Exaaaaact, v-ați prins, am ajuns și io la film la doar câteva zile de la lansare. Mare greșeală! Nici nu știu pe cine să pârăsc mai repede, pe bou’ din fața mea care cre’ că avea hemoroizi pentru că tot filmu’ s-a foit și s-a scărpinat în cur sau pe idioții din spatele meu care-și rezolvau problemele existențiale-n dragoste… Marele avantaj al acestui articol e că nu pot face spoiler alert la filmul Oppenheimer. N-am cum, orice aș spune e pistol cu apă. Așa că vă spui probleme și păreri personale.

Mi-am jurat să nu mă mai duc la cinematograf pentru că acolo găsești foooooarte mulți tâmpiți pe metru pătrat. Dacă totuși mă vreau la film pe ecran mare, aștept să se-nvechească filmu’ că așa am șanse de doar cinci, șase, până la zece persoane-n sală. Din păcate și din experiență vă spun că e un  procent de idioți în sălile de film de cam trei zeci la sută dacă nu mai mult. Problema e că procentu’ e constant și la o sală plină n-ai un’ să fugi de ei că-s locurile ocupate. La o sală goală te poți duce cinci rânduri mai jos sau mai sus, după caz, sau dacă prostu-i mai subnutrit pur și simplu-l bați până tace.

La Oppenheimer a fost sala plină și asta m-a bucurat pe latura mea artistică, cinefilă, istorică și bla, bla. Mulți puștani prezenți în sală fapt ce m-a bucurat și mai mult. Mi-am zis „gata mă, io-mi aleg donatori pentru pensia mea, io-te că se poate”. M-am înșelat în mare parte da’ speranța n-a murit. Ăla din fața mea, ăla cu hemoroizi, la un moment dat se juca pe telefon. Și de ce spun totuși că speranța-i în viață. La final am văzut cum se pleacă din sală, atenție, o sală plină, s-a plecat în tăcere. Toată lumea se gândea.

Mai am o chestie și vă spui de film. Găleata aia mare de popcorn e făcută special să te ție 15 minute de reclame. Jur, am probat până să mă pui pe dietă. Mediurgu’ a calculat găleata la fix ca să nu stresezi lumea cu plescăituri. Sucuri, chestii, bomboane, sugiucuri, pana mea și alte rahaturi pe care le dau ăia la film, se sug/ling/bea/mestecă-n liniște și fizic vorbind, ar trebui să se termine pe durata reclamelor. Bă da’ dacă tu ajungi în sală cu căruțu’ de la market și mai ai puțin și aprinzi grătaru’, n-ai cum să mai termini cornu’ abundenței. Și ghici, lumea vine să vază un film fără să-i intre-n ochi fum de la mici,  să auză plescăituri și să auză râgâituri. E foarte simplu, se vine la vizionat un film. Mai ales la un film ca ăsta.

Hai să vă spui de film. E GENIAL! În afară de episodul FOARTE IMPORTANT din istoria lumii pe care-l tratează, este plin de actori d-ăia poleiți cu aur și e filmat/făcut extraordinar de bine. Jumate color, jumate alb negru, cu un sunet de Oscar, filmat pe peliculă clasică… asta o știu de la un amic mai deștept ca mine, și cu o bombă atomică din testele din film care se pare că a fost cumva făcută pe bune la filmări. Mă rog, n-a fost chiar atomică da cică au bubuit pe bune și nu-s efecte multe băgate-n pasaj.

Io-te aciulea actorii din film că n-are rost să-mpovărez articolu’ ăsta cu trei pagini A3. O să vă spui doar că Cillian Murphy, adică Oppenheimer din film a fost mă-sa și Robert Downey Jr. a fost tot mă-sa da’ mai mică doar pentru faptu’ că e pe rol secundar. Io-te că vine și singuru’ spoiler din film. Un actor pe care-l plac foooooooarte mult, mie-mi plac ăștia mai ciudați așeeeea și mai trecuți de prima tinerețe… hm… de ce oare… poate că-s la 47 de ani și io și d-asta, mă rog, să revenim, deci un actor tare care apare-n film preț de cre’ că trei minute, e Gary Oldman. Ce trei minute… un minut și ceva. Ei bine, în minutu’ ăla-ți face creierii pilaf. Nu vă spui mai mult, vă las să descoperiți voi. Deci merită văzut cu stors de vezică înainte pentru că are trei ore și nu te ajută nici trei pempărși înnădiți și-mbibați cu esență de Prostamol dacă nu te ocupi la prevenție și e păcat să părăsești incinta brusc. Mai bine te riști și uzi canapeaua.

Acu’ să dezbatem puțin problema. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu și n-au deschis deloc cărțile de istorie, Oppenheimer a fost nenea ăla care a făcut bomba atomică. Mă rog, nenea care a coordonat echipa de savanți care a făcut bomba atomică. Cam atunci omenirea și-a dat foc la valiză. După detonarea celor două bombe detonate până acu’ pe bune în lume, exclus teste că nu se puneau substanțele active-n cantități apocaliptice, WWII s-a terminat, a-nceput Războiul Rece și o cursă nebună pentru înarmare. Lumea zice că Oppenheimer și ai lui au fost dracii goi în toată treaba asta. Io-s mai reținut la afirmația asta și vă spui de ce. Să presupunem că ești într-o cameră cu un om bun care are la dispoziție un tanc, un AK-47, două sute de mii de cuțite, parte din ele și ruginite, adică dacă scapi de hemoragie să faci tetanos și să mori sigur, rachete, bazuci, d-astea de luat piuitu’. Io-ți garantez că ești în siguranță. Dar să mai presupunem că-l scoatem din schemă pe omu’ ăla bun din cameră și tot arsenalu’ și se bagă un criminal psihopat înarmat cu un plici de muște, un prezervativ și o pungă de pufuleți. O să mori sigur cu pufuleți îndesați pe toate găurile, asfixiat cu prezervativu’ ăla pus pe cap și bătut până la sânge cu pliciu’ de muște. Și hai să vă zic traducerea. Bomba atomică sau alte chestii nașpa se vor inventa că așa e omenirea, tâmpită și cu idei de „cel mai tare din parcare”. Dacă nu-l chema Oppenheimer putea foarte bine să-l cheme Gigi, Fane, Aurel sau Doamne fere, Ivan sau Hans… mai ales la vremea aia.

Oppenheimer a fost omul potrivit la locul potrivit și cel mai al dracu’ de important, la momentul potrivit. În vremea aia Werner Heisenberg care lucra pentru tristu’ ăla cu mustață de cacao de la Berlin, era înaintat în cercetările pentru arme de distrugere în masă. Io cred că ăsta făcea direct rachete și nu mai implica avioane care să lanseze chestii. Mno, încercați să vă imaginați cum se ducea pe cuc toată campania aliaților din WWII dacă-i ieșea bombeaua lu’ Werner. Sau mai rău, s-o fi capturat-o Stalin. Oricare din scenariile astea duceau clar la dispariția blogului meu și a ta, dragule de cititor care-ți faci timp să-mi vezi balivernele. Nu existam încă de pe la bunici încoa’. Plus că ne stă-n fire să ne gândim la păpușa Barbie și ca la o potențială armă. Stați lini, la filmu’ Barbie nu mă duc, țin la retina mea.

Apropo de cât de duși cu bidonu’ suntem ca specie și cum putem repara asta  AICI.

Oppenheimer, omu’ cu ciuperca – 28.07

Exact, am fost la John Wick 4. La filmu’ ăsta nici spoiler nu poți să faci, e clar că Johnică bate și rupe tot. John Wick 4 e fix ca John Wick 1, 2 și 3. Numa’ că-n 4 moare… sau nu pentru că, nu-i așa, e păcat să nu lași loc de 5. Vorba unui prieten, „l-ai văzut tu-n groapă sau copârșeu, ha… aud?”, și așa e, nu l-am văzut și nici nu ne-a chemat la pomană. Când se presupune că moare doar se-ntinde pe niște trepte cu o gaură-n fiere și două zgârieturi pe la un omoplat și pe antebraț. E clar că poate mai mult John Wick. Noi ne-am pus pe vizionat primele trei părți în a doua zi de Paști că merg perfect cu drob și oo roșii, mai ales pentru că aveam o bucată de gașcă care nu văzuse primele părți. Io cu o prietenă ne-am ocupat de chestii serioase, m-am pus pe un Lego pentru că l-am găsit pe Hedwig bufnițoiu’  la promoție și oricum văzusem primele părți.

Povestea o știți, John Wick e un asasin zmardoiaș level god, da’ retras din activitate. Ăia de-l patronau când era-n zaua lui nu au fost fericiți că ăsta s-a retras, îi fac niște rahaturi de nu poate John să stea-n tihnă pe verandă în așteptarea poștașului cu pensia și d-aciulea cafteală pe trei filme. Omoară băiatu’ ăsta de-l retrogradează pe Rambo la grupa pregătitoare.

Acu’ în episodu’ patru îi arde și mai tare p-ăia. Și-s cinci catralioane de asasini pe diverse clase, de la nivelu’ „l-am bătut de s-a căcat pe el” și până la „l-am bătut de s-a căcat pe mine”. Ce e de urmărit la filmu’ ăsta și dacă o faceți să-mi ziceți și mie că io nu mă mai duc încă o dată să-l văz. Câte replici are John Wick, adică Keanu Reeves. Mergeți în cuplu, unu’ să contabilizeze mortăciunile și celălalt cuvintele pe care le rostește Johnelu’. O să vedeți că ce atâta vorbă, mai multe fapte nu măcăneală ieftină și că vorba lungă-i sărăcia omului. În aproape trei ore de film actoru’ principal nu cred că ajunge la cinci sute de cuvinte adunate. Și alea mai mult smulse de rolurile secundare. Spre exemplu recenzia asta are peste șapte sute de cuvinte și e roman foileton pe lângă rolu’ de Johnel.

În rest bătaie, bușeli, mașini în cap, aruncături de la etaj și arme cât cuprinde, Johnică scapă mereu de-ți vine să-i zici „du-te bă să te bată altu’ și lasă-mă să-mi fie dor” da-i zici degeaba că e clar că n-are cine să-l bată. Bine, și tu-i zici că o să-ți fie dor la mișto pentru că n-o să-ți fie. Sunt câteva faze haioase, una din ele implică un câine care face pipi pe un ninj d-ăla proaspăt căsăpit de actoru’ principal, două trei replici amuzante și cam asta e. Tre’ să vă spui o fază care m-a marcat în afară de mogâldanu’ de pe ultimu’ rând care se credea spiritual și comenta cu voce tare și de cuplu’ de puștani din spatele meu care n-aveau bani de hotel și au mers pe varianta low cost de au venit la film. El mergea pe varianta low cost că ea chiar se uita la film și nu-i mai tăcea melița. Nu știu unde o pupa ăla da’ sigur nu pe gură.

Așa, deci fază. La un moment dat spre final, John trebuia să ajungă-n creierii dimineții să se dueleze cu un bou. Duelu’ se ținea la biserica Sacre Coeur din Paris. Să ajungi la asta sunt două sute și nu știu câte trepte. Johnelu’ hei rup să le urce, treptele pline de asasini. Și urcă, urcă, mai omoară doi, urcă, omoară zece, și urcă, omoară, urcă și omoară până sus, la doamna-n fund. Aciulea vin trei, patru mașini de asasini level god și unu’ din ei îi dă un picior lu’ Johnel al nostru de-l dă cu cracii-n sus și pică pe treptele alea… PE TOATE TREPTELE. Ajunge la baza scărilor de unde a plecat. Dă-te-n mă-ta de scenarist! Și nu vă mai spui că poate vreți să-l vedeți.

Io zic să așteptați să apară pe Netflix sau dacă te droghezi, mai bine te duci la film de banii ăia. E cam același lucru. A, să nu uit. În gașca în care am fost toți suntem cu diete și cântar de nutriționist. De Paștele ăsta am rupt frigiderele-n două și am trecut iar pe calcule calorii și zile șoc. Toți aveam doar apă plată cu lămâie. Ei bine, ca un joc sadic al sorții, toată sala plină de nachos, pufuleți, cole și popcorni la găleată. Mai aveau să aprindă un grătar.

Deci concluzia, merge dacă n-ai ce face da’ mai bine stai acasă la „Shadow and bone” că a apărut sezonu’ doi.

Fapte nu vorbe – John Wick 4 – 20.04

E duminică, ești între salarii mai spre capătu’ ăla falit și vai steluța lui, sâmbătă ai cheltuit și ultimii bani prevăzuți în buget la capitolu’ cocârț, azi e duminică și te gândești că-ncepe o săptămână nouă pe minunatul câmp al muncii, ce poți să faci ca să nu cazi în depresie și să-ți lași venele lungi și netulburate de lamă, ha? Vă spui io, Philomena te scoate din depresie. Cum cine-i Philomena? N-o știți pe Philomena? Nici o problemă, nici eu nu știam cine e. Prima dată scurge sticlele de alcool pe care le ai prin casă. Apoi pregătește-ți ceva bun de papa, ceva mai așeeeea, mai simandicos care să-ți placă… adică cartofi prăjiți sau pufuleți. Hai că nu tre’ să-ți faci credit la bancă pentru astea. Pasul trei, dă drumu’ la Netflix și caută Philomena. N-ai Netflix?! Nasol, depresie plăcută.

Cu Philomena mi-a făcut cunoștință sor-mea care le știe pe toate. Mi-a zis „Boss, lasă tot, intră pe Netflix, caut-o pe Philomena și o s-o vezi pe una cu idei mai crețe ca ale tale”. Personaju’ Philomena e interpretat genial de actrița britanică Diane Morgan. Diane e genu’ ăla de actriță pe care ai văzut-o tu undeva da’ habar n-ai de un’ s-o iei. Am dat căutări, sentimentu’  de „o știu d-o viață și am copilărit împreună” persistă, te uiți prin palmaresu’ ei și nimic, tot habar n-ai de un’ s-o iei. Hotărăști că te doare la pingică problema și te pui la vizionat.

Filmul se numește Cunk on Earth și se vrea un documentar despre evoluția omenirii de la maimuță încoace, momente importante din istoria omenirii, un fel de unde venim, ce am frecat prin zonă și ce o să mai frecăm în viitor. Documentar e un fel de a spune pentru că de fapt și de drept e un anti-documentar. E structurat pe cinci episoade, stați lini că nu-s lungi, combinate cu somnu’ de frumusețe și halit de trei ori pe zi, chiar te trece cu brio prin duminica asta. Stați să vă dau un exemplu.

Philomena îți explică chestii în stil propriu și personal de-ți dă usturimi la neuron. Cum să vă spui… să zicem că un profesor de istorie vă explică lupta de la Posada. Și zice cam așa: conștient de deficitu’ armatei sale din toate punctele de vedere, număr mic de soldați, o pregătire militară precară și o înzestrare tehnică slabă, Basarab I a mizat pe strategie și a combinat perfect dotările de care dispunea cu alegerea atentă a locului de desfășurare a bătăliei. Philomenuța ar spune aceleași lucruri da’ puțin altfel. Adică ceva de genu’, Basarab I le-a dat la maghiari cu pietre-n cap de le-a sunat apa și a fost primu’ român acuzat de acte xenofobe și premergătorul tembelilor indiferent de etnie care scandează rahaturi pe stadioanele de azi. Ceva de genu’.

Serialul este structurat perfect ca documentar, numa’ replicile din el diferă. Geniale sunt reacțiile invitaților. Philomena ia interviuri la tot felul de oameni de știință, profesori și experți pe diverse teme, oameni de pe ștatele de plată a celor mai faimoase școli de pe Pământ. Dragii de ei sunt în temă că-i documentar și tre’ să-și exprime părerile pe anumite teme din profilul lor de expertiză. Ce nu știu ei e că Philomena le pune niște-ntrebări de le dă shut down la neuroni. Reacția lor este FENOMENALĂ. Adică-n loc de telefon la 911 și „du-te soro de te tratează la scufiță că-ți dă p-afară ceva nașpa din ea”, oamenii ăia-ncearcă cumva să răspundă pertinent și cu cuvinte bine alese. E o lecție de diplomație de nota zece cu felicitări. Bă și pune gagica întrebările alea tâmpite cu o naturalețe și un umor specific englezesc de-ți face pătrățele pe abdomen de la râs.

Merită să-ți pierzi vremea în fața televizorului cu nebuna asta și da, are niște comentarii pe care eu nu le-aș avea nici după trei zile de pileli făcute într-o cameră închisă ermetic și plină de rastafarieni.

Și pentru că nu v-am spoilerit, e cam greu s-o faci pe un documentar și alea cinci minute de mai sus sunt fix o picătură de apă în oceanul documentarului cu cinci episoade, vă mai las ceva aici care aparent n-are nici o legătură cu serialul, are o legătură că e în el și n-are nici o legătură cu el chiar dacă e în el. Simplu, nu?

Pentru altă cronică de film cu probleme la mansardă, AICI.

Philomena îți face neuronu’ terci – 05.03

Exact cum v-am obișnuit vis-a-vis de lansarea a ceva, nu contează ce, de la o melodie și până la un film, după ce se lansează, se discută și super discută despre acel ceva, mă trezesc și io să văz despre ce e vorba și să mă dau tractoraș p-aciulea. Exact, ieri am fost la film și am văzut Teambuilding care s-a lansat pe 30.09. Hai că pentru mine-i chiar recent. Am avut de ales între ultimu’ Black Panther, alegerea fostei mele prietene, actuala nevastă, și Capra cu trei iezi, alegerea mea. Mi-a zis că dacă o duc la un horror bătaia mea va fi televizată și așa am ajuns la Teambuilding.

De ceva ani tot încerc să trec de la seria BD și Nea Mărin la ceva contemporan de râs și îmi e foarte greu. Curios cum un popor plin de glume și umor chiar dacă-i umor negru, nu reușește să scoață pe piață ceva deștept. Ei bine, Teambuilding a reușit. După cretinătatea aia de Miami Bici care la care am zâmbit cred că maxim de două ori, Matei Dima a dat lovitura. Împreună cu Micuțu’ și Alex Coteț care și semnează scenariul filmului, s-a format o echipă șmecheră și un film de comedie românesc în adevăratul sens al cuvintelor. Pentru cine a deschis televizoarele mai târziu și n-a fost la Teambuilding, io-te treileru’.

Teambuiding e un film pentru toată lumea. O să se râdă și cocalaru’ la cavalcada de pluțe și-njurăturile din film, inclusiv desenate, o să se râdă și corporatistu’ fițos la glume fine și cu substrat. De fiecare dată când ies de la un film îmi dau seama că am reținut una, două, maxim trei replici din el. După ce l-am văzut p-ăsta aveam o grămadă de chestii-n căpăcică și râdeam ca proasta-n târg, respectiv la semafor că am fost cu mașina. a avut o grămadă de glumițe și replici delicioase.

Scenariu-i simplu, din mai multe povestiri reale de prin team building-uri s-a pus d-un scenariu care redă perfect conceptul de team building preluat, strecurat și adaptat de societatea corporatistă autohtonă. Cine a mers la d-astea știe. La mine a fost greu, inclusiv la cursurile de vânzări sau întâlnirile anuale la care am participat.

Nu vreau să dau cu spoileru-n voi și nici nu prea am cum pentru că povestirea-n sine are un aport mic în calitatea filmului, replicile și fazele din film sunt mă-sa lui, este vorba de o firmă babană cu filiale-n toată țara care-și trimite membrii la o-ntâlnire concurs anuală cu laitmotivu’ politically correct. Din punctul meu de vedere, la nivel global  ăsta e marele wow al filmului. Face pipi cu boltă finuț și la limita liniei roșii pe conceptul de politically correct care ne afectează de ceva timp pe toate axele culturale și care devine sinonim cu prostia. Stați că am găsit și o scenă interzisă-n film. Atenție, e cu prostii.

Personajele sunt ca o shaorma cu de toate. De la șefu’ plin de el și bogătan care nu pune preț pe subalterni și până la pupincuriștii firmei și tipu’ ăla despre care habar n-ai ce-i cu el și care-i menirea lui pe planetă da-i descoperi talente ascunse.

Și mai e o chestie wow. E 100% original. O chestie mi-a atras atenția da’ e posibil să fie paranoia-n capu’ meu. Anumite elemente din echipa oltenilor au ca sursă de inspirație americănescul Hangover. Da’ exact cum am spus, poate-i doar la mine-n căpăcică sau pură coincidență.

Da, așa e, filmul e vulgar. Dar din păcate fix așa e societatea românească și e vulgar la modul haios. Filmul este o comedie bună, ridică ștacheta brusc în cinematografia românească de profil și merită văzut. Io am ales să-l văz duminica și e perfect, te-ncarcă cu energie pozitivă pentru următoarea săptămână de muncă. Deci DA, RECOMAND!

Tot despre filme, AICI.

Teambuilding – 14.11

Top Gun 2022 – ATENȚIE, SPOILER ALERT… să nu ziceți că nu v-am spus. Dacă te vrei la cinema sau la calculator cu filmu’ dat jos de pe torente, rămâi aici și ieși de pe blog. O să-ncerc să fiu voalat da’ probabil că n-o să-mi iasă.

Deci da, v-ați prins, am fost de ziua lu’ copil să văz Top Gun se întoarce. Din start vă spui că n-am fost mare fan la ăla vechi, prea siropos pentru cât sunt io de agitat, dar dat fiind că-s unu’ din marile pierderi și regrete ale aviației mioritice că am renunțat la cariera de pilot și am fugit din liceul militar, îmi plac avioanele și am fost să-l văz. Bine… și că mi-a spus fosta mea prietenă, actuala nevastă, că vrea la film a atârnat în luarea deciziei. Cred că se aștepta la ceva dulce cu love, ei bine, a fost da’ atât cât trebuie, adică am plecat de la film cu glicemia intactă.

Caracterizare generală

Din start vă spun că mi-a plăcut filmu’ și-n cele ce urmează sunt doar răuț gratuit. O chestie interesantă, pe IMDB are notă mare, 8,7. Ăla vechi are doar 6,9 și din punctul meu de vedere notele-s pe bune. Până să vă dau cu traileru-n mufă, trebuie să-l felicit public pe chirurgul plastician care-l peticește pe Tom Cruise. Artist frate, arată Tomiță ca scos din cutie. În afară de ridurile de expresie de la ochi, e țiplă băiatu’. Și-ncă ceva, chiar dacă filmu-i plin de clișee, felicit echipa de producție că n-au băgat „teic mai brezăoeeeeei” nici măcar în generic. Sincer io mă așteptam să reediteze și melodia Berlinului. Hai c-o știți, avea priză la gagici când erai la chefuri și sperai la chestii.

Înainte de a mă duce la film m-am uitat să fie 2D. Nu știu de ce, dar nu prindea-n 3D mai ales că vorbim de o continuare. La film m-am sucit și mi-a părut rău că nu-i 3D. Sunt niște faze miștoace care meritau clar amprenta minunilor cinematografiei moderne. S-a renunțat la blonda din primu’ film că acu’ e babă și urâtă. Nu toată distribuția a beneficiat de același doctor de riduri. În schimb a apărut Jennifer Connelly care e exact ce trebuie, e bună rău și de o frumusețe simplă fără aport major de machiaj, exact ce avem noi ăștia săriți de 45 de ani pe rețeta prescrisă de medicul de familie. E de pus la durerea de șale și la migrena de după băută.

Clișee peste clișee

TOP GUN e plin de chestii predictibile de zici că am participat la elaborarea scenariului.

– El același rebel care face pipi cu boltă pe majoritatea amiralilor și ofițerilor superiori. Face praf echipamente de milioane de dolari și exact când US Navy se pregătea să-l ejaculeze de pe ștatele de plată, ghici, apare acea problemă nerezolvabilă fără un țăcănit la manșa avionului. Mă rog, dat fiind că-i vorba de US NAVY, io aveam cel puțin alte trei variante de rezolvare a situației. În film s-a ales cea mai grea care chiar justifică țăcănitu’ de la manșă.

– Ea, agripină și fefeleagă de profesie, părăsită de soț, cu o ploadă de gât și posesoare de bar pe plajă din care-și câștigă existența. Și câștigă bine-n pana mea pentru că are și barcă și un Porsche.

– Știți că-n prima parte moare copilotu’ lu’ Tomiță. Normal, băiatu’ lu’ Goose ajunge absolvent de Top Gun și are chestii nerezolvate cu Tomiță, da’ până la urmă se-mpacă ei.

Wow-u’ din film pentru care merită banii

Top Gun nu-i film de dragoste. Are și puțin love, da-i atât cât trebuie. Top Gun e un film de acțiune cu acțiune pe bune și suspans. E un fel de rezultatul unei nopți fierbinți de amor dintre Top Gun -u’ vechi și Misiune Imposibilă. Are glume drăguțele și filmările cu avioane fac toți banii. Apropo, dacă vă duceți să-l vedeți marțea e 14 lei biletu’. Nu-i greoi, perfect pentru o zi de duminică cu gând stresant de „mâine-i luni și mă duc la muncă”, te deconectează de realitate, nu te face să gândești mult la ce a vrut să zică autoru’, concluzia e „DA, MERITĂ VĂZUT”.

Hai că n-am dat-o prea rău de gard și spoileru’ e destul de vag. Ceva tot tre’ să vă zic. La un moment dat, Tomiță și plodu’ lu’ Goose răposatu’, ajung pe teritoriu inamic și fură un avion. Inamicii despre care nu ne-am prins că-s ruși, aveau un aeroport cu scule de ultimă generație, avioane șmechere peste ce aveau protagoniștii filmului în dotare. Undeva într-un hangar mai la margine de mahala, ăia aveau un F-14 uitat p-acolo. Rooster, adică fii-su lu’ Goose, ăștia din neam și-au luat nickname de inspirație păsăret de curte, vede avionu’ și declară, „ce ruginătură, piesă de muzeu, nu cred că ăsta zboară”. Dat fiind că Armata Română, secția avioane, zboară pe Mig 21 varianta cu sclipici Lancer, și că avem F-16, adică varianta ceva mai nouă a F-14, le transmit realizatorilor filmului și lu’ ăla micu’, bine că sunteți voi deștepți și dotați! Despre alt film AICI.

TOP GUN 2022 – 08.06

14 Vârfuri – documentar mobilizator, vis realizat sau nebunie pură.

Vă spuneam că sâmbătă la grătar am auzit de un film documentar, 14 Vârfuri. AICI povestea completă. Stați calmi, nu-i spoiler, e oricum documentar și n-apuc io-n zece rânduri scrise să vă dau toate detaliile.

Filmul merită văzut fără doar și poate. În afară de faptu’ că ajungi virtual pe cele mai înalte 14 vârfuri muntoase, toate criminale la orice pas, cu peisaje de rămâi blocat neuronal, mai ai și trăirile pe care le experimentezi alături de Nirmal Purja, inițiatorul misiunii Nothing is Impossible.

Băiatu’ ăsta a plecat de la o chestie simplă. Orice occidental care cucerea un vârf, indiferent care din ele, toată presa de pe glob îl pupa-n cur și îi ridica la rang de Iron Man. Nimeni nu zicea nimic de șerpașii care-l însoțeau, care-i deschideau poteca, care montau scări, cordeline etc. P-ăia dă-i în mă-sa că sunt la ei acasă și nu se pune. Exact cum scriam acu’ ceva vreme de piramida lu’ Keops. Piramida e a lui, da’ să n-aveți părerea că a pus Keops mâna pe mistrie.

Mai este un nene care a fost pe toate cele 14 vârfuri, da’ le-a făcut în 16 ani. Nebunu’ nostru le-a făcut în șapte luni, a avut trei bucăți în două, trei zile. D-asta zic, omu’ nu le are pe toate la căpăcică. Toată tevatura a fost făcută cu ajutorul unor șerpași nepalezi, care sunt pomeniți, arătați și intervievați, că d-aci și subiectul omagiu al filmului.

Am fost total mirat când am aflat că Nirmal s-a apucat de alpinism prin 2018 sau 2016 dacă nu mă-nșel, adică recent, și n-avea ca teren de antrenare drumu’ auto din Sinaia spre cota 1400. Adică cum mama dracu’ de la zero să ajungi la așa performanțe care necesită condiție fizică de excepție și psihic din beton armat. Și m-am luminat.

Înainte de circotecă, omu’ a fost în armată înrolat la celebrele unități Gurkha. Vă zice ceva chestia asta? Ei bine, sunt unități de elită, de infanterie ușoară, formată din nepalezi, numele împrăștia groază printre dușmani și respect pentru aliați. Numele este luat după o armă albă folosită și azi, atacau într-o liniște totală și te trezeai prea târziu că ești atacat, când făceai numa’ sânge și organe pe jos, te uitai ca prostu’ și nu-ți recunoșteai ficatu’.

Antrenamentele sunt spartane, combinate cu meditație și draci pe varză, și atunci mi-am dat seama că omu e nebun, da’ nebun cu școală.

Bun, ce-i de reținut. Povestea e frumoasă, filmul bine făcut și autentic, peisajele-ți taie răsuflarea, e clar că repune Nepalul și comunitatea alpiniștilor nepalezi pe harta lumii, le acordă meritele și aportul în alpinismul internațional, plus câteva trăiri și sentimente pe care nu le spui ca să fie surpriză.

Ce-i face neuronului tău ăla deșteptuț și responsabil cu bruma de maturitate pe care o ai, de nu mai respiră și se preface mort.

-Ăsta nu e hobby și nici pasiune. Te apuci de timbre, strângi bani vechi, colecționezi surprize Turbo, da’ nu sfidezi moartea. Băiatu’ ăsta asta a făcut. Și pentru ce, să acorde laurii comunității monțomane din Nepal. Nu era mai simplu ca toți șerpașii și absolut toți nepalezii care ajută cu ceva și-ntrețin bazele de pe munte, să-și bage picioarele în ea de treabă un sezon? O grevă mică să vază occidentalu’ că fără ei, pa Everest.

-Nevastă-sa e mai nebună ca el. Când planul era pe hârtie și necesita finanțare, toată lumea a zis „du-te bă să te bată altu’, ești de legat frățiuer”, nevastă-sa a acceptat să ipotecheze casa. Și n-a fost ieftin. Adică greșiți dacă vă imaginați că a plecat pe K2 cu sfoara de-ntins rufe și-n bocănceii ăia de duminică și sărbători legale. A avut echipament de echipament, nu jucărie.

În condițiile în care nebunu’ pleacă unde pleacă, adică putea la primul vârf să-l facă muci o avalanșă și canci recunoaștere internațională, nevastă-sa și-a periclitat viitorul. Să nu vă aud cu „asta-i dragoste adevărată” că mă ia capu’. Io aș zice că din contră, a fost o manevră double win. Adică îl vroia pe nebun plecat d-acasă și operațiunea merita toți banii, inclusiv o ipotecă, că dacă crăpa pe unul din cele 14 vârfuri, asta e, soarta crudă, dacă nu, devine nevasta celui mai cunoscut alpinist din lume, cu onoruri și bani din sponsorizări.

Sigur mai are ăsta ceva-n cap, o escapadă de face pipi pe doamna moarte și are toate șansele să-ți frângă gâtu-n ceva, Doamne fere.

Să tragem linie și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Tot respectul pentru Nirmal Purja, mă înclin și chiar dacă par cârcotaș și tot îl cred cu piese lipsă la scufiță, asta nu știrbește cu nimic aprecierea pentru el. Ba chiar sunt ferm convins că dacă era ajutat de autorități și vreme, e clar că era-n stare să remodeleze timpul în care a atins acest record.

Vizionare plăcută că merită.

P.S. Ca să fiu răuț, nenea ăla primu’ care a făcut toate cele 14 vârfuri, da-n 16 ani, le-a atins fără tuburi de oxigen.

14 Vârfuri – 08.12

Prost made in Romania

Încep cu ăsta că-i d-aci de pe la noi. Pe Netflix găsești filmul românesc „Zăpadă, Ceai și Dragoste„. Vă aduceți aminte că pe vremuri, marea problemă a filmului românesc era sunetul? Ei bine, s-a rezolvat, sunetul merge și e de calitate. Acum marea problemă a filmului românesc e filmul românesc în sine, adică ăsta spre exemplu, care-i făcut cu acea parte a corpului care se folosește la refulare.

Cică-i de prin 2020, io n-am auzit de el, nici nu-s cine știe ce etalon cinefil de luat în seamă, și l-am văzut pe Netflix într-o pană de idei. Nota de pe Cinemagia, că normal, pe IMDB nu-i cotat, e de 7,5. Probabil că a votat toată distribuție, toatele rudele actorilor din distribuție și asociațiile lor de locatari.

Acțiune proastă, glume și mai proaste și trei chestii majore pe care nu le-nțeleg. Prima chestie e apariția unor actori foarte buni în cretinătatea asta. A doua chestie e apariția total fără nici o legătură cu bruma inteligibilă de subiect, a lu’ Nea Mărin, nenea ăla de la emisiunea aia de la Antenă. Nea Mărin ăsta, strângea niște vedete pe care le slugărea prin diverse locații, o altă cretinătate de emisiune. În film apare-n rol de homeless pe niște trepte la intrarea într-o bancă, primește un bănuț și se apucă de jucat Călușarii. Așa, anapoda, ca lovit de streche de zici că-i trecut pe etnobotanice.

Și a treia chestie, poate cea mai importantă, e încercarea actorilor principali de a copia pe mult mai titrații, mai valoroși, nici nu-ncape comparație, actori din seria B.D. Bre Liviu Vârciu, jur, n-ai nici o treabă cu talentul lui Dem Rădulescu. Angel Popescu se vrea Puiu Călinescu, scuze, nici în cel mai frumos vis. La tipu’ cel brunețel, nu știu cum îl cheamă, au nimerit-o la asemănarea cu Jan Constantin… doar coloristic. Este personajul la care am mari dubii că e actor. Cred că se-nvârte maestru-n mormânt dacă-l vede cât de prost joacă.

Sincer, încercarea de asemănare a celor doi dinainte cu actorii din B.D. m-a dus cu gându’ că și ăsta al 3 lea vrea să exprime ceva pe temă. Nici o legătură. Dacă Dem Rădulescu, Puiu Călinescu și Jan Constantin se mai aflau printre noi, îi dădea-n judecată.

Mă rog, n-am văzut pe nimeni să presteze strălucit. Dacă vă spun că-n film încearcă să joace și Alex Velea cu Dorian Popa, v-am spus tot și-s sigur că o să ziceți pas.

Apropo de Alex Velea. Habar n-am cine-l sfătuiește vestimentar p-ăsta și cine se ocupă de imaginea lui, da-s niște tembeli. Zici că-i câinele tatuat a lu’ Nicușor Dan. Are o chică albă și cârlionțată de bichon maltez.

P.S. M-am înșelat, l-am găsit și pe IMDB cu un 5,8 de trecere. Io-l lăsam repetent

Cel și mai prost și rasist cât cuprinde

„The harder they fall” sau „Așa se întoarce roata”, e o prosteală western făcut de, cu și despre negr… persoane de culoare. E o cretinătate cum rar întâlnești. Adică cinematografia tre’ să se alinieze la politically correctu’ mă-sii, da’ doar dacă ești alb, galben, portocaliu, albastru na’vi de pe Pandora sau gay. Dacă ești negr… de culoare, cealaltă culoare, poți să faci ce vrei și te doare la pingică. Poți să faci și miștocăreală că dacă se ia cineva de tine, faci spume și-l faci rasist.

Simt la regizor că se-ncearcă un Tarantino-n exprimare. Nup, n-a mers frățiuer, îți spune fratilii tău alb din Românica.

Actori albi apar în două faze. Când o bandă de neg… așa, atacă un tren și ocupanții vagoanelor sunt numai albi și-s omorâți toți, și când o mini bandă de negr… așa, atacă o bancă dintr-un oraș alb și la propriu și la figurat. Adică numai albi într-un oraș cu toate clădirile albe, practic tot e pe alb. Adică așeeeea la oha, glumă bună cu umor negr… sinistru și spiritualo-vomitiv.

Habar n-am ce caută Idris Elba în porcăria asta, probabil că a fost greu în pandemie și a acceptat orice rol.

Acțiunea-i clasică, un copil asistă la asasinarea părinților de către unu’ rău căutat de poteră. Ăsta micu’ se face mare, devine și el un mic rău, îl caută p-ăla criminalu’, îl găsește și-l ghici, exact, omoară. Da’ înainte să-l omoare, ăla negru de respiră greu, nu, nu era ta-su, era fra-su și chiar respira greu grație unui glonț pe care-l avea în stomac și-i căzuse greu.

O glumă de film pentru orice comunitate, mai puțin neagră, subiect prost, actori mediocrii, de cacao de la cap, la coadă.

Sigur vă-ntrebați „de ce mama dracu’ nu-l oprești dacă vezi că-i catastrofă?”. Simplu, pentru mine filmele proaste-s de două feluri: filmele proaste plictisitoare și filmele proaste de bubuie. P-alea plictisitoare le opresc că-s plictisitor de proaste și p-alea proaste de bubuie le las, pentru că sigur mă surprind ele cu ceva. Și chiar am dreptate.

După porcăriile astea două m-am scos cu RED NOTICE de m-am râs puțin și m-a rezolvat Gal Gadot cu o curățare de retină.

Pentru altă cretinătate care-i musai de văzut AICI

Un prost și unu’ și mai prost – 18.11

Eternals, sau cum să pierzi două ore juma’ din viață. Mă rog, io am pierdut cam două ore că am mai ațipit.

După ce l-a pensionat pe Căpitanu’ America și l-a kilărit pe Iron Man, ăștia de la Marvel au mai scos ei ceva relativ legat de seria Avengers. Să dea bine și să nu fie rău, să fie ceva de scos bani și-n pandemie, și au scos Eternals.

Pe scurt, eternălșii sunt niște oameni cu puteri șmechere și diferite, unu’ zboară, altu’ scoate flăcări pe degete, o gagică dă bine cu fuga, altu’ cu pumnu’, au nume care te trimit la mitologii și sunt trimiși pe pământ de nește chestii mari numite celești. Celeștii făceau lumi, planete cu viață, un fel de dumnezeii mamii lor.

Eternals erau trimiși de Celești pe diverse planete care erau atacate de niște animale urâte numite strategic devianți, care cam dădeau iama-n populațiile băștinașe. Eternălșii bătea la ei ca la fasole și cam asta-i prima parte a filmului. În a doua parte a filmului ăștia micii se prind că și ăia răi tot de celești sunt făcuți și d-aci o mini revoltă, bla, bla, bla, mai bine stai să apară pe torente că-i cam pierdere de timp.

Nota de pe IBDM, aia de 6,9,  e cam mare după mine și pretențiile mele. Filmu’ stă bine pe patru chestii: efecte speciale, două, maxim trei poante haioase, distribuție poleită cu actori buni și Angelina Jolie.

Adică-l avem pe Kit Harington care e un nea Caisă fără puteri speciale, un profesoraș simpăticuț tare pe vrăjeli, de o face cu capu’ pe o gagicuță eternoasă și o combină la așternut. În rest e carne de tun și strigător la zeii cinematografiei. Adică-l ai pe Jon Snow pe portativ, călăritor de dragoni, înviat din morți și gagic de Daenerys, și tu-l faci personaj neglijabil. Mă rog, la final te lasă cu impresia că se trage din cruciați și poa’ să scoată și el flăcări pe undeva, probabil în partea a doua a filmului.

Salma Hayek e șefuța eternals, aia de-i îndrumă pe toți și nu excelează cu nimic, poate doar când moare. Da, și vă spuneam de Angelina Jolie care e pe galben și merge și așa, e tot fezabilă și blondă, are rol de bătăușă cu probleme la scufiță. Mai dă rateuri când și când.

Tragem linie, aștepți să apară pe torente și mai bine ieși la bere. La cârciuma care trebuie, bei trei beri cu banii de pe bilet. Cu plăcere.

Altceva e fantastic în filmu’ ăsta. Eternălșii care sunt nouă la număr, acoperă toate rasele de pe pământ. Avem de la caucazieni, la chinezuțe, indian, o roșcățică și normal, una bucată actor de culoare. Stați așa, nu dați cu pietre că n-am nimic cu omu’.

Tâmpiții cu politically correct, l-au dus p-asta la un nivel superior. Nenea ăla negru, e tipu’ tocilar din gașcă. El se ocupa de chestii tehnice, descoperiri bla, bla. La un moment dat, imediat după ce eternălșii căsăpesc toate animalele alea rele, se-mprăștie prin lume și se combină cu pământeni, s-așează la casele lor, chestii socoteli.

Nenea ăsta e combinat cu un alt tip, atenție, ARAB… pam, pam!!! Io cred că în curând se va lăsa cu capete sparte și-njurături de pe la toți. Comunitatea de culoare și arabii că de ce ai lor sunt pe invers, comunitatea gay că de ce nu-i frumușelu’ ăla de Richard Madden d-al lor și tot așa. Ok, buuuun, că-s combinați cu un copil sigur înfiat, ne-am prins că nu suntem tâmpiței, da’ să-i pui să se pupe cu patos și control de amigdale, asta-i cam prea de tot.

Tre’ să vă zic faza că e păcat de peliculă. La o masă, o parte din eternălși puneau planeta la cale, cum să facă, cum să dreagă să se mai învârtă puțin pământu’ ăsta. Toți se chinuiau să-l convingă p-ăsta negru, mă scuzați, să vie cu ei să draci pe varză.

Ăsta făcea pe inabordabilu’, că acu’ are copil, că să vezi că are o plăcintă la cuptor și tre’ să-l aștepte și pe administrator că vine cu citirea apometrelor. Ceilalți încercau să-i explice că dacă nu se unesc, o să-i ia dracu’ și n-o să mai fie nevoie de apometre.

Undeva-n cadru’ ușii, apare soțoiu’ și zice cu ochi umezi drăgăstoși: Habibi, trebuie să te duci și să-i ajuți, n-ai d-ales. Și să vezi, o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Te ustură mintea și-ți sare vaccinu’ din venă.

Aproape-ți dă senzația că e făcută special chestia asta, mai mult să facă mișto de politically correctu’ mă-sii care începe să exagereze de la film la film.

Dar, nu-i așa, nu că am avea ceva-mpotrivă.

Eternals – agonie de două ore juma’ – 09.11

Dune… wow, wow, de trei ori WOW!!! O să ziceți, „iar a fost ăsta la film și ne altoiește cu spoileru-n cap”. Greșiiiiit, nu că n-aș vrea, da’ nu poci. Nu e ca la James Bond să nu cunoaștem scenariu. La Dune am văzut deja două ecranizări și am citit cartea.

Adică ce spoiler că n-am ce să dau din casă și să nu știți deja. Și oricum, dacă n-ai citit cartea n-am ce-ți face, e complicăciune să narez în trei cuvinte o acțiune complexă, cu personaje puternice, o grămadă de detalii, mai bine te duci la film și te bagi la două spectacole consecutive să nu pierzi ceva.

Vestea proastă e că-i prima parte și la partea a doua încă n-au început filmările. În 2022 se va filma și probabil că va avea premiera în 2023, asta dacă totul e ok și ne lasă covidu’.

Am zis de trei ori WOW la Dune -le proaspăt și cald, de anu’ ăsta. Hai să vă zic de ce.  Bun, subiectu-i clar, l-am lămurit și n-a fost loc de manțocării sau improvizații. Să-nceapă gala premiilor WOW.

WOW pentru distribuția Dune 2021.

Fetili, încep cu Momoa că-i carte câștigătoare și e șmecher pe rol. Băieți, e și cu Zendaya da-n prima parte apare puțin pe la final și-n visele personajului principal.

Actori aleși pe sprânceană, prestația foarte bună, aveți AICI distribuția completă. N-am ce să zic, m-am sucit, m-am învârtit, am căutat un noduleț în papură, nimic și n-am comentarii. Toți sunt buni și pe roluri. De remarcat două roluri interpretate de actori cunoscuți pe care-i nu-i diclești din prima.

Stilgar – Javier Bardem

Am uitat să vă zic, înainte de a mă duce la film, n-am căutat nimic despre el, văzusem doar un treiler. Habar n-aveam cine joacă. Când l-am văzut pe Stilgar, mi-am zis „mă, de unde-l știu io pe fremenu’ ăsta”. Ulterior m-am prins cine e și am avut confirmarea în lista cu actori de la final.

Baron Harkonnen- Stellan Skarsgard

Genial omu’ în prestație și tre’ să recunosc, recunoșteam ochii, da’ m-am prins greuț despre ce actor e vorba.

Inclusiv actorii mai puțin cunoscuți sunt d-acolo și perfecți pentru roluri.

WOW pentru costumele & locațiile din Dune 2021.

Când am citit cartea, în proporție de 90%, fix așa-mi imaginam costumele și locațiile. Totul pus la punct de n-ai reclamații. Tot am căutat pe net să găsesc unde au fost făcute filmările da’ n-am găsit. Costumele împreună cu locațiile filmărilor și prestația actorilor, mă face să spun cu mâna pe inimă că e cel mai tare film SF pe care l-am văzut în ultimii ani.

WOW pentru efecte speciale

E normal, la tehnica actuală n-ai cum să dai chix. Dar sunt filme care abuzează cam mult de calculator. Și ăsta, da’ parcă abuzează cu cap și exact unde trebuie. Efectele excepționale, cireașă de pe tort la rețeta de succes Dune 2021.

Vă mai las o chestie interesantă.

Dune 1984… pentru nostalgici.

Dune 2021 – 25.10

Prost e puțin spus, psihopat, drogălău de pe ultima treaptă a scalei de drogălăi, noaptea minții, praf de praf, cel mai fin praf și totuși interesant. E clar că-i de văzut. Sigur o să găsești ceva fun/intersant/etc, și dacă nu, asta e, cel puțin te ajută pe partea de barometru mintal și-ți arată că, contrar așteptărilor și părerilor celor apropiați, totuși ești sănătos la scufiță.

Bântuit de o stare nu foarte ok, vremea rece + astenia de toamnă = love, frecam menta pe Netflix în căutare de ceva. Și văz o reclamă șmecheră la un serial cu Sigourney Weaver, un SF cu subiect fumat, da’ cu efecte bune. Simpluț, fără mesaje ascunse, un fel de Alien cu reptile, astea ne invadează, bat la noi ca la fasole și noi facem rahatu’ praf.

Serialu’ n-are nume, îl găsești sub denumirea producătorului, Oats Studios, probabil cu sediul într-un fost magazin de etnobotanice cu reminescențe. Are 10 episoade pe Netflix, 13 pe IMDB, asta așa, să vedeți cât e de tembel.

Mă apuc de prostia asta, regulamentar cu episodul 1. „Rakka” pe numele lui, copiază reclama, e ca un episod pilot cu reptilienii care ne invadează și exact acum îmi dau seama că e un serial pentru ăștia cu oculta mondială, Chip în vaccinu’ din venă și Dale la căpăcică. După 20 de minute te convinge, chiar dacă ai senzația că ai revăzut reclama mai pe lung.

Episodu’ 2, „Baza militară”, te duce în Vietnam, tu zici că e vorba de ceva cauze care stau la baza episodului 1. Degeba-ți pui neuronii la treabă, nu găsești nimic congruent. Singura chestie care se mărește e curiozitatea.

Episodul 3 – Prostia face plici, „Gătind cu Bill”, are 10 minute și ai senzația că s-a așezat pisica pe telecomandă. Ghici, n-am pisică. Crezi că e o eroare-n Matrix și ți-a scos cineva creierașii de la rețea, pe model facebooku’ de luni. Nu vă mai povestesc că-i păcat să nu vă las să vă pice fața.

Verifici tot, dacă-ți merge netu’, dacă ești în același univers și n-ai sărit gardu’, te uiți suspect la berea pe care o bei, dacă n-ai adormit… și insiști, treci la episodul 4.

Episodul 4 – „Dumnezeu” – Inițial o să vrei să zici „Dumnezeu’ mă-tii de serial”, da’ nu zici. Ești suficient de cerebral să-ți dai seama că oricând poți să-ți oprești agonia și să te uiți la Las Fierbinți. Piticu psihopat, răspunzător de ciudățeniile din viața ta, tropăie fericit și te vrea rezistent în cele 7 minute ale episodului.

Hai că se poate, e cam cât două partide de sex cu tot cu țigarea dintre ele. Sau mă rog, o partidă de sex cu țigarea de după, și mai ai trei minute pentru scuze și iertare.

Episodul 5 – „Zigot” – ești readus cu picioarele pe SF. Prost, da’ SF. Apropo, știți ce-i ăla zigot, da? Perfect, nici o legătură. Poate doar una… mică… cu un monstru… mare, făcut din oameni… nu zic că poate vreți să-l vedeți. Singura chestie notabilă e Dakota Fanning. Adică joacă-n episod, n-am eu un fetiș ciudat.

Episodul 6 – tot prostie da’ e fun, „Un președinte incompetent”. P-ăsta tre’ să-l vedeți. Io-te trailer de 3 minute, din cele 6 pe care le are tot episodu’. Io v-am zis că-i psihopat.

Episodul 7, „ADAM” – partea a2a. Prima dată m-am uitat să văz unde draci e prima parte. Nu e. Acum am avut revelația că dacă iau tratamentul care trebuie, am scăpare. Băieții ăștia n-au șanse. Episodul 8 e cu partea a3a. Nici aici n-ai un indiciu că undeva, într-un alt univers, există prima parte. Și apropo, sunt desene animate.

Episodul 9, „Gdansk”, e de patru minute agonizante care nu au nici o legătură cu ceva, cu orice. Slavă Dumnezeului antisocial din episodul 4 că nu-s decât patru minute. Io-te că am găsit și singura legătură palpabilă.

Episodul 10, „Lăcusta”, pot să spun că e interesant. Doi oameni de știință duși cu eprubeta, bidonu’ e destinat oamenilor de rând, care fac arme și îi explodează pe niște neni. Merge după o zi frustrantă la birou.

Și gata, am terminat un sezon în 117 minute, cu tot cu distribuția de la final. Acu’ stau și mă-ntreb cât de fumați sunt producătorii, că io-s clar cu bâluță-n colțu gurii dacă am rezistat atât. Exact cum spuneam, e atât de prost încât merită văzut.

Pentru alt serial psihopat, AICI. Psihopat în sensul bun al cuvântului.

E atât de prost, musai de văzut – 07.10