„Te duci în armată să te faci bărbat”. Așa suna o vorbă din perioada stagiului militar pre-NATO, atunci când armata era obligatorie. Io am fost în armată și când am trecut în rezervă n-aveam doi centimetri-n plus la cuc și nici nu semănam cu Rambo. În afara ședințelor de trageri și băutelor pe care le trăgeam cum scăpam din unitate, nu mi-a plăcut postura de militar în armia română. Trăgând linie și calculind, pot spune că am pierdut un an ș-un pic de pomană și singurele chestii pe care le-am învățat le puteam parcurge liniștit în maaaaxim o lună. Și mai frustrant era când vedeai o bună bucată din subofițeri și ofițeri cu coeficient de inteligență precar, cu mult peste suta de kg. și care n-aveau prea mari legături cu militaru’ din filme sau cărți. Pentru ăștia, tu ca militar în termen erai undeva între bețivu’ satului din șanț și gândacu’ ăla de bucătărie pe care-l strivești cu vârfu’ bocancului.

Cu mare plăcere am constatat în urma unei vizite la Liceul Militar Dimitrie Cantemir, am fost p-acolo cu un concert educativ de jazz, că lucrurile nu mai stau chiar așa. Am văzut cadre militare în adevăratul sens al cuvântului, am văzut un ofițer comandant care vorbea părintește cu elevii, altceva mult mai calitativ și-mbietor pentru tineret la o eventuală carieră militară.

Să revin la oile noastre. Nici acu’ după mai bine de două zeci de ani nu-nțeleg anumite reguli de pe vremea armatei mele, aia copy/paste de la răsărit, model copiat de la „măreața armată roșie”, cu m, a și r mici pentru că nu merită mai mult.

Timpul de somn al militarului român

Conform regulamentelor sovietice, niște cretinătățuri de te ustura creieru’, soldatul român trebuia MUSAI să doarmă o oră pe noapte. Mai precis juma’ de ceas după stingere și juma de ceas înainte de deșteptare. În jumătățile astea de oră nimeni nu avea voie să te deranjeze. Că-ți era somn, că nu-ți era, că aveai de spălat o șosetă sau ceva, NU AVEAI VOIE SĂ PĂRĂSEȘTI PATU’. Stăteai acolo juma’  de ceas și abia după aia puteai să faci chestii. Dacă în ora aia cumulată ne invada o țară străină, nu dăm nume, să zicem Rusia, undeva la graniță un polițist de frontieră oprea coloana de tancuri, le zicea „sssst, dorm ăia micii” și le dădea el verde după perioada de odihnă obligatorie. În restu’ nopții erai la dispoziția unui ofițer de serviciu cu insomnii și problema la mansardă care ținea morțiș să ne arate cine-i șefu’. Într-o noapte am avut 11 alarme… da’ am dormit o oră. Poate-mi explică cineva raționamentu’ că io-s tălâmb.

Piepten sau mai bine mop cu ceară de parchet

Conform aceluiași regulament russian design, militarul român era obligat să dețină-n buzunarul de la piept batistă și piepten curate ca lacrima. Noi eram o gașcă de chelioși că n-aveam voie cu pleată de roackeri. Practic pieptenele ăla era nou nouț după armată pentru că nu ne controla nimeni la păru’ de pe piept să-l purtăm cu cărare pe dreapta. Și batista trebuia să fie curată în orice moment al zilei. D-asta io aveam două plus manșetele de la veston. Dacă nu le aveai, moaaaaamă ce capăt de țară pica pradă invadatorilor. Noi ne pieptenam cu prosopu’ și ne-nșiram mucii pe ținuta militară… noroc că era de camuflaj și nu se vedea. Nici în zilele noastre dacă serviciul militar redevine obligatoriu nu mai văz rostu’ acestor accesorii. Probabil că va deveni obligatorie ceara de epilat, penseta și placa de păr. Cred că-ncep să pricep chestia aia cu devenitu’ bărbat.

Obrazu’ soldatului, funduleț de bebeluș

Io-s mai lupiușor așeeeea, n-am păr pe cap da’ pe mine slavă mamuțicii din care ne tragem ca specie. Nu chiar veriga lipsă a lu’ Darwin da’ p-acolo. Io nu puteam să mă bărbieresc seara pentru că dimineața-mi ieșeau perii. Trebuia să mă trezesc cu o oră înainte de goarnă și să-mi dau cu lama pe meclă, eventual cu 0,5mm sub piele ca să nu sar din standard. D-asta am io barbă, nu să arăt ca dacii liberi, nici ca vikingii, pentru că NU-MI PLACE OPERAȚIUNEA. Plus că fără barbă arăt a elev la pubertate și n-am imagine de badass.

Lipsa de creier și idei bune îți pun trese pe umăr

Armata te vrea prost. Cu cât mai prost, cu atât mai bine și șansele ridicării în grad erau mai mari. Să ies din armată un amărât de caporal a trebuit să fac școală și așa am rămas toată armata că m-am dat deștept. Stați liniștiți că n-am plâns și nici n-am pierdut cine știe ce beneficii. Doar frustrarea când îl vedeai pe unu’ o mândrețe de dobitoc, de undeva dintr-un fund de munte unde se pierde și waze-le, care abia articula cuvintele limbii materne, nu avea cu cin’ să corespondeze pentru că nu știa să scrie și oricum n-avea cui pentru că prietena lui era o oaie, cum se plimba și dădea ordine ca un ofițer nazist la Dachau.

Bocancu’ soldatului, oglindă de cristal

N-aveam nimic împotrivă dacă primeam bocanci noi. Da’ așa, cu rapandulele alea frecate de cinci generații de soldățoi n-avea nici o noimă. Frecam cu cremă la bocanci și dădeam lustru de se reflectau razele solare-n ei și străluceam perfect pentru sniperi. Tind să cred că io de fapt nu mai aveam bocanci, erau mai mult niște mulaje din cremă de ghete în formă de bocanci.

Mă mai uit pe la paradele militare și bine că-s schimbate multe chestii. Servesc Patria! Alt răspuns tembel când se-ntâmpla să te laude un ofițer. Bine că n-a fost de prea multe ori pentru că o dată m-a bufnit râsu’ și n-a fost bine.

Tot despre armată AICI.

Tembeloisme militare – 14.12

Io-s din cei care au prins armata obligatorie. Eram atât de tâmpițel încât atunci când am văzut că nu-mi vine ordin de-ncorporare, m-am dus singur la oaste. Cine a fost în armată, în mod cert a auzit de caracterizarea soldatului în funcție de zona din care provine.

Despre moldoveni se spunea că-s cu bucătăria. Io nu pot să confirm 100% pentru că m-am perindat mai mult timp doar în două unități. În prima erau trei sferturi de soldați care proveneau din Moldova și era imposibil să nu se păstreze procentul prin toate departamentele. În a doua unitate erau 49,99% moldoveni, 49,99% soldați maghiari din Ardeal și 0.02% din Ploiești. Adică io și un coleg. Acolo chiar erau moldoveni la cratiță.

Oltenii cică-s morți după grade. Iar n-o pot confirma pentru că n-am prea avut olteni. Despre ardeleni nu mai știu ce se spunea.Despre ploieșteni, probabil și din cauza prescurtării PH de la numărul de la mașini, adică „patria hoților”, se spunea că-s dracu’ gol și descurcăreți în orice situație. Chiar ne descurcam.

Ce vă pot confirma cu exactitate este că atunci când prindeai un tâmpit de gradat care te freca de-ți mergeau fulgii, prindeai o ură pe toată zona din care provenea. Și chestia asta am auzit-o la mulți. Și vă mai zic ceva. În absolut toate zonele și-n toate etniile, găseai atât oameni de pus la rană cât și dobitoci, în proporție aproape exactă. Niciodată n-am catalogat un coleg soldat după un tâmpit care a scos untu’ din mine la-nceputul stagiului militar și singura asemănare dintre cei doi era locul nașterii.

Tre’ să vă povestesc despre cel mai tare soldat pe care l-am întâlnit. Omu’ era de prin Covasna, de origine maghiară și pâinea zeilor de pe toate axele. Băiat simplu de la țară, era o plăcere să-l asculți, avea o voce calmă și indiferent de ce probleme apăreau, avea el un „Hai mă Vlăduțe că ieșim noi și din asta” de te liniștea. Când aveam nevoie de cineva să facă ceva bine și corect, la el apelam. Nici măcar nu controlam ceva, știam că dacă Bax al meu e prezent, totul e ok. De multe ori n-aveam de ales și trebuia să deleg chestii și el era cel mai bun ajutor ever. Și mai avea o chestie învățată probabil d-acasă, în ăia șapte ani cu executare după fusta mamei. Știa că ușa mea e deschisă oricând pentru el, dar niciodată nu a abuzat. Aflam că are nu știu ce problemă și-l rezolvam fără să-mi zică el.

Într-o zi în care eram foarte agitat, mă trezesc cu el.

-Auzi Vlăduțe, am și io o problemă, nu-i grabă, când poți tu.

-Sigur nu-i grabă, da? Mă cauți tu pe seară când scăpăm de ofițerime, sunt în birou că am de scris o grămadă de tâmpenii.

După două zile când nu l-am văzut la ochi, chiar și uitasem de el, pe seară spre ora 22.00 mă trezesc cu el în birou.

-Vlăduțe, ai puțin timp?

-Repede că am chestii, care-i problema?

-Am o problemă medicală și… tre’ să-ți arăt… da-i de rușine…

-Hai mă, mă lași, zi-mi care-i baiu’.

-Chiar tre’ să-ți arăt și te rog să nu râzi.

Și-l văz că se desface la pantaloni.

-Alo… nu mă scoți la o cafea înainte, la un film?

-Eram sigur că faci mișto…

Și își dă pantalonii jos. Mi-au trecut glumele instantaneu. Avea un ou lăsat și se ducea vertiginos spre genunchi. M-am blocat total. Auzisem de hernia inghinală da’ nu văzusem până atunci.

-Bă ej’ nebun!? De când stai așa?! De ce n-ai venit rapid la mine?!

-Am zis să nu te deranjez, știu că ai multe pe cap.

L-am luat d-o aripă și direct la spital cu el. A fost operat și m-am zbătut să-i obțin maxim de concediu medical. După ce a revenit în unitate, am avut grijă să-l orientez la chestii simple. Când ne-am despărțit, l-am strâns în brațe și mi-a zis:

-Mă Vlăduțe, datorită ție am chiulit mai bine de o lună din armată.

Și-n ziua de azi mă oftic că n-am mai păstrat legătura. Tot din armată AICI.

Caracterizarea soldatului român – 29.03

Arunc o piatră de parcă vreau să mă sinucid. Stați așa că vă spui. În această perioadă îmi este destul de greu să fiu fun în condițiile date de jegul din Kremlin. Cumva o să găsesc resurse să-mi aduc blogul pe linia de plutire.

Copil fiind, drăcos ca orice copil, am spart două geamuri la viața mea. Un geam la tataie acasă, adică paguba a fost în familie și un parbriz de mașină pe care l-am asumat urmând învățătura „greșeala recunoscută e pe jumătate iertată”. Paguba a fost tot în familie și cam mare. Mașina era un Trabant și pe vremea lu’ Ceșcaru’ era mașină de import, adică piesele de schimb erau cam scumpe. Una peste alta, am spart eu două geamuri la viața mea, da’ valoric a echivalat cu zece geamuri temopan d-alea scumpe.

Atunci mi-am zic că nu-s bun cu piatra și mi-am încheiat cariera de aruncător.

Anii au trecut și fratilii vostru a plecat în armată. Ajung fără mare plăcere la antrenamentele cu grenada, antrenamente pregătitoare pentru tragerile pe bune. O săptămână s-a chinuit cu mine un locotenent să mă-nvețe să arunc grenada. Mai mult de opt, maxim zece metri nu reușeam.

-Mă Vlăduțe, pe bune, dă-o-n morții ei de grenadă departe că-ți umple curu’ de așchii fierbinți!

Nu puteam. Când aruncam, ziceai că-mi dislocă mâna din umăr și exact în momentul când trebuia să-i dau drumu’ la nenorocire, o făceam pe orizontală și aveam toate șansele să fac carieră la o baterie antiaeriană că mai repede loveam avioane. Grenada prindea viteză pe-nălțime, se deplasa puțin paralel cu solu’ și apoi pica în fața mea. Ăia opt-zece metri au fost record pentru că am dat-o și la cinci. Atunci comandantul a strâns tot plutonu’ și a zis vorbe mari.

-Bă băieți, să ne ferească Dumnezeu de un conflict, da’ dacă apare, nu-l lăsați pe Vlad la grenade că ăsta vă omoară pe toți.

După antrenamente am ajuns la poligon. Aruncatul cu grenada de război s-a făcut în prezența șefului de stat major, un ditamai colonelu’. Adică omu’ te asista la propriu, era cu tine-n tranșeu și-ți dădea notă. Înainte să-mi vină rându, adică ultimu’ din gașcă, șefu’ s-a dus la colonel.

-Să trăiți, dom’ colonel, aș avea ceva de raportat. Avem un militar cu probleme la brațul drept, nimic grav, da’ nu poate să arunce corespunzător.

-Nu discut, toată lumea aruncă cu grenada.

-Poate că-i mai bine să-l lăsăm numai pe el în poligon…

-Nu, îl asist personal.

Colonelu’ un tip ok. Vine la mine, îmi face cu ochiu’ și-mi zice:

-Hai, ești pregătit? Hai că nu-i greu și o să-ți placă.

Chiar îmi părea rău să-l rănesc pe nenea ăsta așa drăguț. Intrăm în poligon printr-un tranșeu din beton și ajungem la locul faptei. În fața mea , după mai bine de zece metri se căsca o groapă făcută de tragerile anterioare. Problema era că groapa aia era mai departe de recordul meu, ăla de opt-zece metri. Cum dracu’ să arunc io acolo?

-Dom’ colonel, nu aruncați dvs că nu ne știe nimeni. Și când ne-ntoarcem mă și lăudați puțin că-s curios ce față face șefu’.

-Îmi place, ești glumeț. Scoate dracu’ siguranța și aruncă, mai am cinci ani și ies la pensie și parcă nu-i vreau petrecuți aici!

-Să trăiți, am înțeles!

Pentru doamne și domnișoare trebuie să explic puțin. Se ia una buc. grenadă, se ține mâna pe clăpiță, cam ca o frână de la bicicletă, se scoate siguranța care e ca un ineluș cu o puță, aia ține grenada să nu facă plici, te uiți unde trebuie să arunci, adică țintești, apoi arunci bâzdâgania care explodează-n zece secunde. Cică după ce o arunci trebuie să te uiți unde a picat.

Io am văzut unde a picat, nu în groapa în care trebuia. A ajuns pe buza gropii, adică tot aruncată opt metri, poate chiar mai puțin că am avut emoții. Ne-am aruncat amândoi pe burtă între betoanele. În învălmășeală și până-n explozie l-am auzit:

-Bă băiatule, tu chiar arunci ca o fată.

-Dom’ colonel, fetele aruncă mai bine, jur.

Și atunci s-a detonat grenada. Pe deasupra tranșeului au trecut schijele și pământul răscolit de explozie. Totul s-a terminat cu bine, am ieșit d-acolo și l-am văzut pe șefu’ a răsuflat ușurat.

După episodul ăsta m-a descoperit un ofițer armurier în urma câștigării unui concurs de tragere la punct fix și m-am reprofilat pe PSL. Nu vă mai spun că am ieșit pe locul doi din mulți participanți din multe unități, după o noapte de băută.

Of, un sniper bun nu găsești când ai nevoie de el. Unu să-i aducă aport de fier în sânge lu’ Putin ca are deficit conform ultimelor analize medicale.

Tot din armată AICI.

Off Topic-Soldatul ucrainean știe de ce luptă și de ce moare, dar tu militarule rus știi de ce?

Arunc ca o fată – 27.02

Vultur și dragon, nume de cod în armata noastră. Sună a titlu de film chinezesc cu zburători. Nici o legătură.

Din minunata mea gașcă eu și încă un prieten am dat startu’ la maturizare. Noi am plecat prima dată în armată, noi ne-am grăbit la-nsurătoare, am fost deschizători de drumuri. Maturizarea nu s-a prins prea bine, cel puțin de mine.

După ce ne-am făcut datoria față de patrie și deja eram la casele noastre, au început ceilalți prieteni să plece la oaste. Noi veteranii, știam că nu-i roz prin unitățile militare și pe cât am putut ne-am dus în vizită să-i ștergem de lacrimi p-ăștia mici, să-i îmbărbătăm cu” fii bărbată, Zoe!”.  Două mini povestiri de bivuac în care n-am fost eu personaj principal.

Vulturu’ de la marină

Prieten vechi și bun e luat la oaste, inițial am crezut că a tras bățul scurt pentru că a nimerit la marină. Am zis inițial că apoi mi-am dat seama că oricum e la termen redus și șase luni nu-i chiar așa o problemă mare, chiar dacă era la mare… Neagră… la marină. Eu mă pregăteam să plec pe litoral și dat fiind că stăteam la o verișoară pe strada Soveja din Constanța, Academia de Marină era fix peste drum.

Vorbesc cu al meu mariner să-mi dea detalii prețioase vis-a-vis de oră de vizită și locație exactă.

-Deci intri-n clădire, vezi că e o recepție și-ntrebi de Vulturu’.

-Bă ne-am dat dracu’! Ce-i mă aia, unitate militară sau hotel? Aveți recepție?

-Normal, ce, la tine nu era așa?

-Nu, io chiar am făcut armată. Și Vulturu’, bă mă lași, nume de cod că nu vă mai încap numele de familie.

Am uitat să vă spun, pe vremea aia, prietenu’ mariner era ceva mai gras ca o coadă de mătură model Nimbus 2000. Adică dacă el era vulturu’, îmi imaginez cum arăta ăla cu nume de cod pitulice. Mă rog, ajung în locație, chiar aveau recepție cu un marinar pe bune, adică în uniformă.

-Salutare, îl caut și eu pe X-ulescu.

-X-ulescu… X-ulescu… parcă-mi spune ceva numele.

Atunci mi-am zis să-ncerc instrucțiunile primite.

-Aaaaa… Vulturu’… ?

-Vulturu’! Păi de ce nu vorbiți românește, imediat îl chem.

Și apare al meu, în pantaloni scurți și tricou, fără nici o legătură cu marina militară, jumate beat și vesel nevoie mare.

-Bravo bro, io am venit să-ți arunc portocale cu praștia și tu ești la pension. Apropo, sunt crăcit de invidie, bravo frate, Vulturu’ ăsta da nume! De la ce vine? Ai capturat o navă de pirați? Te-ai bătut cu Moby Dick de Marea Neagră?

-Aiurea, e numele la cea mai ieftină vodkă de pe piața constănțeană.

Dragonu’ de la tunuri

Îl mai știți pe prietenul meu mic și scump, ăla cu vulpea transformată-n cățeluș? AICI Buuuun, el e esență tare în sticluță mică, medicament curat de-l pui la rană și te repară imediat, are un metru și ceva mărunțiș.  A venit vremea cătăniei. A dispărut din peisaj și ne auzeam la telefon. Exact, bossulan, avea mobil în armată.

Într-o zi apare la locul nostru de bere, cătrănit nevoie mare.

-Hai bine ai venit, ce-i de ești supi?

-Bă, mi-a furat telefonul.

-Nu te supăra, da’ cam așa-i normal, cam așa-i în armată, se mai fură. Bine, dacă mă-ntrebi pe mine nu aveai ce să cauți cu telefon, da’ mă rog…

-Bine că ești tu spartan.

-Și acu’, dacă vreau să te auz la voce cum facem?

-Io-te aciulea un număr de telefon al unui coleg, suni și-ntrebi de Dragonu’.

Am leșinat de râs. Abia apăruse Mulan, știți povestea aia cu chinezoaica care se bagă-n armată și avea un dragonel pe care-l ținea pe umăr, la ăla m-am gândit.

Vultur și dragon… army style – 02.02

Frig, știți ce-i ăla frig? Hai să parcurgem un nou episod din seria „Am să mă-ntorc bărbat – Cătulescu în armată”, capitolu’ „Frig de te găinățezi figuri geometrice”, adică cuburi.

Bafta mea aia chioară și-n ghilimele, m-a făcut să parcurg o iarnă geroasă fix în armată. Frig de -25 de grade afară, în dormitor aveam 15, la 13 mai puneam o flaneluță și la 17 ieșeam la plajă. Misiunea ținea opt ore și dacă erai schimbul trei, la șase dimineața te dezlipeau colegii cu ranga de pe trotuar. Atunci am purtat prima și ultima dată ciorapi de damă de iarnă… de vară n-am purtat niciodată. Ăia erau primii, apoi două izmene și pantalonii militari de iarnă, măsură disperată care avea ca rezultat un dodoșel tot sub formă de cub, da’ cu muchiile mai rotunjite.

Băiat deștept cum mă știți, plus beneficiar al unui scris de mână decent datorat Lalelei Negre, adică mama care-mi rupea foile prin clasele primare pe motiv de scris urât, io-te că-n armată mi-a prins bine și m-am orientat pe la cancelarie. M-am orientat așa de bine că ajunsesem să fiu și așa, și bătut, la bani nu se punea problema că oricum n-aveam. Ziua mă târau ăștia prin toate șanțurile, noaptea scriam de-mi picau falangele.

Duminica era cea mai șmecheră. Dormeai cu o oră-n plus și când pica de serviciu un anume ofițer, ne și pileam bine. Dimineața io zăceam, el ziceai că-i scos din cutie ca Ken a lu’ Barbie. Și asta nu era o mare problemă da’ se trezea cu idei crețe și nici nu mai ținea la glume. Ziceai că atunci te-a văzut prima dată, nu că te-ai mucificat cu el toată noaptea. Ciudat om și-l bănuiam de personalități multiple.

Într-o dimineață frumoasă de duminică, cred că ultima din ianuarie sau prima din februarie, am zis frumoasă că aveam doar -12 grade afară și o zăpadă de doar juma’ de metru, se trezește ofițerescu cu un gând sculat, cum că ar fi minunat să facem curățenie generală. Spart gheața de la cornierele cu sticlă prinsă-n chit, alea care țineau loc de geam, totul deschis să intre aer curat, mopăit, frecat, d-astea de profil.

De la 15 grade înăuntru ajunsesem vertiginos spre negative. Io scriam și făceam țurțuri. Ceilalți se agitau și păstrau o temperatură decentă-n instalații, io pe scaun simțeam cum mă fac Elsa. Și tring, mi-a venit rezolvarea. Am luat un reșou pe care l-am pitit sub birou să mă bată la piciorușe. Ofițerescu se auzea cum urla pe hol.

La un moment dat mă trezesc cu el în birou. Io ușor pe sub birou, cu bocancu am apăsat botonașu’ reșoului care făcea și lumină de la rezistență.

-Vlade, io simt miros de căldură…

-Fata Morgană șefu, am auzit că se-ntâmplă și pe la poli. Probabil că v-ați agitat și sunteți încălzit, mie mi-a trecut și cocârțu’ de azi noapte.

-Asta-mi place la tine, dai niște răspunsuri miștocărești și totuși pline de diplomație că la respect sunt sigur că te prefaci.

A mai lătrat scurt un ordin și a plecat să le frece ridichea celorlalți. Io clic la botonaș. Bă și s-a prins că fac manțocării că a sărit în birou și m-a prins cu căldură la poponeț.

-Fata Morgană, ha!?!?! Ce mă, ți-e frig!?!?! Stai așa că te rezolv!!!

Și cheamă patru soldați cu ordin clar. Tre’ să vă zic, unitățile militare au o formă de U privite de sus. Toate cancelariile erau cu geam spre interiorul U-ului unde se afla ca un platou betonat, la vremea respectivă plini de nămeți cu zăpada picată natural și cu d-aia făcută stivă de soldați, strânsă de pe căile de acces.

-Luați voi birou’ ăsta și-l mutați colo sub geam, să-l văz eu. Executarea!!! Tu dragă Vlăduț, ia scaunul și toate hârțoagele, și te muți acolo. Vezi să te-mbraci bine că am înțeles că e răcoare.

Și m-a scos cu birou’ afară. În clădirea aia erau așa, o unitate de pază și ordine, una de TR-iști, una de cavalerie și noi rangerii de la teroriști. Toate aveau jumătate din geamuri spre interior, cu vedere la platou, toate unitățile erau pe ele și se râdeau de mine. Apogeu’ a fost când a venit un soldat de la popotă cu o cană de ceai cald.

Ofițerescu a făcut spume, că de ce și de când bla, bla, bla. Bafta mea a fost că soldățoiu’ avea ordin de la un colonel, mai mare-n grad și la statură și n-a mai comentat. După o oră juma’ de făcut țurțuri pe sistem nervos și scrisul era cuneiform, s-a îndurat ăla să mă bage înăuntru unde tremura toată compania, da’ pentru mine era ca un bilet în Bahamas.

S-a făcut mișto de mine cam o lună până s-a prins un soldat în sârma ghimpată de la gard și miștocăriile au plecat spre ăla. Tot din armată AICI.

Ce mă, ți-e frig? – 23.12

Să trăiți e chintesența existenței militarului în termen. De fapt, a militarului în general. „Să trăiți” urmat de „am înțeles” nu înseamnă neapărat că tu vrei să trăiască ăla care ți-a dat un ordin, e cam total invers, adică i-ai sexa toate rudele de la maimuță-ncoa’, și „am înțeles” nu înseamnă neapărat că ai și-nțeles.

E așa, o formulă obligatorie de final de conversație dintre un grad superior și unu’ inferior, la care partea tare e că cel inferior are ultimul cuvânt și îi dă o senzație falsă, da’ plăcută. Legenda spune că după ce terminai armata și te-ntorceai bărbat, următorul pas era însurătoarea. „Să trăiți, am înțeles” nu dispărea, se metamorfoza în „Ai dreptate draga mea”.

După alea trei luni de experimente pe piei de recrut fraged AICI și alte drăcii făcute, AICI, am ajuns într-o subunitate din proximitatea Ploieștilor. Deși era „batalionul disciplinar” al unei brigăzi mari, adică o unitățoaie cu mai multe unități în subordine, eu am ajuns acolo la cerere.

Toată lumea fugea de ea, io acolo am vrut pentru că-n mintea mea creață, proximitatea de casă însemna să și vezi casa mai des. Total greșit și extrem de frustrant. Din birou, exact, bossulan, aveam birou, vedeam în zare blocul în care locuiam. De văzut legal, l-am văzut de două ori în opt luni, în concediu și într-o învoire de 24 de ore. Ilegal… sunt alte povești.

Această companie se compunea din 50% soldățoi recrutați din Moldova, 50% soldățoi recrutați din Harghita și Covasna, și doi ploieșteni, eu și Banezu. Niciodată n-am avut probleme rasiale, dacă ești om, nu mă interesează pe ce planetă ai buletinu’ sau că ai culoarea mov, o să găsești mereu un loc la masa mea.

În ambele tabere aveam și băieți să-i pui la rană, și idioți să le faci răni la fațade. Până acu’ v-am narat fundalul tabloului, acum vin cu imaginea centrală.

Când ești în armată, marfa de contrabandă e compusă din țigări și băutură. Cu astea rezolvi orice. Tocmai apăruseră pepenii. Io cu Banezu băleam la geam la cele cinci grămezi de pepeni care se instalaseră pe un platou în proximitatea unității. Ceva bani mai aveam, da’ ăia erau cu dedicație și nici nu ne acopereau datoria de pe caietul unui magazinuț din apropiere.

Cum dracu’ să facem să nu suferim de umflături pe la bijuteriile coroanei. Aveam varianta de mers cu miloaga, da’ nu suportam psihic un refuz și am exclus-o din start, varianta cu furatu’, da’ vă imaginați știrea din „Urletul Carpaților” cu „Jandarmi prinși la furat”, am tăiat-o și p-asta de pe listă, și varianta de creier la contribuție să rezolv problema.

Și a venit varianta salvatoare. Cine a făcut armata știe. Tresele de caporal sunt exact ca alea de plutonier, numa’ că au în plus căte 1mm de material de altă culoare pe laterale. Noapte toate pisicile și tresele sunt negre. Grade militare AICI.

-Banezule, știu!!! Ia o armă din rastel, puneți boneta regulamentar și hai la pepeni.

-Ce dracu’ vrei să faci cu arma? Îi jefuiești p-ăia?

-Mucles și fă cum ți-am zis.

Pleacă ăsta, face trei pași pe hol și se-ntoarce.

-Auzi, iau și gloanțe?

-Și trei grenade ofensive. Nu tâmpițel, doar arma-i suficientă.

-Bine că ești tu deștept cu creierii ăia-i tăi făcători de minuni.

Și pleacă. Între timp, io mă duc în birou’ lu’ șefu’ și îi iau cașcheta de ofițer. Întuneric afară, io cu trese de caporal confundabil cu un plutonier, privire rapidă-n oglindă să nu arăt de căpătat, perfect, arătam ca un sectorist. Mai aveam nevoie de soldatu’ la un metru-n spate, pe model nevastă de arab.

-Banezu, bagă la cap, tu nu zici nimic, mut de mut, pricepi?

-Da mă, stai lin că nu-ți recit Luceafăru’, m-am prins de ghidușie.

-În afară de să trăiți, am înțeles, nimic, nici bună seara nu dai, vorbesc eu.

Îmi iau mersul și ținuta de Mihai Viteazu-n Alba Iulia și plecăm după pepeni. Ajungem la comercianți și-ncep cu vrăjelile. Aia săracii, când m-au văzut, au sărit cu certificatele de producători.

-Bună seara, nu vă speriați, n-am nevoie de certificatele de producători, nu sunt în control, sunt aici pentru siguranța dvs. Doar vă anunț că unitatea noastră e la 100 de metri distanță, orice problemă aveți nu ezitați să ne contactați. Vă sfătuiesc să faceți de pază cu rându’, nu au fost probleme dar e bine să le avem în vedere.

-Vă mulțumim șefu’, apreciem.

Și vin de la taraba 1 doi pepeni. Eu țop i-am pasat lu’ Banezu. De la taraba 2, țop alt pepene, io l-am pasat mai departe. Am uitat să vă zic, Banezu e un tip pe la doi metri fără puțin, și cam un metru pe la umeri, adică-i mare cu brațe de goriluț. Da’ pe la taraba 3 avea deja cinci pepeni în brațe și nexam loc de altu’.

Eu foarte mândru de reușită, tot primeam plocoane și nu mă gândeam la Banezu care era el gabarit depășit pe toate axele, da’ nu tren de marfă. Și-l aud exact când eram înconjurat de pepenari.

-Bă-n PLM!!! Oprește-te că nu-s miriapod, unde dracu’ să mai pun atâția pepeni.

S-a făcut liniște. În tăcerea aia s-a auzit doar un „plici”. Era acoperirea mea care se destrămase-n fața meclelor uimite ale pepenarilor. Bine că am fost inspirat și m-am scos din mers.

-Ce mă?!?! Cu cine crezi că vorbești tâmpitule!?!?! Mișcă-n cazarmă și să vezi futai ce-ți iei!!! Marș!!!

-Să trăiți, am înțeles.

Tardiv da’ chiar a-nțeles. Pentru mișcarea scenică și autenticitate i-am tras și un șut în cur să mă vază oamenii ăia. Printre dinți a șuierat un „dacă mai dai unu’, îți promite fratilii tău că o să faci caca fără moț d-aci încolo, până la trecerea în rezervă”.

Frumos a fost a doua zi când un comerciant a venit la poarta unității cu încă doi pepeni „pentru dom’ plutoner, ăla drăguț”. Ghici, noi în subunitate aveam doi locotenenți, un sublocotenent, patru sergenți angajați și un sergent major. Un singur plutonier de companie care era-n concediu, beat cam tot timpu’ și urât cu spume.

A fost o mare dilemă mult timp cu cine-i plutonieru’ ăla drăguț.

Să trăiți, am înțeles… plm!!! – 12.10

Bivuac – Staționare temporară a trupelor în afara localităților sau a taberelor; porțiune de teren pe care se face această staționare.

La cererea publicului cititor, vin cu nouă poveste de bivuac, adică ce tâmpenii am mai făcut prin armată. Răspuns: multe, da’ la alea grele tre’ să aștept prescrierea. Vă spuneam AICI cum am ajuns în armată. Foiletonu’ continuă, stăm la bivuac în jurul focului, un vinuț fiert sau o țuicomicină și io-te poveste.

Vă ziceam că am ajuns la o unitate specială unde au scos ăia dracii din mine. La fizicul și statura mea, apropo, nu-s chiar un sfrijit, eram penultimul în grupă. După mine, mai era un tip cu 1 cm mai scund, da’ pătrat plin de mușchi și licheni, judoka de centură neagră cu nu știu câți dani la purtător. Adică erau și d-ăștia mai mici, da’ pe mod dulap.

În afară de mine care fusesem expulzat din două unități, toți cei 90 de soldățoi din companie, erau sportivi de performanță. Și nu mă refer la șah. Sporturi de contact, înot, rugby, numa’ unu’ și unu’, d-ăștia de au păpat tot, bine crescuți, lați în spate și pe la cefe. Io, mai pe la coadă așeeea.

Mi-am dat seama că fizicu’ nu mă prea ajută, așa că am mers pe cealaltă variantă, creierași funcționali și scris frumos de la foile rupte și bătăile de la mama. Și mi-a prins bine că am ocupat un loc prin cancelarie.

Pe vremea aia, Românica îi făcea cu ochiu’ lu’ NATO. NATO îi recomanda armată profesionistă, cu angajați, nu cu d-al de mine cu dureri la băscuță. Românica încerca să demonstreze că militaru-n termen e foarte bun, un fel de brânză bună, bla, bla, bla.

Și pentru că unitatea era experimentală, adică 90 de maimuțoi grupați pe trei plutoane, într-o singură companie, eram locați într-o „unitățoaie” militară mare, în care erau trei unități mai mici, și noi. Un culoar la ultimul etaj, wc-uri, spălător, trei dormitoare, o cancelarie și santinelă la cap de hol de parcă putea să ne fure cineva.

Carevasăzică, unitate-n unități, în unitățoaie, pe un câmp, noi și președintele ce mai eram așa securizați.

În perioada Crăciun-Revelion, când și armata lasă motoarele mai ușor, vine o veste minunată cum că nu-i obligatoriu să mai lucreze ofițerii la 24 de ore. De fapt nu mai lucrau toată perioada, cu condiția să pună la comanda companiei doi șoareci fruntași, care să sune la ăia care răspundeau de noi și ne experimentau, dimineața și seara, cu raport că n-a fugit nimeni și totul e ok.

Și mă găsește pe mine care frecam catastifele prin cancelarie și pe încă unu’, Popescu de la Motru, bețivan artist, roacker d-al meu, întârziat bine prin armia română, avea 28 de ani, pe motiv de repetat mulți ani pe la facultate și-n final dat afară, pentru că avea mai mult alcool în instalație decât sânge.

Ajunsese la unitatea asta exact ca mine, după o băută, dar un tip foarte deștept. Am făcut cu băiatu’ ăsta un trafic de alcooale de eram dealerii oficiali ai „unitățoaiei” cu trei unități. Inclusiv cadrele care erau la permanența celorlalte unități se alimentau de la noi.

Într-o noapte geroasă de decembrie, plictiseală mare. Desenasem, colorasem, jucasem X și O, cărți, draci, laci și tot ne plictiseam. Pe la ora două din noapte, tring, a venit ideea. „Popescule, știu, hai să le dăm la ăștia alarmă!!!”.

Da’ nu-i așa simplu. Aveam nevoie de un ofițer, ca să nu ne bată toată compania și să dăm valoare oficială acțiunii, și de elementul surpriză/haios. Dormitoarele de 30 de persoane, cine a trecut prin armată știe. Și nu te pui cum vrei tu pe pat, nu, exact în ordine, de la mic, la mare, pe grupe.

Am intrat tiptil în domitoare, am luat pantalonii de la ăia de doi metri și i-am pus la ăia mai mici. La fel și cu vestoanele și alte elemente camuflate din echipamentul de soldățoi. După operațiune, am trecut și la bocancii de pe hol și i-am amestecat ca pe biluțele de la 6 din 49.

Am mai fumat o țigare să ne tragem sufletu’ și ne-am dus să găsim un ofițer insomniac pe la celelalte unități. L-am prins pe unu’, i-am zis senin că avem în job description o alarmă la două zile, să nu se moleșească companie, ăla a pus botu’ la vrăjeală și am dat drumu’ la treabă.

Oameni buni, circ și panaramă. Io cu Popescu stăteam în cap de hol și ne urmăream colegii cum se chinuiesc să se-mbrace. Ăia mici ziceai că-s frați gemeni cu Mutulică din Albă ca Zăpada. Ăia mari erau sursă de inspirație pentru Creangă, pentru personajul Păsărilă-Lăți-Lungilă. Toată compania făcea carieră de cerșetori și bani mulți dacă acopeream toate capetele de poduri din București.

Ziceai că-s de căpătat și făcuți din bucăți de Victor Frankenstein. Mobilă de IKEA asamblată fără să te uiți pe instrucțiunile de montaj. La bocanci nu vă mai zic. Cred că trei zile a durat să-și găsească fiecare perechea. Atunci s-a prins și ofițeru’ de fază, a dat un „la loc comanda” și a venit în cancelarie să ne râdem și să ne bea băutura.

Până după sărbători când au revenit cadrele, eu și Popescu am dormit cu ușa-ncuiată la cancelarie, și pe rând. Se pusese preț pe capetele noastre.

Povestiri de bivuac – Va urma… că-s multe.

Bivuac story-Mă strânge camuflaju’-09.10

20 DE ANI,vârsta la care tot ce zboară se mănâncă. Vârstă la care totul e roz, unicorni la colț de stradă, soarele strălucește și noaptea, mai ales noaptea, „sunt tânăr doamnă, tânăr  cu spatele frumos”, rocker, pleata-n vânt, fraged, neliniștit și toată lumea e a ta. Trăiam în armonie totală cu Universul până într-o zi când a apărut ordinul de încorporare în armia Română. Mno, tre’ s-o fac și p-asta, cu speranța mare a familiei „că-i bagă ăia mințile-n cap” și mă-ntorc bărbat. Replică generală pentru toți care plecau în armată, în cea mai cunoscută instituție de mărire de sex…la figurat.

Primesc ordinu’ că tre’ să mă prezint pe data de, la ora 12,00, la unitatea X. Plec cu doi colegi de muncă, ambii trecuți prin experiența cătăniei, unu’ șofer și celălalt cu misiune clară de la tata „ai grijă de bezmeticu’ ăsta că cine știe unde ajunge sau ce face”. La ora 12 fără puțin, mă aflam deja în poarta unității. Aciulea nebunie totală, coadă ca la ajutoare moca, mame plânse, tați resemnați, acordeoniști cu vers de jale, sergenți aruncători de urlete-n mulțime…NEBUNIE. Mă uit la gloată, întorc privirea în susul străzii și-mi zic, „ce mama dracu’, doar n-o să stau la coadă să plec în armată, hai c-am văzut o cârciumă șmecheră”.

Normal că m-am pus pe beri cam doua, trei ore. Am ajuns la unitate ușor euforic, pe la un 14.30, toată gloata dispărută, doar un plutonier cu privire dușmănoasă la adresa mea, în antiteză cu ora trecută-n ordinu’ de-ncorporare. Am zâmbit larg, cu sclipici în ochi, abur de bere și am zis senin „da’ era coadă”. L-am lăsat ușor fără replică, a murmurat un „las’ că vezi tu „, a pus mâna pe telefon și a chemat pe cineva să mă ducă d-acolo. Prietenii însoțitori trebuiau sa-mi preia hainele civile.

A venit un tip, m-a luat și împreună cu el am intrat într-o clădire cazarmă. M-a pus să aștept cumințel pe un hol, cu fundu’ pe valiză. Acu’, că de plictiseală, că de la bere, sau o combinație între cele două, m-a pocnit un somn de nu-i găseam antidot. Bine, găseam, da’ nu era nici momentu’, nici locu’ mai ales că eram proaspăt călcat pe bec. Și totuși, am văzut eu un colț sub o scară, am calculat eu traiectorii, vectori etc. și dacă mă puneam fix pe colț, cel puțin în teorie, n-aveam cum să cad stânga sau dreapta, doar în față. Dar dacă mă sprijineam într-un unghi generos, eliminam și varianta asta. Zis și făcut, m-am plasat strategic și în cinci minute am adormit ca un prunc…bețiv.

În timpu’ ăsta, la poartă s-a schimbat tura, colegii mei trecuți prin armată se așteptau ca schimbarea în țoale de armată să fie…ca-n armată, rapidă, și tot întrebau de mine. Ăla de la poartă, proaspăt intrat în tură, habar n-avea despre ce se discută-n propoziție. Colegii mei se jurau cu mâna pe corason că ” dom-le, cu mâna mea l-am adus, îl știu și-l cred în stare, da’ parcă prea repede a sărit gardu’ ” și d-aci alarma pe unitate. După aproximativ două ceasuri, mă trezește un soldat care a avut inspirația să se uite sub scara aia sub care dormeam eu.

Mă-ntreabă cum mă cheamă, l-am văzut ușurat, a anunțat lumea agitată să stagneze căutările și am început prima zi de armată, civil că n-au mai avut haine  pentru mine, și-n 48 de ore deja vizitam a treia cazemată pentru că nu mai aveau locuri și nici nu le surâdea ideea să se-ncarce cu un element „huliganic și destabilizator”.

A treia a fost cu noroc, m-au primit. Doar că era o unitate operativă, sub comanda directă a Batalionului Antitero de la SRI, unitate experimentală cu deviza „Să vedem dacă militaru-n termen are rezultate notabile în domeniu’ asta”. Și am avut de mi-au ieșit pe nas toate berile și somnu’ din lume. Am făcut armată pentru tot neamu’, fără glumă, dat fiind că eram cel mai mic, chiar am fost ultimul pe listele Armatei Române pe linia mea de sânge.

Am făcut multe…tre’ să calculez timpu’, să vaz dacă sunt prescrise faptele și să pot nara în liniște.

Povestiri de bivuac – plecarea în armată