz și pe Ianuarie. Și zic, dacă tot e luni de cacao, hai să mă stresez maxim azi și mâine mai vedem.

2022 are tot 365 de zile din viața ta, adică nu-i bisect. Avem din astea 105 libere pentru că-s weekenduri. D-aci rezultă că suntem legați în viața de birou 260 de zile. Hai să scădem concediu de odihnă, apropo, așa se numește el, io vin din concediu mai praf ca atunci când plec, ne rămân 239 de zile legați de glie.

Mai așteptăm pomeni de la BOR și stat după cum urmează:

1 ianuarie, 2 ianuarie — Anul Nou – au fost în weekend
24 ianuarie — Ziua Unirii Principatelor Române – e luni și e miștoc
22 aprilie — Vinerea Mare – e vineri și e și mai miștoc
24 -25 aprilie — Paște ortodox 2022 – e logic, doar luni furăm la cântar
1 mai — Ziua Muncii – normal, ziua muncii tre’ să fie sâmbăta… mama ei…
1 iunie — Ziua Copilului – e ok
12 iunie (duminică) – Rusalii, 13 iunie (luni) — A doua zi de Rusalii – pică bine, acu’ să vedem dacă primim de la șefi
15 august — Adormirea Maicii Domnului – luni, e perfect
30 noiembrie — Sfântul Andrei – pică miercuri, legi cu 1 Decembrie
1 decembrie — Ziua Națională a României – vezi mai sus, pică joi, mai faci un vaccin și stai și vineri acasă, țop mini vacanța
25 decembrie, 26 decembrie — Crăciunul – luni e 26, furi 50% din Crăciun

Și mai scoatem de la lucrătoare 9 zile. Rămânem cu 230 de zile de sapă. Zilele astea au în total 5520 de ore. Din astea, 2070 de ore din viața ta  le petreci la muncă. Dacă dormi 8 ore conform medicului de familie că așa-i bine pentru refacere, rămâi cu 1610 ore petrecute pentru suflețelu’ tău.

Vrăjeală ieftină pentru că mai faci o curățenie, te mai duci la o cumpărătură sau alte chestii, garantat rămâi cu 1400 de ore de frecat cotoiu’ sau împletit codițe cu prietenii. Trist frate, foarte trist. Când mă fac mare vreau să fiu înfiat de Elon Musk.

Și pentru că v-am „înseninat” ziua, vă urez tradiționalul

SPOR LA TREABĂ!

Ce caut io în viața mea? – 04.01

2021 e aproape gata. De obicei veneam cu o retrospectivă, un fel de „dacă doriți să revedeți”, o mini cronică a evenimentelor din 2021. Și am realizat că foarte bine pot să povestesc despre 2020 sau 2019. Fiecare an are o balanță a lui și te scoate undeva pe zero. Sunt și excepții care-ntăresc regula, anii ăia super proști în care pierzi oameni dragi, sau anii ăia superi buni în care câștigi la loto.

Ce, n-ați câștigat la loto? Nici o problemă, încă n-a venit anu’ ăla. Simplu’ fapt că citești aceste rânduri rezultă că ești în viață, chestie șmecheră-n anii pandemici. Dacă ai amintiri de vară cu marea sau cu muntele, dacă prin portbagaj încă mai ai geaca de grătare care păstrează iz de fum, telefonul mai primește mesaje de la prieteni cu „hai la un pahar de vorbă” și prietenii virtuali îți așteaptă postările și se mai și hlizesc la ele, mno bine, io-s mulțumit și mă consider bogat.

În câteva ore dăm foaia-n calendar că se face 2022. Io-mi propun să nu mai pierd prieteni și momente frumoase. Îmi propun să cunosc cât mai multă lume și să călătoresc cât mai mult dacă mă lasă concediu’, bugetu’ și covidu’. O să-ncerc să fiu mai bun ca-n 2021, o să-ncerc să râd mai mult, să fiu mai calm, să ajut mai mult și dacă reușesc să mai dau jos din burtă și să fumez mai puțin, o să mă declar mulțumit. Acu’ vedem ce se-ntâmplă.

Dragilor, vă spun un sincer LA MULȚI ANI, să fie sănătate, să fie bani și musai liniște cu zâmbete pe mocuțe. Hai că se poate, nu vă cer prea mult.

Ștergem relele din 2021, ne păstrăm amintirile frumoase și ne pregătim pentru alte provocări. Eu vă aștept în 2022 cu brațele deschise, cu o povestire să o aveți la cafea, și dacă zâmbești și pornești ziua cu voie bună, înseamnă că am făcut eu ceva bine și vă mulțumesc din inimă pentru că ăsta-i scopu’ meu.

Mâine anu’ se înnoiește, blogușoru’ se pornește și începe a distra, pe la laptop a colinda.

2021 spre 2022

Semnu’ ăla obscen cu trimitere la cuc, degetul mijlociu ridicat pe care-l oferi generos prin trafic, de ăla-i vorba da’ nu puteam să pun o poză explicită să nu se-nțeleagă greșit. Așa că l-am ales pe dragu’ de Deadpool și dacă vă uitați cu atenție la mâna lui dreaptă, o să-i vedeți degetu’ strâmb și fracturat. Stați așeeeea că o să vedeți și legătura.

Io cred că există o gașcă de draci minitehnicuși care n-au ce face și se țin de glume proaste. Dracii ăștia căcăcioși pe ei, sunt împărțiți pe domenii. Avem dracii IT-iști care-ți fac muci calculatorul. Pleci de la muncă, închizi regulamentar laptopu’, peste noapte dezvoltă o personalitate belicoasă și dimineața îl găsești într-o relație cu strechea și nu-ți mai merg chestii care mergeau perfect. Adică e plin de draci sau au dat dracii-n el de-ți vine să-l vezi dacă poa’ să zboare pe geam.

Avem dracii mecanici auto. Ajung la Bacău, parchez zece minute să fac ceva. După zece minute, mă urc în Sherman Dustărelu’ și canci fază scurtă. Seara se instalase, io chior, faruri chioare că mergeam pe poziții și proiectoare, visul unei nopți de iarnă. Cum mama dracu’ se-ntâmplă chestii din senin, habar n-am.

Există și secție de draci pe medicină. Să vă spui. Acum ceva timp am rămas fără claxon AICI. E foarte frustrant să-ți taie unu’ calea și să n-ai posibilitatea să-l muți live, chiar atunci pe șosea, imediat după infracțiune. Mă rog, am înjurat până am răgușit da’ mai mult de o răgușeală n-am realizat, mai ales acum când e frig afară și nu merg cu geamu’ belit.

Vă jur, de Crăciun am făcut tot posibilul să fiu mai bun. Eram bun aproximativ un minut până ajungeam la primul semafor. Aici se declanșa gena de tasmanian și orăcăiam ca tot atlasu’ zoologic, de la amibă la primată. Problema e că o făceam degeaba. În afara de față expresivă cu trimitere la mamă, cel care-n teorie trebuia să mă recepționeze cu colind pe bază de tu-ți, morți, răniți etc, nu auzea nimic din ce debitam, claxon canci, adică pace și prietenie, eu full de frustrări și cu venă dodoloață la cap.

Orice om normal vedea asta ca pe un semn să se potolească, să fie mai bun, să draci pe varză. Io nu, m-am adaptat la play back cu-njurături, adică nu-njuram pe bune, practic nu se auzea nimic, dar mimica feței și pe buze puteai să citești foarte clar cuvinte gen mamă, gât, morți, bou, etc și astea-s cele mai zen. Sau fraze și propoziții cu combinații din cuvintele enumerate anterior.

Și totuși îl mai vedeam pe câte unu’ nedumerit la ce-ncercam eu să transmit. Așa că am apelat la semn. La acel semn cu deget erect arătat clar, fără alte accesorii onomatopeice. Simplu și cu efect maxim.

Recunosc, am abuzat de semn & deget, dar n-am căzut în el, nu l-am prins în ușă, toate semnele au fost simbolice, adică nu l-am băgat nicăieri și acum a intervenit gașca de draci mediciniști. Am degetu’ umflat la una din balamale, prima de la mână-n sus, mă doare puțin și e clar că mă paște o radiografie-n primă fază.

Acum e și mai greuț cu arătatu-n public că și-a cam pierdut din efect și semnificație. Nu arată chiar ca a lu’ Deadpool din poză, da’ nici siluetă corectă și identică ca a degetului de la mâna stângă n-are. E ca o lupă ascuțită la vârf și grăsuță la bază. Două gloabe-i trebuie și zici că-i brăduleț. În loc să arăt cucu’, io dau cu bradu’, mai trebuie un fundal sonor cu leru-i ler în pana mea și gata tablou’ eronat.

Iar orice om normal se ducea la pozar cu deștu’ supraponderal, io am preferat să-l caut de boale pe Sherman Dustărelu’ și să-i dau comandă de bloc de lumini că de acolo-i buba. Pe scurt, cam 400 de lei investiți pe final de an, ca să fie bine și să nu fie rău, varianta pilos, că varianta ne pilos sau cu ciungă-n păr sare de 700 de lei. E tot un semn, d-ăla pregătitor pentru facturile la utilități de pe 2022.

Oricum, vă zic, o să merite din plin mai ales aia cu reparatu’ de claxon. E mai scump și mai de durată un tratament psihologic. Toată lumea zice că de Crăciun, bla, bla, bă da’ n-auzi pe unu’ să zică de Crăciun mergi dracu’ corect, folosește semnalizarea, nu e strada mă-tii, nu depăși o coloană, ăia nu stau de proști la rând și tot așa, lista-i lungă și chiar încerc să fiu mai bun.

Semne bune anu’ n-are – 29.12

Colindu’ prin Românica s-a cam perimat. În zonele urbane aproape că a dispărut total. Și asta-i vina noastră a tuturor, a școlii, a vremurilor pe care le trăim. Cred că-n prezent mai găsim colinde autentice prin Maramureș, Banat, Bucovina și-n câteva locuri rurale prin țară. În rest, copii nereușite ale colindelor din trecut, goană după bani și amenzi de la polițiile locale.

Colindători chicioși și mangă după două ore de prestat playback la o boxă urlătoare, super marketuri cu play list americănesc, o brambureală totală din punct de vedere tradiții, adică te trezești că-ți vine cu Steaua din noiembrie și cu Plugușoru’ de pe 2 decembrie. „Mâine anu’ se-noiește”, adică prin deducție logică e vorba de 1 ianuarie, deci se cântă pe 31 decembrie nu de 23 august.

Pentru că-i aproape Crăciun, hai să vă zic poveste cu colind din perioada comunistă. Copil fiind cartiere cutreieram, pentru că n-aveam păduri și fiecare cutreiera ce avea. Împreună cu doi prieteni, unu’ din ei e ăla cu oolele, cum să facem, cum să dregem să strângem un bănuț pentru coțomediile din Orășelul Copiilor. Pe vremea aia nu beam, nu fumam și dădeam banii pe toate prostiile.

Aveam două probleme de rezolvat pe două departamente. Prima cu dosar pe birou’ PR, era cum să-l facem pe om să ne primească fără să ne zică bancu’ cu zgura, și a doua, cu dosar pe biroul Contabilitate, cum să strângem cât mai mulți bani. Atenție, de apreciat spiritul organizatoric manifestat de la vârstă fragedă, cred că eram prin clasa a-3-a sau a-4-a. Poate a-5-a, nu mai știu precis.

A doua problemă am rezolvat-o mai repede. Ne-am organizat pe trei zile. Am împărțit cartieru-n două bucăți egale și am alocat primele două zile. A treia zi am păstrat-o pentru rude. Adică plecat pe jos de la intrarea de sud a Ploieștiului și am periat tot, de la bunici, mătuși, unchi, veri & verișoare, nimic n-a scăpat necolindat și totul cu succes garantat. Puteam să cântăm și Seasons in The Abyss a lu’ Slayer cu versurile de la Trei Culori că tot ne primeau, d-asta recomand colindatu’ rudelor. Și mai are un avantaj colindoruda, nu plecai cu cinci lei amărâți, se umbla la hârtiile de la 25 de lei în sus.

Prima problemă era cea mai presantă și direct implicată-n reușita misiunii. Ca noi erau mulți, cu repertoriu mult mai vast,  recuzită bună, clonțopei, costume tradiționale și voci bune la purtător, noi cam ca trei măgăruși strânși de… exact. Deci, cum și ce facem? Legenda spune că atunci m-a vizitat prima dată muza. Io aveam o chitară clasică pentru care-l frecasem la cap pe Nea Tătelu să mi-o cumpere că mă visam Slash.

La ea prestam fix trei melodii, ce-i drept erau șlagăre,  „Melc, melc, codobelc”, „Podu de Piatră” și „La mulți ani”. Ultima se plia la marele fix pe genu’ nostru de acțiune. Am făcut două trei repetiții și arătam rezonabil. Impactul era incredibil. Fix ca produsele alea din marketuri pe care le cumperi că-ți place ambalajul, chiar dacă de cele mai multe ori habar n-ai cu ce se mănâncă sau dacă se mănâncă.

Deschidea omu’ ușa, inițial era tentat să ne-o trântească-n nas, da’ când vedea chitara credea că l-a prins pe Hrușcă de picior. Vă zic, am rupt topurile. Nu ne-au primit doar cei care nu erau acasă. Începeam cu un colind, nu mai știu ce-ndrugam noi acolo, oricum, ceva tematic pentru data colindatului, și apoi încheiam cu un „la mulți aaaaani cu sănătateeeee, să vă dea viațaaaaa tot ce doriiiiiți” pe trei voci total desincronizate da’ ce credeți că mai conta, chitara era baza.

Nu chiar toți au apreciat refuzul nostru de a mai cânta, inclusiv când am schimbat cuvintele la „Podu de Piatră” cu „Podu de Gheață”, o adaptare ad-hoc de decembrie, da’ dacă atât știam ce să facem și noi mai mult. Oricum, o monedă de 5 lei d-aia de aluminiu tot primeam. Dacă te gândești că biletul la film era trei lei și o savarină doi lei, era afacere frate.

Fără falsă modestie vă zic, am spart audiența și pușculița. Am strâns o grămadă de bani, am stors lacrimi de la trei gospodine și cât pe ce să mâncăm bătaie de la o bandă rivală de colindători. Acel an a fost răsăritul timpuriu al cuvintelor marketing și spirit antreprenorial.

Mno, acu’ să nu vă las necolindați dacă tot m-ați primit.

Primiți cu colindu’? – 20.12

Elefănțel traficant, elefănțel cu surprize ca kinderu’, elefănțelu’ e mă-sa plușăriilor din Plușărenia. Vă spuneam ieri sau alatăieri… sau… vă spuneam AICI, că a venit Moșu’ din US… adică Moașa, sora mea americancă.

Istoria coletelor de la sor-mea e stufoasă și cu bilet de trimitere la Voila. Cine mă cunoaște sau cine mă vede la look, știe că sunt fan de chestii vestimentare militare. În afara faptului că sunt trainice și țin la tăvăleală, cu toată modestia din dotare vă spun că-s frumușel în ele. De aciulea rezultă că arăt ca picat din Kandahar sau că fac parte dintr-o organizație paramilitară care se ocupă de recuperat bani, tratamente cu ciocanu’ pe rotule și trafic de chestii interzise. Bine, mă ajută și mecla.

De fapt eu sunt un delicat, un romantic care are colecție de bufnițe, minioni și chestii din Star Wars. Toate zăpăcelile din căpăcica mea sunt alimentate cu brio prin colete cado de sor-mea, care este după chipul și asemănarea subsemnatului. Cum coletele trebuiau vămuite, adică în prezența unui lucrător vamal și a unui lucrător de la poștă, trebuia să deschid coletul să vază ăia că nu primesc droguri sau arme.

Vă dați seama cam cum se uitau la mine când scoteam din colet o șapcă de pușcaș marin, apoi un minion în costum hula cu sutien din nuci de cocos, apoi un tricou de camuflaj, după care apărea din cutie o veveriță de pluș și tot așa până când îi vedem tentați să sune la 112. În acel moment mă uitam cu ochi de cățeluș uitat în ploaie și ziceam duios „jucării pentru ăia mici… să se bucure și ei”. Așa mă scoteam, de un’ să știe oamenii că ăia mici sunt tot eu, 3 în unu’ ca detergentu’.

Sora mea are momente când se crede Escobar. Nu cu droguri sau chestii de risc, da’ mai cumpără chestii valoroase și le pitește prin chestiile din colet. Vezi Doamne americanii de la poșta lor sunt proști și nu le vede, iar românii de la poșta noastră n-au scaner și n-au cum să le vază. Parcă-i văd p-ăia în US la monitor cum exclamă „io-te la doamna, îi trimite o brățară lu’ fra-su și n-a declarat-o, să trimitem FBI-u’ și CIA”.

Vine coletu’. Aveam așa: trei calendare și două plușării, un măgăruș și un elefănțel. Înainte de recepționare colet, îmi zice sor-mea să fiu cu băgare de seamă la elefănțel. Ăsta are butonaș de-l apeși și vibrează, spune o poezie, orăcăie sau face ceva și io nu l-am văzut. Dar greutatea mult peste media unei plușării mi-a dat un hint că e cu surpriză. Și-ncep să-l pipăi cu simț de răspundere până am găsit un buzunărel secret, exact prin curu’ elefănțelului.

Acolo am găsit surprizele, două brățări șmechere, una pentru je, cealaltă pentru nevastă. După ce am dat din coadă de-ncântare, iau iar elefănțelu’ la pipăit și mai avea ceva da’ n-aveam acces la el. Aveam toată mâna-n curu’ lui de ziceai că-l ajut să fete și nimic, nu reușeam să scot cevau’ ăla.

Mă uitam deja după cuțit, praf îl fac, să vezi ce cezariană frumoasă. Elefănțelu’ parcă-și schimbase mimica feței, era așa, mai speriată și cu ochii beliți… bine, probabil și de la mâna mea din curu’ lui. N-avea gură  să-mi zică „lasă-mă bre-n pace, am livrat tot”. M-a oprit nevasta când a intuit privirea de Jack The Ripper și m-a îndrumat să vorbesc cu sor-mea, poate nu-i nimic și tranșez plușăria degeaba.

Așa a fost, ce simțeam eu era dispozitivul de scos sunete sau ce făcea jucăria. Locul în care stăteau brățările, era de fapt locul bateriilor pe care sor-mea le-a scos să bage brățările. Cât să ducă și jucăria aia că n-are dimensiunile unui elefant pe bune. Și d-aia nu scotea sunete, că n-avea bateriile și dispozitivul de pus bateriile.

Când mă fac mare mă fac vameș. Nimic n-o să pitiți de mine, mă antrenează sor-mea.

Mesaj către vamă – Stați liniștiți, am plătit vamă la colet și taxă de prezentare. Apropo, taxa de prezentare e abuzivă, n-am prezentat nimic la nimeni… slavă Domnului. Plus că la cadoaie nu se percepe vamă, că d-aia-s cadoaie.

Elefănțel cu surprize – 18.12

Felicitări, ați câștigat un infarct, autoritățile vă urează o zi minunată la UPU.

Minunile tehnologiei moderne, găselnițele cercetătorilor britanici și descoperirile galopante de prin toate sferele științei, sunt făcute să ne ușureze viața. Spre exemplu Andreea de la Vodafone. Ea trebuie să-ți rezolve o problemă, e special concepută pentru așa ceva. Și ghici, nu-ți rezolvă mai nimic, poate doar un atac cerebral sau un infarct. Cel puțin un sejur la Voila pentru că te cam duci cu căpuțu’ de-ți pare suicidul o alternativă mult mai bună. Te freacă asta cu-ntrebările de uiți de ce ai sunat-o.

Cea mai mare invenție cu dedicație de la autorități, care vine la pachet cu un infarct de toată frumusețea, e mesajul Ro-Alert. Dacă apare un pui de urs prin zona ta, scapă un covid din laborator, niște tembeli dau foc la un cauciuc sau musca de bălegar suferă o mutație genetică în urma încrucișării cu viespea africană, nu contează că de zona respectivă te despart 10 km și ești într-un buncăr anti-atomic, telefonul tău intră pe modul pipiță panicată și urlă de-ți sare inima pe dreapta și țop infarctu’.

Dacă de calamitate scapi, pentru că probabil nu se-ntâmplă sau e departe de tine, de infarct nu. Dacă mai ești și-n birou liniștit, cu mai mulți colegi, în care tăcerea e perturbată doar de zgomot de tastatură, când încep toate telefoanele să urle, infarctul e comun și-n grup organizat. Și US-Alert e la fel. Sor-mea chiar era să facă infarct pe bune. Urlă telefonu’ fix ca-n Românica, numa’ că-n engleză.

Măi oameni buni, faceți ceva-n sensu’ ăsta. Vă mai amintiți panica dată de Firea acu’ câțiva ani? Atunci când a zis că vine potopu’, a panicat și paralizat Bucureștiu’ pe toate axele și a fost un mare fâs. Așa și cu Ro-Alert. Face omu’ infarct din cauza lui de nu mai contează conținutul mesajului. Nu o să mai dureze mult până la o discuție de genu:

-Salut, ai auzit de Costică? A murit săracu’…

-Aoleo…cum, când, de ce?

-A fost vijelia aia acu’ o săptămână.

-Și!?!?! Viitură!?!?! Copac căzut în cap!?!?!

-Nu, era în casă, pană de curent și l-a sunat Ro-Alertu’, a făcut infarct.

Propun ca producătorii de telefoane mobile, să se vorbească cu ăștia de la STS și să facă dracu’ mesajul ăla mai prietenos cu inima. Să poți să-ți selectezi melodia de apel pentru Ro-Alert.

Mă gândeam la un Bolero. Partea proastă e că dacă-l prinde pe unu’ fumat și e vorba de un incendiu, ăla își mai desface o bere și crede că-i la răsărit în Vamă. Da’ ca melodie-i bună, începe ușor, gradual, ardelenește, ai timp de un minim de bagaj și apoi să fugi.

La maneliști poa’ să fie ceva cu „dușmani, bani, fugi că rămâi fără ani”. Sau aciulea să rămână așa și apoi „of veața mea, of inima mea, mă duc la UPU cu ea”.

La rockeri poa’ să fie House of Fire, asta-n caz de incendiu și după caz, Highway to Hell, dacă dă Putin cu bombițe și oricum nu mai ai scăpare.

Faceți dracu’ ceva cu mesajul de alertare că murim toți. Vă aduceți aminte de perioada în care se făceau probe? Infarct la superlativ și trei la număr. Mă pândeau și se jucau cu pipoțica mea. Muream degeabă… de probă.

Felicitări, ați câștigat un infarct – 10.06

High Hangers aprofundat pe principalele axe de calitate. Vă spuneam acu’ ceva vreme că am descălecat în pub nou pe scena bețivănelilor ploieștene, locație cu un conținut foarte șmecher care merită încercat. Prima dată am stat la o bericioaică rapidă și n-am studiat atent problema. Concluzia finală a fost că mi-a plăcut și tre’ să revin să iau High Hangers la puricat.

Și fix asta am făcut duminica trecută. Hai să-mpătrățilim situația. High Hangers are valoare sentimentală pentru mine, în locația din Ploiești, aflată în intersecția străzii Gheorghe Doja cu Romană, a funcționat Rock Ph al regretatului Cătălin Istrate, Mutu pentru cunoscători.

Dacă nu ești de prin oraș, cheamă un Bolt, bagă o față de dabăl ou sevăn să-l impresionezi pe șoferescu și zi că vrei la Poliția Municipală. High Hangers e cam la 15 metri spre semafor, n-ai cum să ratezi.

Ca să deschizi ceva pe segmentu’ ăsta de piață-n pandemie, multă lume ar spune că e nebunie. High Hangers e deschis de un cuplu tânăr, genu’ ăla plăcut privirii. Frumoși și zâmbitori de-ți aduc aminte de tine acu’ 20 de ani. Omușorii ăștia s-au înconjurat de o echipă tânără cu chef de treabă și toți trag spre perfecționarea serviciilor oferite. Asta-i nebunie tinerească constructivă, definiție pe care ar trebui să o găsim în DEX.

Pileala cu cifră octanică ridicată e felurită și diversificată. Io am rămas pe cocârțu’ meu da’ am urmărit băuturile celorlalți. Un prieten a comandat un jinars, cognac pentru fițoși, și a venit pe farfurioară, în pahar dedicat, cu piciorul înconjurat de boabe de cafea. E clar că se pune mare preț pe servire. Fosta mea prietenă, actuala nevastă, a vrut o limonadă cu mentă și stați să vedeți ce miștoc arată.

High să păpăm ca să ne punem foamea-n Hangers. Înainte de a ajunge la High Hangers, mă mănâncă-n stomac să halesc ceva p-acasă… ceva mai mult. Nici după prima sută de cocârț burtica nu-mi bătea-n țeavă. Da’ au comandat ceilalți și am ieșit în avantaj clar, am ciugulit de la toți. Vă recomand cartofii all inclusive, cartofi prăjiți spiralați, într-o baie de soiuri de brânză topită și bacon crocant. Boss, jur, te tragi pe mâini după.

Altcineva de la masă a comandat un burger, nu mai știu ce nație că-s mai multe-n ofertă. Am zis „stai că-i prind aciulea”. Mă gândeam că-i ca la Mc, poza arată fantastic și-n pungă primești o chestie terfelită și turtită de tren. Nup, preparatul arată ca-n poze și e foarte bun. Scuze pentru poză, eram la cocârțu’ 3 și atâta s-a putut, da’ se vede forma și prezentarea. Pentru gust nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, mergeți singuri și vă lămuriți.

A mai fost pe masă și un steak de vită, nu era texană sau argentiniană, d-asta d-a noastră autohtonă, da’ gătită bine, moale la tăiat și masticabilă fără programare la stomatolog. Am descusut puțin bucătaru’  și am aflat că e o rețetă dibace cu ulei de măsline, nu știu cum pus și nu-ți iese friptura talpă de bocanc. Da, felicitări, e prima mea vacă românească făcută la grătar, comestibilă.

Dacă tot am scotocit prin zonă am mai aflat chestii și dau din casă. High Hangers se orientează pe servicii complete. În curând o să dispună și de camere în regim hotelier. Adică ești în delegație prin Republică, mergi aici unde ai papa bun, pileală felurită și dacă ziua lungă de muncă combinată cu 5 beri îți dă sistemul giroscopic peste cap, nu-i bai, cuplezi fața și 4X4 urci în cameră la nani direct de pe terasă.

Și mai am ceva. Prin locație, cât de curând, or să fie concertuțe live cu artiști autohtoni. Dacă am auzit bine și dacă se aliniază planetele, sâmbăta asta se pune de un retro party.

Io-te că se poate și în Ploiești, cartierul ăla din nordul Bucureștiului.

-Vrei mâncare vegană, bio, servire șmecheră și cafea de cafea… adică da, cafea nu ibric spălat, te duci la Cafeneaua Nației. AICI

-Vrei băută regulamentară de manual, cu muzică rock și concerte live, te duci la Rock Cafe.

-Vrei papa bun, discuții la pilelală, muzică bună și interes față de tine, High Hangers e locul potrivit.

Dragilor, tot înainte pe drumu’ ăsta că-i cel bun. SINCERE FELICITĂRI.

High Hangers – cronică de papa bun

Tratamentul la români, conform spuselor babei Făcălina, mamei Omida și nea’ Gandalfescu Costică, academicieni și experți în medicina tradiționalo-băbeasco-magicalo-voodooistă, la noi în România se bazează pe apa de clopoțel, în cazul durerilor de gât, călcătură de urs pentru durerile de șale, de care o să beneficiem gratis și fără voia noastră că tot avem urși pe stoc, fix prin centrele orașelor de munte, și ceaiuri din diverse chestii.

Pe scurt, românu’ face pipi cu boltă pe cei 5 sau 6 ani de facultate medicinistă, pe încă 5-6 ani de rezidențiat, pe specializările medicilor, pe tot ce-nseamnă cercetare și tratament științific. Medicu’ de familie e așa, în aceeași gașcă cu elfii, sânzienele și zâna Măseluță, parcă, parcă l-ai văzut prin Stâpănu’ Inelelor într-un rol secundar. În afară de caligrafie, oamenii ăștia chiar sunt buni și se pricep, important e să-i lași să te vadă și să le urmezi tratamentul.

Și totuși există o boală pe care eu o consider tratament și se poate administra băbește, fără ajutor medical de specialitate. Din punctul meu de vedere, Sindromul Tourette trebuie scos de pe lista de afecțiuni psiho-pupu și trecut la tratament perfect pentru menținerea echilibrului psihic în România cea veșnic în tranziție și reforme. Dacă n-ar avea depresie și mișcări involuntare în simptome, chiar e tratamentul perfect.

Sincer, faceți un calcul cam de câte ori înjurați într-o zi lucrătoare, cam pe la mijlocul săptămânii, să zicem joi. Nu pun luni, pentru că atunci suma se dublează și nici vineri că ești deja pe modul de weekend, adică ușor tolerant.

Hai să vă zic. Dimineața trezit de telefon. Mama lu’ IPhone sughite, da’ io mă simt mai bine. Plec d-acasă. Cum am intrat în mașină, imediat se răscoală birjaru’ din mine și-ncep cu lupele. Cu multe lupe. Sexez tot ce-mi taie calea, semaforul care e pe roșu, ploaia d-afară, pe dom’ primar, absolut tot. Dacă mergi pe unde am trecut eu, toată lumea e cu față extaziată și la țigarea de după.

Asta mă ajută la tratament și ajung zen pe plantație. Mă ajută maxim juma’ de oră. Și-ncep problemele, hop și lupa. Un tâmpit care nu știu ce vrea, zbang tratament cu altă lupă. Nu știu ce program nu funcționează, țop un pogon de lupe și draci, da’ creierașii-s pe linia de plutire și funcționez în parametrii normali.

Faceți voi un calcul și suprapuneți lupele și urletele pe ore la psiholog. Deci? Ce-i mai ieftin și cu efect imediat, aud? Exact, o lupă sau un drac înălțate la timpu’ lor, îți salvează minionii de la făcut plici.

Pe lângă psihologia motivațională, inversă, adleriană etc, propun înființarea psihologiei Tourettiene și recunoașterea internațională a înjurăturii ca tratament al echilibrului mental. Cabinetele de psihologie aprobate în prima fază, vor fi cârciumile, stadioanele, traficul urban și locurile de muncă.

În încheiere-l las pe Micutzu & CO să vă exemplifice cum stă treaba.

În rest, weekend minunat și tu-i gâții mă-sii de căcat de ploaie că m-am săturat de ea!!! Hm… e mai bine, parcă se vede și soarele.

Tratament cu Tourette

Regionalisme onomatopeice.

Prin anul una mie nouă sute nu mai știu, când eram io mic, fezabil tare, cu pleata-n vânt și meclă de cruciat, mă aflam plin Cluj cu un coleg la o specializare de ceva. Nici asta nu mai știu la ce se referea pentru că Cluj, adică bere și muzică bună, plus gărgăuni specifici vârstei. Oricum, încă erau aparatele cu film foto. Color, nu mă duceți chiar în Cretacic la alb-negru.

Colegu’ meu avea o problemă. Mă rog, avea mai multe. Nu suporta o pisică într-o rază mai mică de cinci metri de el. Io n-aveam problema asta, ba chiar le strângeam pe toate dacă puteam. Într-o dimineață înainte de cursuri, ne oprim la o terasă să-ncercăm să ne aducem pe linia de plutire. Și apare o pisică haioasă și mămoasă fix printre picioarele lui. A-nceput ăsta să facă ca toate stihiile naturii și printre strănuturi și muci, încerca să alunge animăluța cu „zât d-aciulea”, „pleacă fă”, „te-n gâții doamnei mă-ta, pisica mamă”, „zăt n-auzi”, „go d-aci” și nimic, pisoaia tot prin perimetru. Nenea beraru’, iese de după tejghea și zice:

-Mno, nu sunteți de p-aci. Sunteți din Regat, este?

-Ce ne trădează? Pentru că sunt în civil și nu am costumația imperială cu tresele la vedere și am făcut și duș de dimineață.

-Păi puteți voi să și scuipați pisica aia că vă simte oameni buni și nu pleacă. Altu-i cuvântu’ de alungat.

Și-l aud pe ton amenințător „câț fă d-aci că-i deranjezi pe domnii”. Ei bine, pisica s-a conformat. Pentru mine, pe mahmureala aia, „câț” sau „zât” era tot un drac. Io-te că pentru pisica cu comandă vocală nu era același lucru, a știut să facă diferența la regionalisme. Ba chiar a avut moaca aia de „mno bine, plec”.

Regionalisme 2 în 1, întrebare auto întrebătoare și întrebătoare.

Anu’ pandemic și de grație 2020, mi-a îndreptat pașii de vacanță spre Românica plai de dor. Exemplu AICI. Mai sus de Sibiu, cam de pe la Sebeș, e plin de regionalisme și oamenii au o chestie, pot să-i spun tic verbal. Îl folosesc pe „oare” într-un răspuns cu funcție de întrebare edificatoare cu aflare de detalii, la o întrebare a ta. Știu că sună ciudat da’ stați așeeeea că vă lămuresc. Exemplu:

– Bună ziua, aveți ciorbă de burtă?

-Oare… să fie cu ardei iute?

Tu te aștepți la un „da”, „nu” sau „mă-ta are”, că așa-i prin sud.  Nicidecum la o frază care sună ca o-ntrebare retorică. Zici că ospătaru’ gândește cu voce tare, are o conferință internă cu o altă personalitate a lui și se-ntreabă „oare ăsta vrea și ardei? să-i pun și pâine? oare dacă gândesc cu gura deschisă o să-mi spună?”. Și uite așa vă uitați ca proștii unu’ la altu’, tu ușor nedumerit în așteptarea răspunsului ospătarului la întrebarea retorică și el în așteptarea răspunsului tău, pentru că nu era o întrebare retorică. Chiar vorbea cu tine, da’ „oare”-le ăla e al dracu’ de debusolant. De pe la Cluj începusem să mă obișnuiesc, ba chiar îmi intrase în vocabular, numa’ că io chiar vorbeam cu mine „oare… să rămân pe bere sau să trec la cocârț?”

Regionalisme cu… pe… de fapt, n-are nici o treabă cu regionalismele, e alt dialect.

Tot pe la 1900 și ceva mărunțiș, mă aflam prin Ardeal, cam la suta de Km de Brașov spre nord, într-un sat de etnici maghiari. Oameni faini și primitori, am ajuns pe la ei prin ogradă cu motiv de tăiat de porc. Ei cu româna mai ușor, eu cu maghiara, tufă de Veneția. Plus că la operațiunea de tăiat porcu’ mai mult încurcam. Când le-am zis că nu-i ok să-i dea cu cuțitu’ și mai bine chemăm paznicu’ de vânătoare să-l scape de suferință cu un glonț în cap, au zis, hai mai bine să-i dăm o ocupație departe de noi și fără legătură cu porcu’.

În curtea vecină, unul din băieții gazdei își făcea casă și ajunsese la acoperiș. Lucrarea era făcută de meseriași țigani-unguri. Deci când zic meseriași, asta zic, meseriași în adevăratul sens al cuvântului. Se jucau cu tabla de parcă era plastilină. Io trebuia să stau în pod și să le dau chestii la mână când le solicitau.

Și le solicitau, numa’ că-n oricare altă limbă pe care s-o pricep și eu. Porcu’ zbiera, trupa de meseriași urla în țigănește și-n ungurește la mine, eu admiram peisajul pe un hublou din acoperiș și chiar îmi spuneam că ce frumos e la țară, da’ cam mare hărmălaia. Până când proprietarul casei s-a făcut auzit printre țipetele porcului și le-a zis meseriașilor că la mine merge limba română, engleză, ceva franceză și cam atât.

După toată tărășenia am fost mutat disciplinar la bucătărie cu femeile. Mare greșeală. Regionalismele din bucătărie sunt și mai tari, pentru simplul motiv că nu cunoșteam denumirile chestiilor din zonă nici în limba mea. Bafta mea că eram simpatic și cu pleata-n vânt, o mândrețe de băiat, frumușel foc și mai ales modest. Io-te colea dacă nu mă crezi.

Regionalisme haioase

Ne-am băbit rău de tot. Ni s-a băbit spiritu’.

Până acu’ doi ani, pe foarte mulți români îi durea la bașcheți de apa caldă în combinația fatală cu săpunu’. Acu’ ne-am băbit așa rău că ne spălăm la juma’ de oră de parcă suntem o nație de chirurgi în prag de operație. Și asta-i fața frumoasă și utilă a băbitului de pandemie. Habar n-aveam că mălaiu’ și hărtia igienică se poate cota la bursă și acu’ facem stocuri acasă.

Ne-am băbit așa rău că trăim în simbioză cu televizorul. Netflixu’ și HBO-u’ nu ne mai fac față cu producțiile.

M-am băbit așa rău încât m-am trezit venit de la cumpărături și dezinfectam sticla cu dezinfectant.

Ne-am băbit într-un hal că acum ieșim pe stradă fără mască și parcă ne lipsește ceva. Apropo de asta, în prima dimineață fără mască, mă scotoceam prin buzunare. Telefon aveam, chei aveam, țigări la purtător, ce dracu-mi lipsește că mă apăsa pe minioni ceva și nu știam ce. Asta era, masca.

Bă da’ băbeala supremă e alta. Toată pandemia am înjurat scârba asta de virus pe toate axele. I-am zis de familia din care face parte, de rata de infectare, i-am sexat antenuțele, i-am spurcat originile printre lacrimi și suspine, singuri în bucătăriile personale, în fața unui pahar de cocârț, cu mare dor de prieteni și de masa obișnuită de la terasă.

Acu’ avem relaxare și am ieșit ca Leonidas la Termopile, pregătit să pic eroic sub masă după niște combinații letale de alcooale cu cifră octanică ridicată. Ne-am strâns, ne-am ciocnit halbele și paharele, am râs, ne-am povestit și pe la 21.30, maxim 22.00 am văzut crudul adevăr… ne-am băbit.

La-nceput a fost un căscat. Căscatu’ e molipsitor. Doi, trei… zece căscați cu trosnit de fălci. Ochii au intrat mai întâi pe fază scurtă, apoi au pălit la nivel de becuri pe avarie.  Mai mergea un cocârț da’ creierașii tropăiau că vor la nani. Dacă-nchideam puțin ochii-mi vizualizam pernuțele mele sexoase și dacă-mi plăcea imaginea și zăboveam pe ea, riscam să adorm cu capu’ pe masă. Mă uitam la toți prietenii prezenți și le simțeam moleșeala din spatele imaginii de spartani.

Ne-am băbit soro! Covidu’ ne-a transformat din fruncea găștilor băutelor longevive până-n creierii dimineții la răsărit, în oameni responsabili și devreme acasă, cu frică de autorități și neveste. Gata!!! Nu se mai poate!!! Trebuie să schimbăm ceva.

Apropo de schimbare. Azi avem concert în grădina Rock Cafe. Trupa ZooM deschide vara 2021 cu prestație live. Aveți detalii AICI și link eveniment AICI

Ne-am băbit, soro!