V-a fost doruț de je? Cum nu?! Nici o problemă, io tot vă spui peripeție de sinistrat de avion… și nu orice tip de sinistrat, sinistrat de avion d-ăla bunu’, nu d-ăla low cost. E lunguță postarea da’ tre’ s-o dau cu lux de amănunte și vă rog să fiți toleranți, am plecat pe 4 d-acasă și am ajuns pe 6 aprilie la destinație. Articolu’ ăsta e scris imediat după ce am ajuns acasă și am băut un cocârț.

După muncă și răsplată. Adică dacă am fost cuminte, am păpat tot și am prestat la job de nu vă spui, o venit vremea concediului. Aviz amatorilor de cultură din Ploiești, asta e… cultura o să meargă mai încet fo două săptămâni. Vă rog să nu plângeți, promit că mă-ntorc. Și pentru că n-am mai fost de doi ani prin US și pentru că vine ziua lu’ Mada, sora din dotare, am zis că-i vreme de descălecat în Texas.

Spre US e cu escale și poți să te bagi la un low cost până pe un aeroport respectabil cu poteci către Lumea Nouă și d-acolo să iei un avion pe bune, sau îți iei bilet direct la o companie cu coroniță ca să n-ai probleme. Probleme ai, da’ doar la contu’ bancar. Io așa fac, mă bag la o companie care trece Atlanticu’ și iau bilet din București.

Mno bun, am plecat pe 4 în creierii dimineții spre Otopeni… Henri Coandă pentru cei ce au deschis televizoarele după ’89. Avionu’ trebuia să plece la 08.30. Am ajuns regulamentar, am fumat până aproape de răuț ca să mă ție și să nu-mi pulseze vena preț de 16 ore. Eu și toți pasagerii de pe British Airways 885, spălați, aranjați și cu părinții tunși, eram încolonați pe tunelu’ de-mbarcare de pe la ora 8. Chiar îmi spuneam că io-te ce pasageri educați suntem.

Pe tunel am stat cam 30 de minute și nu pricepeam de ce s-a colmatat burlanu’. Mi-am zis că n-a terminat doamna de la curățenie de dat cu mătura. Mă rog, ne mișcăm într-un final da’ deja ne prinsesem toți că nu mai plecăm la timp. Nici o problemă, legătura de pe Londra pleca după aproape cinci ore de la aterizare, deci timp căcălău Măria Ta. Hai că ne așezăm, ne punem centuri, stingem țigări, totul ok. Avionu’ s-a pus în mișcare, deci plecăm… io am adormit.

La un moment dat m-am trezit și avionu’ parca undeva p-un câmp. Chiar mă felicitam că ce bine am făcut că n-am simțit prima bucată de drum, eram la fel de obosit de parcă nu dormisem, taci că am șanse să dorm până la destinație. Totuși era ceva suspect. Nasol, unde sunt aplauzele de la aterizările specifice avioanelor de Românica? Nu erau pentru simplu’ motiv că nu decolase.

Practic tomberonu’ s-a fâțâit puțin pe pistă, a-ncercat să chestii specifice, n-a mers și s-a parcat pe buza câmpului, acolo unde debarcă sărakii de la Ryanair. M-am simțit puțin lezat… adică ok, când merg cu Ryanairu’ sau cu Wizzu’ n-am probleme să mă lase pe răzor, da’ și acu’ când mi-am amanetat un rinichi să mă dau la fițe tot așa?

Era clar o problemă tehnică. Ne-a zis un nene că imediat cheamă inginerii și să vezi cum zburăm noi de ne merg fulgii. Și tot așa cam o oră. După ora asta apare Dorel aeronauticu’, cu geanta de scule, cu scară d-aia pe care cobori din avion și se pune pe meșterit la un flaps. Avionu’ era lovit în aripa dreaptă.

După altă oră ne anunță că nu se poate repara cu noi în avion și că ne debarcă. Și ne-a debarcat după altă oră pentru că Românica și până au venit autobuzeleeee… a durat ceva. Revenim pe aeroport io m-am dus la fumat că era păcat să mă vedeți la știrile de la ora cinci cu trei victime pe conștiință, persoane foste lucrătoare pe terminal.

Variantele erau două. Primo, să vie alt avion de la Londra, adică aproximativ cinci ore, plus realimentare, plus îmbarcare, plus trei ore înapoi, total un milion cinci sute de ore și ajungeam când trebuia să mă-ntorc din concediu. Secundo, să repare tomberonu’ și să plecăm cu el. Timp necalculabil că nu știam când se repară și dacă chiar se repară și chiar ajungem într-o singură bucată la destinație.

Deja aveam statut de sinistrat că n-avea cum să mai ajungem la cursa de Houston. Asta e, mergem înainte.

Într-un final ne-mbarcăm tot în tomberonu’ ăla și ne anunță că plecăm imediat, adică-n minim 30 de minute că-i trafic ca pe DN1 în zona Posada. Cred că între 14.30-15.00 am decolat. Am auzit Tatăl Nostru în cel puțin trei limbi de circulație internațională și două fără circulație internațională.

Ajungem la Londra și am auzit aplauzele. Mai că-mi venea să aplaud și io. Acum aveam statut de sinistrat 100%. Dar dacă aveam bilet la British de la A la Z, adică de la B la H, București-Houston, m-a durut la bașcheți, să se ocupe că-i treaba lor. Să mă cazeze, să mă hrănească, și niște pupici pe părțile moi ar fi potriviți că n-am ajuns la America în timp util și tre’ să-mi mint burtica că n-o să bage carne de văcuță când i-am promis și tre’ să mai rabde puțin.

Acu’ vă spui și zic și io, toată lumea supărată că ce companie de cacao, că ce avioane reciclate, că alea, alea. Da’ pe bune, dacă nu-i mai fâlfâia lu’ ăla flapsu-n zbor, ha? Aud? Lasă că mai bine așa. Și altă chestie. Am ajuns la Londra și armata British Airways se mobilizase. Aveam totul gata, de la check inu’ făcut pentru prima cursă, transport moca, hotel moca, papa moca și toate ok. Un cocârț n-au dat și ei da’ aia e, m-am descurcat.

Ca să nu mă stresez a doua zi dimineață cu bagaje și chestii, am optat pentru transfer bagaje ș-am plecat la hotel cu mâna-n… buzunare și hainele de pe noi. Acu’ aveți de-nvățat, le spun cu liniuță de la capăt.

Deci Ghidul Sinistratului în caz de pierdut avion de legătură și lăsat/sau pierdut bagaj la/de aeroport.

– faci cald în cameră ca să-ți menajezi chiloțeii și tricou’, de recomandat să dormi la cucu gol

-dacă nu se poate că-i frig sau ești pudic, îi întorci pe partea cealaltă și mai merg o zi

-dimineața când te duci la aeroport tu ești dușat, da’ posibil ca hainele să fie ostenite și să se resimtă. Atunci intri-n duty-free la parfumuri, îți pui moaca aia de parcă te tragi din cruciați și acasă la mama ta ai fost îmbăiat numa-n roua dimineții și lăptișor de matcă, îți dai cu cinci, șase testere de parfum și crede-mă că și dacă ești proaspăt venit de la o coasă de trei zile pe 45 de grade la umbră, miroși ca proaspăt scos din cutie.

-spălat pe dinți cu o gumă Orbit

Pentru alte sfaturi… căutați pe net surse demne de-ncredere.

PS Biletu’ l-am luat de la o agenție mică, Geo Junior pe numele ei. Și acu-i fac reclamă că merită. Bine, e și o prietenă d-a mea în gașca d-acolo… adică gașca compusă din două doamne. Deci s-au agitat gagicile mai rău ca mine. Pe mine la un moment dat mă durea la bașcheți când ajungem și cu ce, ele mai aveau puțin și veneau cu geanta de scule să repare avionu’. Io le recomand.

PS Tot cu avion, tot către Texas AICI.

Sinistrat de avion – 07.04

Să vă spui cât sunt de fraierică și speriat de bombe pe o scală de la 1 la 10… 20. Acu’ două săptămâni eram io-n vrie totală că mă pregăteam de niște concerte și chestii pe care o să le narez zilele următoare. Adică eram mega ocupat, telefonu’ lipit de ureche, atenție distributivă… d-astea de-ți recomandă medicu’ de familie împotriva stresului.

Într-o seară apare tanti Esca și zice că președintele Macrou al Franței a zis… tri lu li lu-mi sună telefonu’. Bla, bla la telefon și n-am prins decât că bombe, avioane și trupe franțuzești în Ucraina. Nasol, Macrou a descoperit cocaina. Dacă vă mai aduceți aminte înainte de răzbel, Macrou a vorbit cu bou’ de Putin cum că „bre Putinache bre, nu-i frumos și stai dreacu’ potolit cu tănculețele alea pe la graniță”. A doua zi s-a lăudat că-i totu’ ok și a treia zi Putin a atacat de făceam glume cum că tre’ cineva să nu-l mai lase pe Macrou la telefon că face numa’ rahaturi. Deci vise d-alea cu am litobe rău de tot dacă se umflă pufuleții-n „leo prezident de la France”.

A doua zi eram în drum spre birou foarte aproape de primărie și vorbeam prin mesaje cu o prietenă din București care tocmai ce se pupase cu o gagică pe DN1. Cu mașinile bre, nu vă gândiți la pornoșaguri. Și-mi spunea că nenea mecanicu-i mai găsise boțit și o piesă care nu era praf total da’ dădea semne că o să crape în viitorul apropiat și ce să facă, să mai umble la cont sau s-o adopte p-aia românească cu merge așeeea. Și cum îi explicam io de sifla cu trei clave și principiu’ vaselor comunicante care nu mai sunt comunicante printr-un radiator spart, prin Ploiești încep să sune alarmele de bombe și calamități.

Mă uit în jur, lumea normală la scufiță-și vedea de viață. Deci e ok, fac ăștia probe prin Ploiești la alarme că dacă se lasă cu „fugiiiiți!” să fim siguri că ne merg instalațiile. Panica a apărut când brusc mesajele prietenei cu pupatu’ vis-a-vis de bujii și semeringuri s-au oprit și a apărut un mesaj cu „auzi, în București sună alarmele de bombe”. Mesaju’ a și venit după cinci minute-n care io aveam deja alarme pe stoc și eram deja-n filmu’ ăla în care calculam de unde vine atacu’. Clar nord-est, în Ploiești sună mai devreme cu cinci minute, adică cam cât îi ia unui Suhoi 34 să parcurgă distanța fără să se folosească de DN1 sau A3, apoi sună-n București și tot așa-n restu’ de țară care-i pe linia intuită de un atac aerian… limpede ca ceru-n ziua aia, ne atacă Putin și ne dă cu bombe în cap. ‘Te-n gâți Macrou, băga-ți-aș turnu’ Eiffel în părțile moi că iar ai făcut-o de mouton.

Mă luase puțin panica și mă uitam ca prostu’ pe cer să văz flota atacatoare. În jurul meu lumea-n continuare-și vedea de viață, io cu „înge, înge, rașu’ meu” și instinctu’ de Rambo-n Defcon 5. Îi dau mesaj prietenei mele că și la mine sună alarmele, să stea calmă că-s io panicat și pentru ea, că sunt în drum spre primărie de unde o să am informații și eventual dacă nu zic nimic în trei minute… adio mamă și să fugă-ntr-un subsol de bloc fără bulină roșie.

Ajung la primărie și mă duc la poliția locală care e și ei lume, adică-și vedeau de viață și de consemnu’ postului relaxați.

-Bre oameni buni, e un exercițiu cu alarme?

-Da… ce, nu știați?

-Nu… E pe toată țara sau am întrat în război?

-Pe toată țara… și s-a anunțat. Chiar nu știați?

-Aaaaaa, ba daaaaa, da’ din când în când îmi place să-mi dau emoții. E tot un exercițiu pentru inimă și puls mărit. Vreau să văd cât de rezistent sunt la infarct.

E clar, tre’ să fiu mai atent la doamna Esca.

După ce mi-am calmat și prietena m-am dus pe terasa primăriei la o țigară că poate chiar ne atacă cineva și să fiu în primele rânduri la spectacol.

Tot cu bombe da’ altfel de bombe, cu bețivi și cu arici, AICI Dacă nu pricepeți mare lucru și ați deschis televizoarele mai târziu, în articol aveți link către alt articol și ajungeți la origini.

Speriat de bombe – 13.03

Pentru că am fost cuminte și am păpat tot, fosta mea prietenă, actuala nevastă împreună cu gașca,  m-au dus un weekend înapoi în Scoția că-mi scăzuse drastic nivelu’ de cocârț d-ăla bunu’ din sânge. De data asta ne-am concentrat pe Edinburgh și n-am ieșit din jurisdicția lui. Da’ nu despre asta vreau să vă spui, azi mă refer strict de zboru’ d-aciulea până acolo, da’ mai ales de zboru’ d-acolo-ncoa’.

Am vrut să ne închiriem un avion privat sau cel puțin să facem zboru’ cu FlyDubai, da’ ne-am adus aminte că suntem săraci și am mers pe varianta aia irlandeză care-ncepe cu „R” și se termină ca toate companiile aviatice-n „air”, cu toate că-n cazu’ lor mergea mai bine terminația-n „câh”. Cre’ că ultima mea declarație vis-a-vis de cocârț când am zis că ăla scoțian îl bate pe cel irlandez și că irlandezu-ți dă la căpăcică și la ficat brutal, și că scoțianu’ face cam la fel da’ o face cu stil, cumva s-a auzit și s-au supărat irlandezii pe mine. Stați că vă spui.

Zboru’ la dus a fost ok… cu sculatu’ au ei o problemă. Trebuia să plecăm la 22.40 și am plecat la 23.55. Da’ mă rog, nu comentez că poate s-a suflat în jiglere, schimbat bec semnalizare dreapta, d-astea pe care nu le comentezi și important e să fie bine și fără aterizare forțată. Zboru’ la plecare a fost cool. Ăla la venire a fost cu cântec.

Aproape de poarta de-mbarcare am văzut o gașcă de-nsoțitoare de zbor care frecau duda ca pasagerii și m-am prins că o să avem iar întârziere. În sfârșit primim ok-u’ de hai în avion. Pe model turmă de oi am făcut un guguloi la verificare pașapoarte, noi ultimii din pseudo coada. Am urcat, ajung în dreptul locului și deasupra mea compartimentul de bagaje gol goluț. Mi-am aruncat rucsacul și geaca-n el. Imediat s-a ițit lângă mine o tantiță sfătoasă să-mi spună că n-am voie, ăla-i de pus sub scaunu’ din față și că acolo sus au prioritate trolerele. Mă uit în spate, mai erau cred că patru persoane și nu stăteau în zona mea că toate locurile erau ocupate. Canci trolere-n zonă.

-Care trolere bre că nu mai suntem decât noi?

-Ne pare rău, asta-i regula.

-Mă-ta!… pe românește.

Și-mi bag bagaju’ sub scaun, geaca pe scaun și pe mine eventual la cală că acolo nu mai aveam loc. Știți că e o legendă cum că ăștia-și comandă avioanele cu încă trei sau patru rânduri de scaune-n plus și micșorează spațiul fiecărui pasager? Nu-i legendă, e pe bune. M-a luat căpuțu’ și mi-am pus chestiile-n compartimentul de bagaje că doar nu eram tâmpit să mă pedepsesc singur. N-a mai comentat nimeni și am plecat fericiți.

Pe drum… adică-n zbor…

Unu’ din frații mei de suferință are un fetiș ciudat vis-a-vis de mâncarea aia din avion. Îi place chestia aia încălzită precar și indiferent că-i mâncat sau nu, el tot își comandă că așa duduie economia. Ce să vă zic, i-au luat banii da’ nu dădeau semne că o să și primească ceva de ei. La un moment dat am rugat-o pe însoțitoare să-l zorească pe chefu’ din bucătărie că ajungem la București și cre’ că n-o să mai corespundă cu poza din pașaport așa cu caserola-n mână și cu paste prin barbă. S-a rezolvat, după două ore juma’, da’ s-a rezolvat.

E acu’ o să-mi iau hate că mă iau de politically correctu’ mă-sii. Știți de ce nu fac io reclamă la boxeri și n-apar în Vogue? Simplu, nu arăt ca Momoa. Știți de ce nu vă scriu acu’ de pe Stația Spațială Internațională? Că nu m-a dus capu’ să-mpătrățilesc atomu-n naișpe și nici n-am lansat o teorie matematică esențială pentru omenire. Știți de ce nu-s nominalizat la premiul Nobel pentru literatură? Pentru că scriu toate tâmpeniile din lume. Chestia e că n-am nici o problemă cu asta. Niciodată n-o să mă vedeți la un job incompatibil cu fizicu’ și/sau coeficientu’ de inteligență. Aia cu „omu’ potrivit la locu’ potrivit” nu-i vorbă-n vânt.

Atenție ce vă spune un sapiosexual care nu-i nici pe departe superficial, ahtiat de țâțe, craci, draci, laci… mă rog, este… da-n limitele legii. Una din însoțitoarele de zbor, culmea aia care parcă și-a făcut cel mai bine treaba, o tipă drăguță și serviabilă, sunteți atenți, da? Abia că-ncăpea pe culoarul avionului. Băbăieți… mergea ușor în laterală că pe bune se bloca. Toți pasagerii de pe locurile de la culoar au coborât din avion cu vânătăi. Ăia de pe dreapta cu vânătăi pe stânga, ăia de pe stânga cu vânătăi pe dreapta. Să mor dacă aveam o problemă dacă o cunoșteam în alt context, da’ pe un avion super înghesuit…

Ce să mai vorbim de reguli de siguranță că dacă pică tomberonu’ să urmăm calea către cea mai apropiată ieșire și să draci pe varză. Trebuia să urmăm calea opusă de tipesa asta că altfel muream toți. Io-nțeleg că nu trebuie să ținem cont de rasă, fizic, orientări felurite, bla, bla, da’ cred că putem pune niște excepții de la reguli ca să nu Doamne ferește.

Deci da, compania cu „R” care se termină-n „air” e cea mai proastă companie cu care am zburat până acu’. Și clar că o să mai zbor cu ei… că v-am spus că sunt sărac.

Vai de zboru’ meu – 09.10

NATO… NA-Ti-O bună că m-ai spart. Cică joi noapte, când eu trăiam sub o piatră și aveam băluță-n colțu’ gurii, o dronă tomberoneză suferindă de ruginită cangrenoasă, s-a plimbat prin spațiul aerian NATO și s-a prăbușit în Croația. Adică… da, în Croația la niște sute de Km de hoinărit pe cerul albastru și-nstelat ca steagu’ Uniunii Europene, apărat și securizat de NATO. AICI

Știu că deja-i veche, da’ după cum v-am obișnuit deja, io am o-ntârziere publicistică la articole, direct proporțională cu creierașul faultat. De data asta chiar n-a fost vina mea. Chiar n-am știut de ghidușia asta cu tomberonu’ zburător deși mă otrăvesc zi lumină cu toate știrile despre operațiunea militară specială. Adică INVAZIA UCRAINEI BĂ BOULE! Scuze, era pentru senilu’ ăla de Lavrov.

Că n-am aflat imediat, e una  și nu-i așa de condamnat la ce avalanșă de știri vine din Ucraina, da’ să omit așa gang bang cu spațiul aerian NATO, la asta n-am nici o scuză. Și să vă zic cum am aflat.

Weekendu’ trecut am zis no more war, no more Ucraina & Rusia, gata, am nevoie de o pauză. Și am plecat într-un sătuc la poale de deal, înconjurat de gașcă faină, toți conduși de doi leaderi minunați, Jameson și Jack. Tocmai când aveam o discuție cu Jack și-mi explica supărat că s-a devalorizat puternic și l-a depășit benzina la bursă, îmi arunc ochii pe facebook și văz un comentariu postat de Profa Mihaela Baran. Apropo, Texte dubioase la cap și vă ia cu mâna toate boalele. Citez:

„A venit doamna aia, Kamala Harris, a venit tocmai din Americuța, să ne spună că suntem mai pregătiți ca niciodată, că împreună suntem puternici, că suntem centauri, că plm.

Când ești mare și te strânge Boeingu’ 707. Anno Domini 1900 toamna, mă pregăteam pentru un descălecat în Lumea Nouă. Tocmai ce parcurgeam cele patru ore de escală la Londra pe Heathrow și după ce am dat bună ziua la lume, am degustat o bericioaică și am făcut un studiu de piață care viza prețurile și adaosurile comerciale la magneții de frigider comercializați de magazinele duty-free, frecam duda pe terminal să vie rata de Houston.

Stăteam așeeeea… tolănit ca la cârciumă, lângă mine fosta mea prietenă, actuală nevastă, cu gura pe mine „stai frumos pe scaun că ne vede lumea”, „pune mâna la gură când caști”, „scoate mâna din nas”, d-astea de corecție rapidă și din mers la care eu răspundeam sec, „da mă, o să zică lumea de pe Heathrow, io-te la fata lu’ nea’ Gică cu ce mogâldan o arde p-aciulea prin lumea bună”.

La un moment dat se apropie de terminal un nene mare… mare rău… cel mai mare nene pe care l-am văzut live. Mare cât Ghiță Mureșan pe axa OY și pe axa OX, mare cât trei Ghiță Mureșani. Măsliniu la ten, cu șapcă de ceva sport, părea un jucător de baschet retras din activitate, cu mamă albă și tată… alb închis. Normal că nu m-am abținut și am exclamat „moamăăăăă, Godzilla există!!!” cu gându’ că nu-nțelege românește, mai puțin cuvântu Godzilla pe care cred că l-a înțeles.

Mă rog, cum stăteam eu și mă minunam așa și-mi tot veneau replici de genu’ „ăsta are bilet la marfă pe un Hercules”  și „care-i nefericitu’ coleg de bancă cu ăsta-n avion, e clar că o să fie cele mai intense 9 ore din viața lui”, se face timp de-mbarcare pe un British Airways. Intru pe modul de supraviețuire și orientare-n teren necunoscut, depistez zona unde eram cazat și imediat reperez stewardesa din parcelă. O englezoaică pe la 50 de primăveri, țâță de mâța la caroserie, exact ce-ți prescrie medicul de familie la rubrica „găina batrână face zama bună”, la față cam căluță da’ cu ceva cocârț în instalație devine chiar frumușică.

-Helău mam, iu luc veri biutiful end ai laic ior castium. Pliz, chen iu ghiv mi un cocârț… uit ais pliz. Tenchiu veri maci!!! Totul însoțit cu privirea mea numărul șapte de latino-lover. Ce să vă zic, am dat-o p-aia pe spate.

Ne-am instalat pe scăunele și așteptam plecare. Io aveam întrebări existențiale cam de câte ori mă pot îmbăta-n nouă ore și cum pot comprima timpu’ pe bază de alcool. Am și aflat, de trei ori în nouă ore, fără exagerări la aterizare că nu mă mai primeau americani-n țară. La un moment dat am simțit un tremur în fuselaj, o vibrație care se intensifica.

Prima dată a apărut o umbră mare, apoi restu’, exact, era nenea ăla mare. Atunci mi-am adus aminte brusc „Tatăl nostru” pe care l-am intonat cu punctuație corespunzătoare, numa’ să treacă ăla de mine. Mno… n-a trecut, avea bilet exact lângă mine. Soața mea mi-a transmis printre dinți „dacă mai deschizi gura și mai cobești în viața asta, bătaia ta va fi televizată”. Când s-a așezat pe scaun am crezut că-l rupe, bine că-mi pusesem centura. Io cam am probleme și peripeții pe la vămi și avioane, da’ cât ghinion și blestem să fie. A intrat fest în scaun, tanti căluța a adus două centuri d-alea suplimentare să le-nnădească cumva și să-l țintuiască p-ăla-n scaun.

Oricum, probabilitatea să se desprindă d-acolo era zero barat în naișpe. Da, putea să zboare cu tot cu mine și cu scaun, da’ el singur nici o șansă. Io stăteam așa, într-o rână, invadat de burta lu’ ăla, o mână… juma’ de ăla era pe mine. Ce să o mai dau de gard, după nouă ore-n poziția asta sigur îmi băteau planetarele și-mi dădea eroare sistemu’ giroscopic. Tanti căluța se retrage-n zona ei și înainte de a trage perdeluța, îmi face cu ochiu’ și semnu’ ăla cu degetu’ mare în sus.

Io deja mă gândeam că trebuia invers, cu degetu-n jos, pe model roman când se lăsa cu omorât gladiatori prin arene. Pleacă avionu’, cu greu, normal la așa încărcătură, io așteptam să se dea liber la centuri și-mi făcea cu ochiu’ un loc gol de sus, de la bagaje. Atunci a venit îngerașa de căluță, cu un cocârț dublu, bă ce femeie de treabă, și cu eliberarea „săr, du iu uant ănadăr pleis, ălăon?”, replică spre nenea mare. Când a zis că vrea am văzut raiul, mi-am dat seama că viața e frumoasă, că a făcut plici blestemu’ și tanti căluța se transformase într-o zână bună și bunoacă rău de tot… așa o vedeam eu.

A mai fost o fază tare când s-a dus nenea mare la budă. Practic a intrat la fix și a acoperit tot spațiul, habar n-am cum a și făcut ceva acolo.

Nu vă mai spun că tot drumul m-a alimentat doamna cu cocârț, practic ne-nțelegeam din priviri, clipeam din ochiu drept pentru cantitatea de lichid și din ochiu stâng de două ori, pentru două cuburi de gheață.

La aterizare a trebuit să-l înfigă iar p-ăla în scaun că așa e procedura și mai ai un document pe care-l completezi să-l ai la ofițerii de frontieră, asta dacă nu ești cetățean american. Nici nu mă gândeam că nenea ăla mare nu-i american, fost jucător NBA. Ei bine, nu era. I-am completat eu documentul și am avut ocazia să-i văz pașaportul. Era egiptean!!!

Io-te așa am deslușit misterele piramidelor. De fapt erau case normale pentru d-ăștia expandați în exces. Legenda spune că de atunci n-am mai cobit niciodată… da’ e doar o legendă.

Când ești mare și te strânge Boeingu’ 707

Unul din cele mai afectate domenii pe vreme de pandelică e aviația comercială, sector pasageri. Lumea pleacă de nevoie sau expulzată spre Românica de autoritățile altor țări. Zboruri puține, personal în șomaj tehnic și d-asta n-am mai primit povești de la prietena mea „înaripată”. Da’ io-te că totuși avem povestiri haioase și chiar dacă zborurile sunt mai puține, numărul de „minunați” rămâne constant. Cine a intrat mai târziu pe blog să dea căutare cuvinte cheie „avion” sau „aviația dă senzația” și o să vază despre ce vorbesc. Prietena mea e o persoană normală… mă rog… dat fiind că-i prietena mea are o bubiță la căpăcică și pe deasupra e și însoțitor de zbor, adică e în job description să ai o deviație de la axă, dar în 90% din timp e ok. Să nu-ndrăzniți să o treziți dimineața ca să vază răsăritu’ că se lasă cu bătaie. Am ceva nepublicat și ceva de ultimă oră, o cursă d-aseară. Încep cu asta recentă, citez…

1.Ieri, îmbarcare OTP pentru Milano. Pasageră platinată, 1.70 m, 80 kg, îmbrăcată în roz, posesoare de doua fete la fel de roz, așezată în dreptul rândului 29. În spatele ei, prietena platinată, aceeași înălțime, cam 10 kg în plus, haine animal print, posesoare de copil cu 10 păpuși în brațe. Prima stătea cu bordingurile în mână și se uita sus la numerele scaunelor… total debusolată. Coadă de pasageri în spatele lor, pasageri care începeau să devină agitați. N-avem voie să stăm în cabină la îmbarcare, dar văzând viitorul dezastru, mă duc spre ea și-ntreb de la distanță: vă pot ajuta ? Se uită la mine, placidă dar cu o urmă de nervozitate pentru că eu, muritorul de rând, am îndrăznit să apelez zeița. „Mmmda, rândul 29 ?!?” Mă uit la numărul de deasupra scaunului, văd 29, iau fața „brain KO” și zic cu o voce la fel de placidă ca și fața ei: mai în față, cred că ați trecut. Se holbează la mine, se mai uită o dată la număr și: dar scrie 29 aici. Eu cu moacă mirată de parcă am descoperit apa rece: daa ?!? Păi, înseamnă că aici este. M-am întors în următoarea fracțiune de secundă și am plecat. Am apucat să aud cum s-a rățoit la cele două miniaturi roz să se așeze și cum își trântește bagajele pe culoar. Another beautiful day. I fucking love my job

2.Întâmplată pe o cursa de Copenhaga. Nu-mi place să numesc destinațiile dar de data asta n-am cum s-o omit. Cursă de dimineață. Să te trezești la 3:00 dimineața ca să ajungi la aeroport pentru o zi care se anunță dificilă din cauza condițiilor meteo, pentru început, apoi să faci față frumușică în fața unor pasageri care, evident, nu-și înghițiseră gălușca (dar deh… pentru asta ești plătit în accepțiunea lor) nu e tocmai ușor. Spre norocul nostru, tronsonul de dus a fost inimaginabil de relaxant. La întoarcere, deja o ora la care toți își băuseră cafeaua și aveau foarte multe de spus, din fericire, numai de bine. Dar cum nimic nu e perfect, apare și pasagerul „X”. Genul căruia nu-i convine niciodată nimic, indiferent cu ce companie călătorește „dincolo era mai ieftin”, așteaptă servicii de Emirates la prețuri de Wizz și tot așa. Domnul în cauză, foarte supărat că nu poate să plătească în coroane „suedeze”. Și după un întreg circ în care a trecut de la amenințări la milogiri, sătulă de prestație și deja extenuată de efortul de a-mi păstra calmul am trântit-o: – Mă scuzați, dar la ultima verificare Copehanga era în Danemarca. Nu am fost informați de vreo migrare așa că, rămânând în aceeași poziție geografică, coroanele suedeze nu sunt acceptate la plată pe o cursă de Danemarca. Aplauzele pasagerilor din jur, la fel de sătui ca și noi de domnul în cauză, „priceless”. Hai, cer senin tuturor !

3.Cursă spre locul unde s-a inventat pupatul de moaște. Acum o sa fiu puțin rea. Mă scuzați, o să fiu naturală. Fraților, din orice colț ai lumii i-ai transporta și indiferent de nație, ăștia sunt toți la fel. Datorită acestor oameni eu am ajuns să mă gândesc că undeva la intrarea în aeroport, stă cineva și-i pune să aleagă între creier și bagaj. Evident, cum nimeni nu vrea să renunțe la chiloți, își lasă creierul la intrare. Așadar, avion micuț din seria 500, pasageri sub 100, timp de zbor scurt, planurile de munca mergeau pe principiul țaca-paca, în concluzie, o zi ușoară. Iaca pe la jumătatea drumului apare doamna (nu-i spun domnișoara pentru că era cu soțul la purtător) tânără, blondă, până în 30 de  ani, cu urgențe fiziologice. Îi arăt unde-i toaleta, intră și în secunda imediat următoare iese albă la față. M-a blocat. Abia ieșisem din toaletă, făcusem curățenie, parfumasem, chiar îmi dădea cu rest. Acum, la seria 500 closetul are în partea de jos un căpăcel cu arc. Căpăcelul acela se deschide în momentul în care tragi apa. Ei bine, la acel closet, arcul era slăbit și căpăcelul cam juca după propriul ritm. Mă uit întrebător la doamna și întreb ca să nu existe dubii. – E ceva în neregulă? Cu o voce șoptită-mi răspunde: – Mi-e frică să fac. Eu, siderată așteptam continuarea care a venit. – Mi-e frica să nu mă tragă afară pentru că nu e capacul strâns. Eu în starea de „wtf!” – Să vă tragă afară ?!? Cine sau ce anume să vă tragă afară ? – Toaleta, cum adică ce ?!!? (deja iși schimba culoarea la față devenind din ce în ce mai verde, semn că nu găsește înțelegere la mine). Colegul meu, de un real ajutor, era deja înfășurat în perdea și se îneca de râs. Am reușit cu ultimele picături de seriozitate să o întreb cum de a ajuns la concluzia asta. Mi-a răspuns foarte nervoasă că se mișcă „fundul wc-ului”. Știți că ăsta a fost momentul în care n-am mai putut să mă abțin și printre hohote i-am explicat că de fapt exista un rezervor în cală, bla, bla, ca e practic imposibil să-ți imaginezi cum mergi pe stradă și te lovește un „dânsul” peste ochi pentru că o blondă a decis să lase micul dejun în cursa de amiază spre „X” locație. Și a venit lovitura de grație: – Cum adică ? Nu se duce afară ce facem noi la toaletă ? Credeți-mă că arăta precum Arhimede când a găsit săpunul în vană, în viața mea n-am văzut față mai uimită de așa descoperire. Pentru mine, acesta a fost un moment de „opriți pământul, vreau să cobor”, pentru ea a fost revelația vieții și pentru soțul ei un moment de maxima compoziție literara scriind un raport la adresa unui echipaj lipsit de empatie față de nevoile pasagerilor.

Ghid de agățat stewardese, ediție de buzunar. Niște obsedați, asta suntem. Să nu-mi zică cineva că nu suferă cel puțin de un fetiș, un fetișel acolo, cât de mic care să-ți maseze libidou’. Marea majoritate a bărbaților are ceva legat de vestimentație. Că-i reminescență din copilărie din școala generală și te aprinzi la ținută de profă ochelaristă, ca-i de la vărsatu’ de vânt din clasa a4a și încep băluțele când vezi o asistentă fezabilă, e clar că partea vestimentară îți sexează muza și-ncepe imaginația.

Sunt foarte mulți care visează la însoțitoarele de zbor. Bine, nici nu-i foarte greu pentru că-n proporție de 90% sunt al dracu’ de fezabile și-n uniformă sunt și mai sexoase. Am început așa că am povestiri noi de la prietena mea zburătoare și-s pe temă. Hai să vedeți cum e de partea cealaltă a „baricadei”.

Lecția 1. Stewardese virusate

Dragii bărbați, știu ca noi facem parte din anumite fantezii (deci sunt conștiente, eu zic să avem mai mult curaj). Dar, credeți-ma, nu e chiar wow să fii într-o relație cu o stewardesa (parca n-am merge așa departe… o-ntâlnire, două și suntem mulțumiți). Oricum, dacă totuși insistați să aflați asta pe cont propriu, nu încercați să ne agățați în sezonul mucos și mai ales, nu ne strecurați în buzunare șervețele cu numere de telefon. Nici să le înmânați la debarcare nu e o soluție.

Deci, sezon mucos, undeva printr-un  februarie. Umblam cu șervețele înfipte în nas. La doua vorbe mai goleam căile nazale. Crunt… Și ca sa fie curat ghinion, așa eram toți cei 6 din echipaj. Nu puteam deloc să ne salvăm mândria.

Cu chiu cu vai începem service-ul. Ca să evit evenimentele neplăcute cu mâncare înșirata pe sacou, l-am lăsat împachetat în spate. Într-un buzunar al sacoului aveam un teanc de șervețele scoase din pachetul de 50 buc, desigilat de mine. Terminăm treaba, abia așteptam să ajung în spate sa-mi golesc nasul, iau sacoul, iau șervețelul, suflu cu forța, îl dau jos de la nas și vad un  07276 și restul era …..într-un fel… cu încărcare maximă.

Așa, doar ca să mă aud vorbind, mi-am întrebat colegul dacă și-a notat ceva pe vre-un șervețel. Nu ! Și oricum nu avea de ce să-l pună în buzunarul meu. Prietene, cel care ai lăsat nr. de telefon, îmi pare rău ca te-am dezamăgit. Trăiesc cu speranța ca n-arăți bine și ești sărac.

Lecția 2. Stewardese căscate

Mno că despre pasageri mai vorbim noi, dar nu vă zisei nimic despre mine. Mai am 7 ani și ies la pensie (vă zic eu, e fezabilă tare, nu vă lăsați impresionați de CNP și cartea de muncă). Sper că nu v-ați imaginat că sunt vreo bunăciune la 20 și ceva de ani (așa e, nu e bunăciune la 20, e bunăciune la 40 și ceva mărunțiș). În plus, am grația unui elefant într-un magazin de porțelanuri și sunt la fel de împiedicată. Ca să înțelegeți, mi-am prins părul în ușa de la mașină, ați ghicit, am părul scurt și anunț pe toată lumea că în cazul în care dispar din raza vizuală, prima dată să se uite în jos.

Bonus, îmi fug ochii. Da’ fug tare. Frate, sunt radar pentru „gerovitalul” masculin. Și nu d-ăștia cu izmenuțe cu vedere la gleznă. Din cei normali, 40+, bărbați crescuți cu eleganța și bunul simț în casă. Acestea fiind zise, exista o vreme când mândră de jobul meu purtam legitimația atârnată la gât. Într-o frumoasă după amiază de vară, arunc mașina în fața aeroportului (nu, eu nu parchez; dacă aș parca n-aș mai pierde juma’ de oră după fiecare zbor căutând mașina) și cum eram în întârziere, o iau la fugă spre intrare.

Io-te cum mergeam eu așa vânjos și cu direcție, radarul meu prinde un Adonis la câțiva metri mai în față și-mi dă KO la ochi. Moment în care, ușa de la intrare se închide. Eu transfer elegant rujul de pe bot pe geam și pe juma’ de față, mă fac grena și mai apuc să văd cum minunea din fața mea se întoarce să mă vadă în toată splendoarea. Verde, albastră, mov ajung în birou, retușez fața și plecăm la avion.

Îmbarcarea prin față, eu poziționată în spate fără nicio posibilitate să văd fețele pasagerilor. Începem service-ul, colega cu fața către pasageri eu cu spatele. Totul frumos, elegant, la un moment dat colega îmi cere ceva din cărucior. Am deschis ușa, i-am dat ce mi-a cerut, închid ușa, dau să mă ridic, v-am zis că țineam legitimația spânzurată la gât, da ?

Zgarda de la legitimație s-a prins în ușa de la cărucior și în loc să mă îndrept, am dat cu capul de acesta din urmă. Cireașa de pe tort: din stânga mea aud o voce gâtuita de hohote: „nu vă întreb ce ați avut cu ușa de la intrare, dar căruciorul cu ce-a greșit ??!” Da, și mie îmi pare bine de cunoștință !

Lecția 3. Stewardese tot căscate da’ altă povestire

Altă zi, la debarcare, după o cursă în care reușisem să fiu atât de simpatica încât m-am uimit și pe mine. Un pasager (mmmm, ce deliciu pentru ochișori ) îmi înmânează un șervețel mâzgălit. Foarte promptă și serviabilă îl iau și-l arunc în gunoi. Moment în care frumușelu’ se schimbă la față și mai scoate doar un „dar…” gâtuit.
Eu (dându-mi seama și încercând să o scot la capăt elegant): să nu pui la loto niciodată, e evident ca n-ai noroc.

Dragii mei, repet, NU în sezonul mucos și în nici un caz nu scrieți pe șervețele. Cât despre mine, aștept pensia ca poate atunci n-o să mai fiu așa buimacă

Tot cu avioane AICI

Ghid de agățat stewardese

1.  Acu’ ceva timp, să spunem, mai puțin de 50 de ani, într-o minunată zi ploioasă și friguroasă, inceput de octombrie,  se lasă cu zbor charter într-o țară călduță. De fapt…al dracu’ de cald, da-n  extrasezon. Avionul plin de pensionari media de vârstă 75+ ca deh, e perioada lor. Cursele astea charter îți cam ciufulesc chakrele. Adică e fain că n-ai bagaje de inghesuit, da’ să-ncălzesti 200 de meniuri, să-i auzi pe toți cum se plâng că de ce e pui și nu peste, de ce n-ai papaia la desert, de ce nu e farfuria roz, că pe vremea mea se servea și carne de panda etc…..tre’ să stai bine cu toți  nervii din dotare (nu e cazul dar face eforturi). Mă rog, zâmbet conform standardelor companiei, ținuta….e p-acolo, cu câteva pete de la ultimul meniu care ți-a fost „împins” in față, coafura ușor zbârlită de la draci, per total … nota cam de 7,5 spre 8. Ce să mai zici… e fain, fain rău la cursele astea. Să revenim că v-ați facut o imagine.
Acu’ după decolare, scheunam și noi niște anunțuri, chill, pentru că oricum nu asculta nimeni. Printre altele, un anunț suna așa: „acest avion este prevăzut cu două toalete, una în partea din spate a cabinei și una în partea din față. Vă rugăm ca atunci când așteptați pentru toaleta din fața să o faceți în cabină, în spatele perdelei, pentru a nu bloca intrarea în cockpit”. Acum pentru că știți, ne puteți ignora în continuare   Deci ușor de imaginat, șase pensionari în ușa de la cockpit, toți asteptau la toaletă. Alții in capătul culoarului de nu aveai loc să arunci un ac. Noi, slalom între cuptoare, cărucioare și pasageri cu vezici limitate si pline. Ia meniurile din cuptor, aranjează în cărucior, pune altele în cuptor, „vă rog să vă dați la o parte”, „vă rog să asteptați în cabină”, „vă rog…” Un cuc ! Toți în același loc, nu cumva să se catapulteze toaleta și să rămână cu cucu’ în soare, nescuturat. Am uitat să vă zic, toate avioanele au în partea din față camere video și cockpit-ul e cu ochii pe tot ce miscă (sau nu) în acea zonă. Fraților, în toată debandada aia ornată cu scheunăturile noastre disperate, se dă ușa de la cockpit de perete și-l văd pe copilot cu cămașa descheiată la gât, cravata intr-o parte, cu o mana în dreptul inimii și ochii mariți exclamând printre răsuflari grele: îmi bag picioarele, eu nu mai intru acolo că am rău de înalțime !!
Nope ! Nu s-a inventat teleportarea deși, preț de câteva secunde așa am crezut. Băi baiatule… au dispărut toți și din zona cockpit, și de pe culoar, au dat cu praf de ninja. Toți pe scaune cu centurile cuplate și o liniște de auzeam cum respiră colegii din spate. Mă rog, exagerez, se auzeau motoarele altfel ar fi fost chiar grav.
A mai comentat cineva la mancare ? Nuuu !!! Probleme de prostată ?? Ce glumă bună !!! Sănătoși tun. Cea mai miștoacă cursă din viața mea și a colegilor mei. 200 pasageri, service rapid, strâns gunoiul la fel de rapid și am prins și vreo 15 de pauză înainte să aprindă semnalul „cuplați centurile” pentru aterizare, asta într-o cursă de 2 ore și 10 minute.
Cireașa de pe tort: la final am fost felicitați de către pasageri pentru cât de bine i-am făcut să se simtă și cât de amabili, draguți și cei mai cei din lume suntem.  Nota autorului: asta a fost ca-n bancu’ ala cu încurcatura de laxative cu diazepame,” -cum te simți? – căcat tot da’ linistit.”

2. Apropo de căzut pe coadă și de un articol de acu’ două, trei zile. Ne întorsesem la Otopeni cu o cursă full din toate punctele de vedere…și bagaje și pasageri. De obicei, cum punem roțile pe pistă, toți sunt în picioare și-ncep scotoceala la bagaje, de data asta începusem să debarcăm da’ nu mișca nimeni. Am văzut eu că se cam mărește distanța între prag și scara la ușa din fața, la un moment dat ajunsese cam la 50 cm dar deh, am zis că-i scara defectă și nu mai țin piedicile la înălțătoare. În câteva clipe vine agentul de la sol, puțin cu altă culoare la față și zice: dacă nu-i dați jos din avion mai repede. cădeți în cur…adică pe coadă.  Acu’ cât de elegant să formulezi un anunț ca să-i grăbesti p-ăstia la coborâre ?!?! Șefa de cabină ia PA-ul și cu o intonație cât mai fermă zice: ultimul la debarcare strânge gunoiul ! În 2 minute era avionul gol. Aproape la fel de rapid ca la o evacuare de urgență

3. Pasager nervos cu bagajul pe culoar. Încercam să-l conving să meargă mai în față unde are loc pentru depozitare.
Pasager- Nu mă interesează ! Bagajul trebuie să-mi stea deasupra capului.
Eu (relaxată) – Stimate domn, deasupra capului stă crucea, pentru bagaj avem loc puțin mai în față.

4. Pasager- Aș dori ceva de băut. Poate o bere ?
Eu- Îmi cereți o părere sau vă aduc berea ?
Pasager – O recomandare. Ce-mi recomandați ?
Eu – Vodka cu sprite și o felie de lămâie da’ n-avem nici sprite nici lămâie. Rămâne berea ?

5. Pasager – O sticlă de vin roșu, vă rog. Cât de mare este sticla ?
Eu – După părerea mea, nu suficient de mare dar  avem 4 sticle la bord și vi le pot da pe toate.
Le-a luat…o sticlă are 387ml și n-a avut timp să bea mai mult de una.

6. Turbulențe severe în aterizare. Evident, cum se aprinde semnul „legați centurile” toată lumea are nevoie la toaletă.
Pasager agitat, avion zguduit.
Eu – Aveți derogare de la mine să faceți pe scaun, dau cu semnătura că pata de pe pantaloni e de la apa pe care am vărsat-o pe dvs. E mai ieftin decât să vă refac dantura.

7. După aterizare o doamnă evident „zguduită” și teribil de albă la față.
Pasager doamnă –  V-am urmărit în aterizare. N-ați schițat nici un gest. Nu reacționați niciodată ?
Eu-  Ba da, dar acasă unde pot ocupa toaleta cât vreau eu.

8. Tot după aterizare. Debarcam. Pasager afectat care pe durata aterizării s-a uitat fix în ochii mei. Eu încercând să-l calmez.
Pasager (luându-ma în brațe) – Sunteți un înger (cred totuși că era grav afectat dacă a zis asta…Nota Autor – eu cred că avea alte gănduri)
Eu –  Mulțumesc ! Îmi datorați 50 de lei
Pasager (socat) – Pentru ce ?
Eu – Cam atât mă costă fondul de ten pe care tocmai l-ați șters de pe fața mea.
Tot din seria „sunteți un înger” după zguduiala faină din timpul zborului.
Eu – Vi se pare ! De obicei lucrez pe matură dar azi am vrut să fac o schimbare.

Acestea fiind spuse, piuituri.ro și prietena lui zburătoare, vă urează un zbor plăcut!!!

Mai las aciulea o poză cu o tanti russian design la coadă la IRTA de Moscova, cu o măndrețe de plasă de rafie de la Carffour

Un banc vechi zice că păsarica care zboară cel mai sus e cea a stewardesei…și cam așa e. Acu’ ceva articole v-am spus că am o prietenă însoțitoare de zbor, sursă inepuizabilă de dude și-ntâmplări hazlii de prin avioane și aeroporturi. La o bere, am semnat un contract fictiv pentru drepturi de autor, adică ea zice și eu narez. Stați așeeeea că am una, e copy/paste de la ea, ușor modificat și „diacriticizat”…da’ fără nume că nu-i frumos.

Deci, vară. Cald afară ca la balamuc, vreo 35 de grade. Ușile deschise la avion și pe față și pe spate. Terminăm îmbarcarea, decolăm, aerul condiționat la maxim, mai că așteptam să ningă-n avion. Se stinge semnalul de „țineți dracu’ centurile cuplate” și aud: bing. Mă desprind din centuri și iar: bing, bing, bing.

Acu’, problema e că trei binguri la rând, pentru noi înseamnă stare de urgență. I s-a făcut rău unui pasager, s-a defectat ceva la avion, a zburat o aripă, d-astea. Sar disperată și mă blochez la ultimul rând (eram poziționată în partea din spate a cabinei). Un nene, evident nervos: da’ cât trebuie să sun până mă bagă cineva în seamă ?!? Eu, deja puțin vișinie la față, reușesc să schițez un zâmbet calm și mă abțin de la replică. Nota autorului- a făcut bine, eu o știu și pe bune, poate.

– Spuneți, vă rog, cu ce vă pot ajuta ? (așteptam replica cu muritul de foame/sete și întârzierea service-ului)
– Doamnă, plouă afara ?
N-ai văzut în viața ta o față mai interzisă ca a mea. (și chiar nu o surprinzi ușor).În capul meu intraseră neuronii în colaps, nu mai făceau față socotelilor. 11 000m, plafonul de nori cam la 5000m adică 6000m mai jos… rest mare. Am reușit să îngân un „mă scuzați ?!?”

– Ce să vă scuz ? Plouă sau nu plouă ? Ce căcat de companie sunteți de nu-mi puteți răspunde la o întrebare atât de simplă ?
– Păi, stimate domn, plafonul bla, bla, la 5000m, bla,bla… În plus, geamurile nu se deschid iar dacă aveam vreo gaură în fuselaj, cu siguranță nu eram aici și vedeați singur dacă plouă sau nu.

– Păi și atunci, de unde mă picură pe mine ?
– Din plafon ! Prompt și roșie de râs. Mi-a picat fisa. Cald afară la îmbarcare, aer condiționat la -15 grade (cel puțin, așa îl simțeam eu), condens, picături…. Ma duc să aduc niște șervețele.

M-am întors cu șervețele, bombănea în continuare. Răspunsul meu nu-l mai zic, că suntem companie de lux și trebuie să menținem standardele. Cert e că pasagerii din jur au tras o porție bună de râs iar el n-a mai scos nici un cuvânt până la destinație, adică vreo două ore jumate, nici apă n-a cerut.

Alta dată, îmi povestea de un avion proaspăt aterizat la Roma. Din motive tehnice, ușa din față a dezvoltat o personalitate drăcoasa și n-a mai vrut să se deschidă. Echipajul a fost obligat sa debarce și să-mbarce doar pe ușa din spate. Datorită poziției trenului de aterizare, adică roți pe față și pe aripi sub motoare, există posibilitatea ca la un dezechilibru sau o greutate pe spate, să pice-n coadă. Italienii băieți inventivi, au adus o tonă de pietriș pe care l-au băgat în cală să nu se-ntâmple pocinogu’.

Toate bune și frumoase, îmbarcare plus debarcare prin spate, toată lumea fericită. Cănd a ajuns la București, au sunat italienii după pietriș și avionul a mai făcut o cursă de Roma să le ducă pietrișu’ înapoi, cursă goală, fără pasageri dar cu pietriș la VIP. Probabil că era d-ăla antic, excavat de la Colosseum, și avea valoare sentimentală. Pâna la urmă, puii mei, era pietrișu’ lor, nu?

Plouă, plouă…pasageru’ se „oo” pe el

Tre’ să v-o zic p-aia cu avionu’. În introducere, vă anunț că o să am mai multe articole aviația & avioane. În primul rând pentru că-mi plac și-s mare pierdere pentru aviația națională și internațională că am băut cerneala și nu m-am ținut de carte, și-n al doilea rând pentru că am o prietenă care aparține sistemului și mi-a acordat drepturile de autor pentru întâmplările haioase pe care le-a petrecut. În mod cert o să mai petreacă până la pensionare. Normal, fără nume de persoane sau companii aeriene… de parca voi nu vă prindeți despre ce e vorba și că-n proporție de 90% vorbim de companii lowcost.

Vă mai aduceți aminte că acu’ ceva ani, într-o primăvară-vară, un vulcan din Islanda, probabil din plictiseala, a-nceput să vomite lava, fum și cenușă? Exact, de perioada aia vorbim. Piticul călător de pe emisfera stângă a creierului meu, tropăia și făcea scandal că vrea trei zile de bețivăneală în Irlanda, mai precis Dublin. În momentul ăla s-a făcut o coaliție, ficatul a răspuns prezent și-mi trimitea mesaje subliminale prin bătăi în țeavă cum că ce bine ar arăta în „selfiuri” cu bere Guinness și sticloanțe de irish whisky. M-am lăsat convins repede și m-am pus pe căutări. Am găsit cazare în proximitatea muzeului Guinness, am calculat trasee în diverse situații de urgență si chiar dacă-n loc de sânge aveam bere, cuplam fața și 4X4, adică-n patru labe, tot ajungeam la hotel. Hai să găsim și avion până acolo că nu-mi surâdea ideea de transport terestru plus bărcuță prin zonele umede. L-am găsit și p-ăsta, plătit integral tur-retur că așa-i procedura și așteptam cu drag să vie ziua cea mare. Tot cu aviația ajungi rapid la destinație… dacă funcționează.

Numa’ că-ntre timp, cu doua zile înainte de eveniment s-a produs faza cu vulcanu’. Stăteam cu lacrima-n ochișor pe toate canalele de informare și vedeam cum rând pe rând se-nchideau aeroporturi prin vestu’ Europei. Charles de Gaulle din Paris, Heathrow Londra, de cele mai mici gen Luton, nici nu mai vorbesc. Cum stăteam eu și suspinam, îmi vine-n cap o chestie. Hai să sun la aeroport la biroul companiei să-i întreb de sănătate. O tăntică foarte amabilă, cu un zâmbet sesizabil telefonic, mă anunța să stau liniștit ca Dublin-u’ nu-i închis, total ilogic dat fiind proximitatea cu vulcanu’ năbădăios. În afara aeroporturilor islandeze, Dublin era cel mai apropiat și fix pe alinierea rocii vulcanice. Înainte cu 24 de ore de plecare, se-nchide Dublin-u’. Verific site-ul aeroportului si temerea mea era deja certitudine. Sun iar la aeroport să le zic grozăvie, am uitat să vă zic, funcționa Băneasa și era dedicat companiilor ieftine. O alta voce senină și zămbitoare mi-a spus că nu-i nimic adevărat și că ce scrie pe site-ul oficial al aeroportului e păcăleală de 1 Aprilie pentru că ei „n-am primit nici o informare oficială”. Ce știu ăia de la Dublin, niște diletanți în tot și-n toate, cu băluță-n colțu’ gurii, pentru ei aviația e relativă și-s vasali ai aeroportului Băneasa. Și zic:

– Domnisoară, am sunat să-ntreb vis-a-vis de situație că parcă n-aș bate drumu’ până la aeroport și acolo să văz că e anulat zboru’.

-Nici o problemă, totul este în regulă și nimic nu ne strică programul.

A doua zi mă prezint la aeroport și ghici? Zborul este anulat pe motivul „greu de-nțeles”, cenușa vulcanică la altitudine mare, total neprietenoasă cu motorașele avionului. Să nu te apuce dracii? Normal că am făcut un pui de scandal, eu și restu’ avionului. Atunci am aflat că eu am fost un caz fericit, n-am avut decât 60 de km pierduți și o zi de concediu, da’ erau oameni care veniseră de la Botoșani și tot asa, cu la telefon sa anunțe Bucureștiu’ că Dublin-u’ e-nchis și nu primește avioane. Mă rog, asta e ș-am zis „banii înapoi că vă strâng de gâți”.

-Normal că vă returnăm banii… imediat…

Ne punem la coada și-ncepe iar scandalu’. Am primit juma’ de sumă, adică contravaloarea dusului pentru că, atenție mare și stați cu logica p-aproape, avionu’ de întors nu s-a anulat. Le-am explicat că pentru „să mă-ntorc” trebuie mai întâi „să mă duc” și vorbim de Dublin-Irlanda nu de Adunații-Copăceni-Ilfov… e și ceva apă p-acolo, nu-i asa simplu.

-Ne pare rău, compania noastră nu a anulat acel zbor… dacă-l pierdeți, nu e vina noastră…

Așa deci, tu-ți aia mămițicii tale de pe Caraiman, e un fel de „tu-ți crucea mă-tii” da’ mai elevat  și zis în gând. Trei zile am urmărit evoluția vulcanului, știam temperaturi, densitatea norului de chestii, ce conține noru’ de chestii, urmăream activitatea tuturor aeroporturilor din zonă, scriam romanul „Aviația mon amour”. Până-n ziua plecării… ș-am sunat:

-Bună ziua păi ce faceți, mă lăsați la Dublin?

-Bună ziua… da’ dvs sunteți în România pentru că s-a anulat zborul…

-Nu, sunt la Dublin, am apucat Drumu’ Mătăsii, am vizitat Asia, apoi Cercul Polar de Nord, m-am aruncat într-o bărcuță și am pedalat până la Dublin, am ajuns regulamentar, cu trei ore înaintea zborului, da’ văz că e anulat și zboru’ ăsta. BANU’ ÎNAPOI CĂ VĂ IA MAMA DRACU’ DE HOȚI!!!

Cu o-ntârziere de câteva zile am primit banii în cont… muahahahahaha!!! Nu suma-i baiu’, da’ tre’ să le demonstrezi că exista și nebuni mai nebuni ca ei.

Aviația dă senzația – 28.01