La-nceput a fost piesa. Au zdrăngănit ei la ea, suna bine, mai o floricică, un fomfleu, cumva suna da’ nu erau foarte convinși. Cu ea la pachet s-au dus la Mihnea, maestru instrumentalului, regele butoanelor și căpetenia potențiometrelor. Le-a frecat ridichea bine preț d-un weekend și zbang, ne trimite piesa aranjată, plină instrumental pe fundal, coafată și rujată. Am rămas ca la dentist. Suna incredibil, cu o solistică de zile mari, clapă genială… totul mă-sa! Da’ la cinci minute ca durată și e clar că nu-i de radio, adică radio ș-un praz verde. Ne-am asumat, n-am vrut să tăiem nimic și eventual mai facem o variantă care să se-ncadreze în tipare.
La unison am hotărât că la „Te vreau înapoi” facem videoclip că-i ce trebuie. E genu de piesă de-ți sar sutienele pe scenă și-ți dă fiori la corazon.
Hai să vă spui povestea din spatele videoclipului.
Inițial am vrut la altă piesă, mă rog, noi vrem la toate da’ avem o jenă. Când am pus pe hârtie cam ce ne trebuia pentru asta, ne-am prins cam cât de modești suntem cum privești prin card, via contu’ bancar. Să faci un videoclip decent, atenție, decent nu model Mișu Jackson, adică fără
efecte de Star Wars și distribuție de Oscar, ai nevoie de cca. 3000 de euro pentru unu’ așeeeea, mai made in China de pe Temu, și merge pân’ la 5000 de eurași pentru un clip exact cum spuneam, decent. Buuuuun… deci n-avem bani și ce facem mai departe, facem sau facem o laie că suntem români și la asta nu ne-ntrece nimeni?
A câștigat varianta cu facem și acu’ a venim întrebarea aia grea de cum facem și mai ales cu ce facem. Noi avem o mare baftă, suntem înconjurați de prieteni buni. Îmi aduc aminte de un sold out la Teatrul Nației când Dragoș Pătraru a spus, citez, „avem o cântare la Teatrul Nației și e sold out. De Vicii io n-am auzit, da’ cumva au umplut sala și asta-nseamnă că ori sunt foarte buni și n-am auzit eu de ei, ori au prieteni mulți care cumpără bilete de milă”. Adevărul e undeva la juma’, VICII sunt buni da’ și avem prieteni mulți care țin la noi și sar c-o mână de ajutor când ne văd în impas.
Vă spuneam mai sus că primu’ pas a fost alegerea piesei și cumva ați ales voi cei ce ne onorați cu prezența la concerte. „Te vreau înapoi” se tot cerea și am zis că asta e, are priză la gagici, e bună, are un solo de chitară de te pune-n fund și o să prindă. Mai aveam nevoie de locație, scenariu’ era simpluț, ne trebuia un actor care să pară rățușca cea urâtă cu flota scufundată, părăsită și vai mama ei. Adică nu era chiar rol de Robert De Niro, mergea și cineva mai de pe o scenă locală. Ne mai trebuia un cameramano-regizor, lumini și chestii. Și ghici, n-aveam de nici unele.
Atunci a apărut îngeru’. Mă rog, omu-i dracu’ gol da-n contextu’ ăsta a fost înger level 1000. Prietenu’ și fratemeleu din altă mamă, Eugen Ionescu,
ne-a văzut îngândurați și a zis „hai mă că-l fac io și-l tragem la Teatrul Nației că avem de toate”. Am vorbit cu Dragoș Pătraru, altă mama răniților care a avut grijă de noi, ne-a dat ok-u’ să-l filmăm la el pe plantație, mai aveam nevoie de un actoreche.

Aveam noi două variante super bune. O variantă super ocupată, cealaltă la fel da’ găsea timp, numa’ că era și normal, aveau cerințe tactico-specifice gen machiaj profesional, luminist figurist, d-astea de nu le primești de pomană. Și mai era o chestie, parcă iroseam talentele pe o povestioară simpluță, dat fiind că avem scenarii la alte piese muuuuult mai complicate unde cam ai nevoie de cineva care știe cu ce se halește prestația scenică. Și atunci cum facem moca, repede și bine?
Atunci s-a votat în unanimitate ca eu să intru-n rolu’ de sedus și abandonat, vai morții mei. Le-am zis că o să le mulțumesc la Oscar, că datorită lor am ajuns să joc regizat de Tarantino și s-o am ca parteneră pe Angelina Jolie. Cât de greu să fie…  Mno, a fost puțin. Vorba lu’ Alex, „mai pe părăseală și suferință bro, ai o moacă de parcă vrei să omori pe cineva”. M-am reglat pe parcurs și n-am dat bătăi de căpăcică regizorului. Deci, aveam tot ce ne trebuia.
Stabilim noi data, ne vedem în locație pe la un 23.00 că trebuia să fim în afara programului, ne strângem și-ncepe zăpăceala. Mutat mese… multe mese, montat spot pe subsemnatu’ ca să mă pună-n valoare luministic și se pune Eugen pe filmat. Am ascultat piesa de cinci zeci de ori că trebuia să tragă cadre cu fiecare-n parte. Pe final începusem toți să urâm melodia. Am avut cadre afară, dronă, chestii. Pe la un trei dimineața eram gata.
După filmări a-nceput circu’ cu procesarea. Acolo-i munca multă că tre’ sincronizare. Avea Eugen pe televizor opt videclipuri și tot uita care cum e aranjat. La un moment dat a venit cu o bucată de bandă de mascare d-aia de zugrăveli pe care a lipit-o direct pe ecranu’ televizorului și a scris pe ea cu pixu’ numele membrilor ca să știe care-i tracku’ și al cui.
După toate nebunia am avut videoclip. Și-s tare mândru, jur. Cred că am făcut o treabă bună și e bine de tot pentru-nceput.
Mulțumim din inimă pentru susținere:
-Dragoș și Monica Pătraru, plus gașca de albinuțe de la Teatrul Nație pentru suport și găzduire
-Mihnea Ferezan pentru aranjamentul muzical cel mega-super mă-sa
-Luca Illuminati pentru video de fundal, lumini
-Eugen Ionescu care le-a făcut pe toate și a ieșit un clip pe cinste. Ești mare frățiuer… apropo, mai facem unu’ că mie a-nceput să-mi placă.
Exact când am scris acest articol videoclipul la „Te vreau înapoi” depășise 1K de vizualizări în 24 de ore și asta-i datorită vouă, cei ce ne ascultați. Vă mulțumim din inimă.
VICII, adică Alex, John, Shumu, Alin, Mișu și Maga, actorescovici de căpătat, adică io, vă invită să vizionați și să apreciați videoclipul.AICI

Orice share ajută la creșterea organică pe YouTube. Apropo, AICI alt articol sonat la bilă care-i relativ pe temă.

Cronică de videoclip

Stați că nu v-am zis-o p-aia cu mașina de spălat. Sau v-am zis-o… Nu mai știu.

Acu’ ceva vreme, mașina mea de spălat a-nceput să facă un clinca, clinca, mai altfel decât glu, gluurile cu care eram eu obișnuit. Și pentru că bănuiam că e deșteaptă, mi-a dat ș-un mesaj de eroare pe ecranu’ ei și mi-a confirmat că chiar e deșteaptă.  Apoi pauză de la principala și unica ei funcție și rol în viață, exact, aia de spălat țoale. Avea ceva ani în spate da’ parcă nu mă-nduram s-o pensionez din motive financiare și de lene acută pentru că n-aveam chef s-o car în spate, s-o aduc p-aia nouă, să montaj și să pe dracu’ ghem. Așa că Publi24 să trăiască. Am forat p-acolo și printre domnișoare prestatoare de servicii… anumite servicii, am găsit și un tip doftor de spălătorese. Deși era o brunetă p-acolo care zicea că face chestii pornache și am fost tentat s-o iau, am mers pe un nene de se dădea specialist în scule de spălat bulendre. Vezi mă ce-nseamnă reclama, dacă fata aia scria și că spală rufe, pe ea o luam. Îl sun pe om, facem programarea fix a doua zi, deci minunat până aici.

Printre altele io am și calificarea de electro-mecanic aparataj casnic și industrial, obținută imediat după ce s-a răcit magma care a acoperit dinozaurii. În teorie știam cu mașina de spălat da’ cu alea apărute imediat după ce au renunțat femeile să mai meargă cu rufele la vâltoare. Adică un motor, o curea, o presetupă și buton pornit/oprit. Astea apărute după căderea Bastiliei sunt o enigmă totală pentru mine și atunci când te uiți ca curca-n crăci, cauți un băiat.
Vine ziua cu programarea și țâr la ușă. Un tip la sacou, cu cravată și diplomat.
-Salut, am asigurare de viață și nici n-am două minute să vorbim despre Isus.
-Aaaa… nici eu… cu mașina de spălat sunt.
Io acu’ mă așteptam să vină un d-ăla la salopetă și cu bască cu moț, cu o lădoaie de scule defecte 50%, știți voi, cu cheile alea decalibrate și șurubelnițe rupte-n gură. Un ceva mai apropiat de ideea de mecanic, un ăla cu pete de ulei pe el, nu un James Bond.
-O ceri de nevastă? Dacă ai nași, faceți nunta după ce iau salariu’ și mă lași în două rate cu daru’, hai să te pup! Îți dau fata!
-Sunteți simpatic… da’ hai să vedem mașina că-s puțin pe grabă și mai am două programări.
Îl duc la mașina de spălat neconvins că nu se pune ăsta-n genunchi și cu inel la purtător, îi face o serenadă că prea era la țol de petrecere cu pirostrii. Scoate omu’ o sculă, dă un capac jos, deschide diplomatu’ din care s-a ițit un laptop d-ăla de lucrează la NASA, se conectează cu o mufă specială la mașină și-ncepe să ruleze un program de diagnosticare. Mă boss, tehnică frate nu jucărie.
Rulează ăla, face piu, piu și zice că are eroarea cu număru’ 564,8 pe tricou. Se intră pe catalogu’ de erori și vede că aia-i pe evacuare. Bibilește un minut, rulează iar programu’ de diagnosticare, face o probă și 150 de lei mai târziu, e gata mașina de spălat. Bă du-te naiba! Cum ai făcut bre ca să nu mor prost. Nici o șansă, o să mor prost că astea se-nvață la Harvard, secția mașini de spălat.
Pe bune, cred că-s cel mai prost din curtea școlii, în cazu’ meu, din casă. Mai am chestii d-astea la care mă uit ca la mașini străine. Aparatele la care evoluează fosta mea prietenă, actuala nevastă, aparatele din bucătărie sunt OZNuri pentru mine. La televizoare știu să dau mai tare sau mai încet și să schimb programu’, bine că buda-i normală și nu necesită cursuri speciale.

Io stăteam și mă gândeam cum arată șefu’ lu’ James Bond… M adică. Vă dați seama că ăla vine la lucrare-n Ferrari și-n costum de epocă tip Regele Soare. Sau ca Dănuț Happy Priest la sfințenia Catedralei Neamului.
Altă dată tot mașina de spălat, da’ de data asta n-a mai zis nici clinca, clinca, nici glu, glu… nici nimic. Nu mai scotea nici un sunet, mută total. Deja avea o vârstă și zic că acu’ chiar tre’ schimbată. Vine tipu’ ăla, scena se repetă da’ de data asta era îmbrăcat mai de ieșit la o plimbărică prin parc cu gagica. Da’ atenție, gagică nouă și maxim la întâlnirea doi până-n sexuț când încă te-mbraci frumos și îi deschizi ușa la mașină. Adică tot frumos și incompatibil cu imaginea mecanicului clasic.

Eroarea zicea că placa care făcea scama pufoasă și morții ei, nu mai funcționa. În mod normal pentru o sumă modică de 600 de leuți, altă placă-nfiptă-n locu’ ei și te-am pupat pe portofelu’ gol. În acel moment omu’s-a transformat în depanatorul român.
-Domnu’… facem așa. Iau placa, mă duc acasă, schimb sifla cu trei clave (sau ce piesă mi-a zis el că nu mai știu și oricum nu mă pricep la fizică cuantică), că așa e 150 de lei. Dacă vreți placă nouă, 600 de lei. Ce preferați?
Cardu’ de la bancă m-a sunat pe Revolut și mi-a zis că 150 e perfect, mă-ncadrez. Am mers pe românească că vorba aia, mașina are deja o sută de ani, nu merită mai mult chiar dacă-i mai deșteaptă ca mine.

Am așa un sentiment că v-am mai spus-o p-asta… Asta e, am și io o vârstă. Pentru alte tâmpenii, AICI.

Mașina de spălat de la Harvard – 30.10

Vă tot spun cam cât de prostălău sunt pe o grilă de la 1 la 10… 20. Stați așeeeea, grila se referă la ceva anume nu chiar la tot. Adică nu-mi bag furculița-n ochi la micu’ dejun că nu-mi nimeresc gura. Sunt prostălău când e vorba de parole, coduri pin și chestii. Io-s ăla care acu’ ceva ani aveam la telefon parola aia anti prost cu 1,2,3,4 și am reușit performanța s-o bag de trei ori greșit pân’ s-o blocat telefonu’. Tre’ să recunoașteți că mai rar așa o mândrețe de prost și merită să vă pozați cu mine.

Azi vorbim despre bănci și sistemele lor de siguranță. Io ca tot omu’ contemporan, am cont la bancă. Sunt la aia cu galben și negru, vine din Austria și face „ilario-ho”. Nu știu cum îi percepeți voi cei care aveți treabă cu ei, da’ pentru mine-s ok. Pe telefon exact pentru’ motivu’ că mă știu că fur curent pe partea asta cu parole și coduri de acces, morții lor că nu le-nghit c-o tonă de lămâie, mi-am activat chestia aia cu mecla-n fața camerei și mă recunoaște că nu-i așeeeea… mai rar așa o frumusețe de băiet. Adică zbang, deschid aplicația, asta-mi face cu ochiu’ și se deschide aplicația cu contu’ care-mi spune săptămânal cât de sărac sunt. Asta-i altă problemă.

De când cu VICII a trebuit să avem și noi o bază juridică, să fim acolo o entitate că suntem și noi lume, nu? Așa a luat ființă Asociația Sunet Urban, eminența deșteaptă care se ocupă de trupă. Pentru asta am avut nevoie de cont bancar. Cumva, nu știu cum, sigur la băutură că noi nu ne drogăm și suntem total împotriva fenomenului, am votat o anumită bancă. Nu dăm nume că nu-i frumos da’ cre’ că ne-au plăcut culorile sau cum sună numele… sau nici n-am votat… habar n-am cum, cumva ne-am trezit cu contu’ la banca asta.

Prima dată când ne-am prins noi că ăștia funcționează pe Pentium 1, modelu’ cu lămpi jumătate arse, a fost când ne-am deschis cont. Era prin vară și vă zic, cred că am și ațipit puțin la bancă, plus că mă vedeam făcând Revelionu-n sediu la ei. Greu de tot da’ am răzbit.

A doua oară am avut show cu aplicația de pe mobil. Nu se instala, nu se activa, nu se gâții mă-sii, după ce am vorbit cu doi consultanți am reușit și asta. Acu’ vine partea fun. La aplicația asta mi-am instalat tot așa ca la banca mea, chestia cu recunoaștere de meclă. Da, funcționează, daaaaaaar… la nu știu câte accesări consideră că tre’ să-mi mai frece ea zenu’ și-mi cere parola. Da’ cum să vă zic, nu imediat sau la o zi, două de la ultima accesare, te lasă două săptămâni să uiți parola. Și cum nu prea am ce să fac pe aplicația aia că nu vă gândiți că avem sponsorizări lunare, intru când îmi spune contabila că mai vrea un extras să-l pună la dosar. Io-i spun că nu s-a-ntâmplat nimic prin bancă și e la fel ca extrasu’ de luna trecută da’ nu mă crede și tre’ să repet operațiunea.

Ei bine, absolut de fiecare dată reușesc să-mi blochez cu grație contu’. Mai precis l-am blocat de aproximativ zece ori… adică la fiecare intrare când fața mea nu mai satisface banca și asta-mi cere codul pin. Normal, am trei încercări și evident că-l bag greșit de trei ori consecutiv. La banca asta când faci d-astea, practic tre’ să iei totul de la zero. Mai puțin instalatu’ aplicației că o ai deja. Da’ o configurezi de la zero și tre’ să suni la bancă, să demonstrezi că ești tu, le dai detalii de la număru’ de la chiloți și până la ascendentu’ zodiacal. Asta după ce inițial te ia un robot la frecat care-ți spune legi GDPR, apoi melodie că nu ești singuru’ prostălău și suntem mulți cu conturile blocate, deci e coadă. Abia atunci te preia o tăntiță care te scoate din cacao. Slavă zeilor că te scoate.

Ce nu pricep io e altceva. Am întrebat-o pe doamna bancă de ce mama dracu’ nu-mi e suficientă mecla la logare… că d-aia-m pus-o, că știu că-s praf și uit parole. Pentru protecția mea bre și a celor 52 de lei și trei zeci de bani din cont, d-asta. Și acu’ începe circu’. Mai ales c-o simțeam în telefon cum mă desconsidera și-n sinea ei zicea, io-te și la fraieru’ ăsta, nu ține minte șase caractere.

-Domnișoară, știți că eu din această cauză pot să mor și o să vă bântui conturile și dosarele cu șină?

-Ha!?

Nu se aștepta, normal.

-Vă rog să vă imaginați că-s răpit de niște teroriști care vor să-mi fure banii și să finanțeze un atentat la scară mondială care o să cuprindă cel puțin zece puncte turistice majore de pe glob și dacă le mai rămâne ceva, două trei bâlciuri prin zona rurală.

Am început extraordinar de bine, nu se aștepta la asta și săraca amuțise total.

-Io o să le zic că pe 52 de lei și trei zeci de bani nu-și ia dinamită nici de pe Temu, da’ ce credeți? N-o să mă creadă pentru că “m-ajută” mecla la făcut prostii și la mințit, mai puțin la aplicația dvs de la bancă nu mă ajută și n-o deschide. Ei or să creadă că-i mint și că de fapt io-s rudă cu Rockefellerii și-mi geme contu’ de bănet. Atunci or să-mi scaneze mecla și ghici, aplicația cere parola. Io o să le zic să nu-mi umble cu ciocanu’ la rotulă că-s doar aiurit și nu-s în stare să-mi țin minte parolele da’ iar “m-ajută” fața cât să nu mă creadă. Și atunci or să mă tortureze pân’ ajung la loc cu verdeață unde nu există durere și tristețe. Și asta-i oftica mare că-i degeaba, adică io d-aia am blocat contu’ că nu-mi amintesc parola și d-asta mi-am activat recunoașterea facială, pentru teroriști domnișoară. E drept, ipotetic vorbind dacă sub tortură am un click la căpăcică și-mi amintesc parola, risc să mă omoare că am făcut mișto de ei cu ăia 52 de lei și 30 de bani da’ cine știe, poate-l prind pe unu’ mai milos care știe o piesă VICII și primesc o sponsorizare de milă și pomană. Asta e domnișoară, o să mă omoare banca dvs. indirect pentru că io vreau să le dau banii ca să scap, da nu-mi merge moaca pe aplicație și neuronu’ la parolă.

Pauză totală și parc-o vedem la birou bulversată total de ce tâmpenii spunem io. Și ce credeți că zice…

-Știți că merge și 1,2,3,4 cu un asterix, un ceva de pe tastatură… adică-i simplu…

Acu’ dacă o ziceam p-aia cu 1,2,3,4 băgat de trei ori greșit de mi-am blocat telefonu’ nu cred că mă ajuta cu nimic, nu?

Pentru alte tâmpenii, AICI.

N-am moacă de bancă – 17.10

Salutare! Mă mai țineți minte? Daaaa… știiiiiiiu… n-am mai colaborat cu tastatura da’ să știți că din motive de treabă, de părăsit de muză și de lene d-aia bună, d-aia cu puritate de 100%. Nici nu mai știu unde am rămas cu povestirile. Vă ziceam de treabă. Lucrez cu drag și spor pentru al VICII viitor. Am zis că mă vreau manager de rock staruri și sudez de zor la treaba asta. Apropo, pe 21 noiembrie la Filarmonica Paul Constantinescu o să avem un concert, deschidem CARGO – 40 DE ANI, pe 13 decembrie ne puteți vedea în centru’ Ploieștiului, data nu-i confirmată da’ cam asta e, pe 17 decembrie suntem la Radio Guerrilla și mai vedem. Da’ poate cel mai important moment al perioadei o să vie cam în trei săptămâni când lansăm primul clip al trupei. O să revin cu poveste haioasă pe temă.

Anu’ ăsta concediu’ a fost prin mai. Și am fost iar în Scoția că-i cocârțu’ bun. Da’ nu oriunde, am ajuns la dracu’ cu crăci pe insula Lewis & Harris. E simplu, iei avionu’ pân’ la Edinburgh, ieși din aeroport, faci stânga, mergi trei ore și bagi somn, apoi dreapta cam trei ore pân’ se termină malu’, iei un feribot, freci mangalu’ trei ceasuri până vezi o moviliță de pământ, ajungi mai aproape și-ți dai seama că nu-i chiar o moviliță și că aia-i insula. E una dintre cele mai nordice insule scoțiene. Dacă mergeam spre nord-vest pe apă, ajungeam mai repede-n Islanda decât pe continent.

Am prins o vreme atipică. Noi îmbrăcați ca scafandrii, ne lipseau tuburile de oxigen, labele și ochelarii, acolo behăiau oile de cald. Pe insulă un magazin de țoale de unde ne-am luat pantaloni scurți… pe toți trei… că atât aveau. Pe bune, scoțienii povesteau că n-a mai fost așa frumos de la 1900 toamna… sau iarna… sau nu contează că acolo-i toamnă-iarnă mereu. Dimineața dai zăpada, la prânz te uzi și nu de plăcere, seara te latră pinguinii și tot timpu’ te bate un vânt de-ți usucă și retenția de apă pe care o ai.  Dacă ești norocos, undeva pe la orele 14.00 preț de trei milisecunde vezi Soarele. Pentru cine nu crede, poze AICI.

Cazarea am avut-o la o milfetă faină și bine-ntreținută, la Mary. Mery asta e soție de patron care are nu știu ce afacere, se dă zilnic pe la sală, bărbat-su’ i-a luat două-trei proprietăți să se ocupe de ele, să stea ocupată și să nu-l sexeze pe el la cap, genu’ ăla de gagică trecută de o anumită vârstă care se-ntreține și o face bine de tot. Plus că Mary e nevorbită. Da’ nu spune tâmpenii, e haioasă și cel mai important, știe să se oprească și nu e deranjantă. Atuul ei principal e sănătatea. Pe un vânt destul de agresiv, chiar dacă aveam soare era răcoare bine, Mary era la tricou cu mânecă scurtă și-n șlapi. Vă zic, reclamă la vaccinu’ antigripal. Pe Mary n-o vezi capabilă la produs muci și cre’ că n-a strănutat în viața ei. D-asta nici nu pot aproxima câți ani are. Sigur e peste 50 de ani spre 60, corpu-i pe la un 39-45, fața hai să zic un 48 și nu m-ar mira s-o caute poștașu’ cu cuponu’ de pensie.

Am uitat să vă spui. Noi am închiriat mașini. inițial am vrut o dubă să intrăm toți șase, apoi am mers pe două mașini încăpătoare că aveam bagaje multe… și ne-am ales cu două Mini Cooper-e că atâta s-a putut. Io n-am avut nici o problemă mai ales că n-am condus. În primu’ rând pentru că-i Scoția și io-mi fac praf ficații și gândurile cu cocârț fain, total incompatibil cu condusu’, și doi pentru că io nu conduc pe partea cealaltă ca-n UK. Am condus o dată așa, la Drobeta Turnu Severin. Veneam din Croația și aveam o foame de lup. Undeva la ieșire din oraș, sau la intrare, depinde de unde privești, e o zonă de magazine cu parcare generoasă. În ziua aia era nuș’ ce petrecere câmpenească cu mici și porcării de mirosea de la sârbi. Io n-am mai ținut cont, am intrat în sensu’ giratoriu pe invers și m-am oprit în grătarele alea. Da’ atât. Ce tre’ să țineți minte voi e Mary, Mini Cooper-e și io cu cocârțu-n creier.

Într-o zi eram prin casă să-mi iau ceva și apoi să ies în curte unde era toată gașca la pileli. Ies pe ușă și aud o bucată de discuție.

-Doar pân’ la Mary să văd cum se simte.

Bă, m-a luat panica. Moare Mary! Ce-i cu Mary?! Dacă-i virus noi o să murim în chinuri… dacă și pe Mary a luat-o, e grav. O să rămânem carantinați pe insulă, or să dea ăștia cu o bombă să ne facă pilaf ca să nu ducem moartea pe continent și să le dăm greu la ăștia de la OMS. Gata, asta a fost, te salut lume dragă, al tău Cătulică. Primește-mă Raiule că-n Iad n-am loc și ăia sigur nu mă vor.

-Aoleo… da’ ce are Mary?! E bolnavă? Hai să mergem să vedem ce are!

Liniște-n asistență preț d-o secundă, maxim două și apoi toată lumea râs cu tăvălit pe jos. Ce se-ntâmplase de fapt.

Gagicile noastre, mai puțin fosta mea prietenă, actuala nevastă care nu-i kamikaze, încercau să-și îmbuneze soții din dotare să le lase și pe ele să conducă mașinuțele alea pe baterii. Mary stătea mai jos pe stradă cam la 50 de metri de noi. Soții gagicilor nu prea erau fericiți de propunere că p-acolo asigurările-s scumpe, service-urile la fel, eram la dracu-n praznic și chiar aveam nevoie de jucăriile alea pe roți să ajungem înapoi la aeroport, chestii d-astea. Contextul era „conduc și eu mașina pân’ la Mary, să văd cum se simte”, mașina, nu Mary că aia-i bine și verde băț. Io am prins și-nțeles exact că a dat boala-n gazda noastră și nu știam ce se-ntâmplă. O văzusem cu două ceasuri înainte și făcea plici de sănătate.

Și-n ziua de azi când suntem la o bericioaică a rămas vorba: măi Cătă, ce o mai face Mary. Săraca… sughite și nu știe de la ce.

AICI ceva mai vechi ca să vedeți că-mi stă mintea să fete.

Ce mai face Mary!? – 12.10

O vorbă din bătrâni zice vis-a-vis de un arestat că-i „băgat la răcoare”. Mno… noi am fost la Penitenciarul de Femei Târgșor și am fost primiți cu căldură de toată lumea. Bine… nici n-am intrat fără voia nostră în urma unor acțiuni huliganice, am fost să cântăm p-acolo. Da’ personalul super ok și-ncântare maximă la doamnele și domnișoarele din locație. Acu’ o să mustăciți că d-astea… niște feți frumoși la penitenciar de femei… e normal. Bre, stați calmi că nu-i chiar cum credeți voi. Personalul masculin de la penitenciar zici că a fost angajat după un concurs de mister… și ăla feminin… moamă, niște doamne și domnișoare frumoase de am uitat noi de ce ne-am dus. Adică nu-i ca și cum n-au mai văzut bărbați bine, ne-au primit bine pentru activitatea pentru care am ajuns noi acolo. Da’ să vă spui povestea că-i mă-sa.

Acu’ ceva vreme primesc un mesaj de la șefu’… apropo, șefu-i Directorul Filarmonicii „Paul Constantinescu”- Ploiești, Vlad Mateescu… acu’ doar mă dau mare, un mesaj d-ăla în care tre’ să mai pui cuvinte că nu pricepe destinataru’. Mesaju’ era simplu, „Preot Șendroiu”. Acu’… te-ntrebi în sinea ta dacă ai făcut tâmpenii și te vrea șefu’ exorcizat, că poate tre’ să faci ceva pe plan de fraternizare cu BOR-u’… e clar că tre’ să faci ceva… da’ ce? Mai bine sun că mă prind io… sper.

Sun, vorbesc și mă prind că Nicolae, o să-i zic așa că m-am împrietenit cu preotul capelan Șendroiu, avea pregătit un parteneriat cu noi și avea-n plan să aducă niște doamne de la penitenciar să asiste la o repetiție a orchestrei simfonice. Gata, facem, vă aștept și o să fie bine. Io care am făcut armata la Ministerul de Interne, știu cu d-astea de pază și protecție, chestii cu demnitari, am colaborat cu SPP-u’, Brigada Antitero… adică mă pricep puțin. Am avut o vizită din partea personalului penitenciarului pentru vizualizarea obiectivului, am stabilit reguli, totul ok… hai să facem treabă.

În ziua respectivă, aveam niște filme-n cap de mă durea. Cum o să fie, dacă doamnele-s în portocaliu… am văzut io un serial, să dublez paza… adică să-mi aduc ambii colegi de la pază, filme bro. Și vine mașina de la penitenciar. Coboară din ea niște doamne normale, nici un Jack Spintecătoru’, nimic de speriat. Atunci mi-am dat seama că toți greșim și nu toată lumea de la un penitenciar a dat foc, a omorât, a alea, alea. Mai sunt chestii fiscale sau alte greșeli pe care le faci fără traume fizice pentru altcineva, inclusiv greșeli involuntare sancționate de lege. Asta e, îți asumi, faci pedeapsa și-ți vezi de viață cu noi învățăminte ca să nu mai faci.

Evenimentul a decurs perfect, ba chiar doamnele și domnișoarele au solicitat prezența la toată repetiția, inițial era vorba doar de jumătate din ea, deci totul perfect. S-a terminat și stăteam afară la o țigară cu preotul Șendroiu și doamna Andreea Rădulescu la vorbe… impresii. Și-mi vine ideea creață.

-Auziți, ce părere aveți de un concert rock fix la penitenciar? E posibil?

-Este… tre’ vorbit cu conducerea penitenciarului și… vedem.

-Păi… hai să vedem ce iese.

Și spre surprinderea mea… a ieșit. Prin programul de reeducare prin muzică și grație parteneriatelor dintre Filarmonica „Paul Constantinescu”- Ploiești & Penitenciarul de Femei Târgșor și Asociația Sunet Urban, asociația care se ocupă de VICII, a ieșit.

Acu’ a venit partea fun. Tre’ să spun la gașcă… la VICII… Alexis On, Alin, Tata John, Maga, Mișu și Shumu. La prima repetiție eram pe stradă, m-am poziționat strategic să am pe un’ să fug, m-am asigurat că nu-s cataroaie pe stradă… și le-am zis. Bă… vă jur, preț de două, trei secunde am auzit greierii, zgomotu’ pe care-l scoate Pământu’ când se rotește-n juru’ axei… a fost ceva rău. Da’ după alea câteva secunde am auzit „e o idee atât de tâmpită încât e genială”. Și io-te așa, două luni mai târziu, un proiect scris de preotul capelan Nicolae Șendroiu, chestii, semnături, gașca VICII a ajuns la penitenciar la concert. Și a fost super.

A fost o experiență. Am suferit că n-am avut telefoane, o regulă banală-n locație da’ pentru noi un capăt de lume, am văzut o curte interioară super aranjată, patronată de bisericuța preotului Șendroiu și d-o grămadă de trandafiri, de o sală de evenimente cu bibliotecă, o Doamnă Director Adjunct, Doamna Comisar Șef de Poliție Penitenciară Ionica Ciocodei care a apreciat și gustat concertul nostru, o lume în interiorul lumei noastre. Exact cum am zis… a fost o experiență pe care am trăit-o și ne-am bucurat de ea.

Da, muzica este un viciu! Dar e un viciu relaxant, un viciu care face bine, un leac pentru inimǎ şi suflet. Din câte știam, VICII e prima trupǎ rock din România care-şi trece-n CV aceastǎ activitate. Ulterior am aflat că și CARGO a făcut ceva similar și nu ne supărăm… CARGO e fratele nostru mai mare și mai experimentat… muuuuuult mai experimentat. Mulțumim partenerilor implicați, Dl. Comisar Şef Lucian George Toma – director penitenciar, Dna. Comisar Şef Ionica Ciocodei – director adjunct reintegrare socialǎ, Dna. Comisar de Poliție Ligia Ramona Eftime – şef serviciu educație şi preotului capelan Nicolae Şendroiu, “îngerul nostru pǎzitor” şi fanul VICII care a fǎcut posibil acest concert. Mulțumim Vlad Mateescu, directorul Filarmonicii “Paul Constantinescu” -Ploieşti, cǎ ne susține chiar şi atunci când avem idei “crețe”. Mulțam fain Cǎtǎlin Gǎvǎnescu, regele butoanelor şi stǎpân al mixerelor, Iulian Blidaru pentru afişele “betoooon”, Georgescu Florin şi Alex Bǎjenaru, frații de la tehnic. Echipa VICII se-nclinǎ cu respect şi nu, nu vǎ invitǎ la acest gen de concerte. Trǎiți frumos, legal şi hai sǎ ne vedem cu alte ocazii şi-n alte locuri.

PS – Da, era și Doamna Elena Udrea… știu că toți aveați întrebarea asta. E ok și s-a distrat.

PS bis – Am primit mesaj de la Penitenciarul Jilava… cre’ că facem turneu. Metallica e tiră pe lângă noi. Au mai fost spectacole-n penitenciare… da’ noi gândim un turneu să le vedem pe toate.

Vineri 20 iunie ne vedem la Versus Pub Galați, în august mergem La Liman în Tulcea, în august LaRock, pe final de septembrie mergem la Bacău în Valhalla și  la Rock’N’Rolla la Iași… avem treabă și o facem cu mare bucurie.

Vă pupezăm și mulțumim, VICII și piuituri.ro se-nclină că ne susțineți și sunteți alături de noi.

PS… 3 cred. Aici aveți echipa.

AICI o chestie fără nici o legătură, doar fac reclamă la blog.

Prison Fest 2025 – VICII la penitenciar – 14.06

Mă oameni buni, când o zis Simona Tache & Radu Mihai că „Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut” cu volumu’ doi, „Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor”, n-au mințit deloc. Pe bune, femeia și bărbatu-s specii diferite care trăiau pe planete separate și-ndepărtate tare de tot. Probabil că se perpetuau prin divizare sau prin clonare selectivă cu părți componente de la mai mulți indivizi. Stați să vă explic că vă văz în ceață. Spre exemplu pe planeta bărbaților îl aveam pe Cristiano Ronaldo, Albert Einstein și Tom Cruise. Luam creier de la unu’, corp de la altu’ și moaca de la cine vrea pana mea. Pe scurt, aveam un țestos cu corp atletic și mecla lu’ Tom. Nu gugăliți că mi-a venit așeeeea… de la a doua bere.

Cineva, nu știm cine, de la extratereștrii până la Dumnezeus, au zis „hai să facem o ghidușie… nu-i combinăm noi p-ăștia să vedem ce iese?” Bărbatu’ a descoperit sexuțu’ și femeia sexuțu’ la capu’ bărbatului și io-te așa trăim pân’ la adânci bătrâneți… adică femeile. Că statistic vorbind bărbații n-apucă.

Chestia asta o bănuiam da’ de weekendu’ trecut a devenit o certitudine.

Frecam duda și ne sfătuiam pe grupu’ de gașcă unde să mai ieșim din case. Pân’ la urmă ne-am strâns pe terasa unui prieten, la băut de ce aveam prin frigidere. Și după grătare și matrafoxat binișor, a apărut în peisaj un joc. Un fel de Activity mai de pe Temu așeeeea… Se numește… nu mai știu cum se numește da’ treaba-i simplă.

Se fac două echipe, una de fete, cealaltă de băieți. Ai niște cartonașe pentru fete, tenculeț de cartonașe de băieți. Pe alea de fete sunt cuvinte sau expresii de băieți și invers. Io ca băiat verificat recent la ultimu’ duș, trag o carte de băieți și am un cuvânt de fete pe care tre’ să-l exprim cu alte cuvinte fără să mă folosesc de cele din cartonaș și să-mi fac echipa să le zică p-alea din cartonaș. Problema intervine când îți pică o chestie de care n-ai auzit nici tu, nici tatăl tău, nici bunică-tu, nici neam de neamu’ tău și ghici, nici echipa ta. Io-te la aia din titlu, sutien cu balconette. Sutien știm, am auzit, am văzut, am desfăcut. Ba chiar eram as la deschis sutiene până au început ăștia să complice încuietorile. Sutien știa și gașca cu ce se mănâncă… da’ de sutien cu balconette, canci. La noi în cap, nu contează-n care cap, sutien e sinonim cu poleiala de la ciocolată, îl dai d-oparte și te ospătezi. Acu’ că-i cu balcon cu sos franțuzesc, sutien cu garaj, cu apartament de patru camere decomandat, asta ne depășește și oricum nu ne interesează pentru că pe noi ne pasionează conținutu’.

Da’ asta a fost doar așa să vă faceți o idee despre joc. Altceva vreau io să subliniez și să mă aliniez la ce am scris la-nceputu’ articolului. Mă fraților și surorilor de pe altă planetă, la capitolu’ gândire și logică n-avem nici o gară unii cu altele. Stați, nu dați cu pietre… n-am zis că n-avem, aveeeeeeem… numa’ că-s materii diferite pe care noi bărbații nu le avem în programa școlară p-ale voastre femeile și invers. Problema e că noi bărbații credeam că noi cunoaștem logica universală corectă. Și probabil că așa e dacă a fost scrisă de un bărbat. Stați că vă spui.

Trage o prietenă un cartonaș și zice: prima pedală de la mașină. Și toate-n cor din prima: accelerațieeee! Noi bărbații zâmbeam de parcă noi inventasem pedalele alea, ferm convinși că e greșit. Eroare totală, nu era greșit. Deși enunțu’ a fost eronat, ele au răspuns corect. Scriem și citim de la stânga la dreapta, inventariem de la stânga la dreapta, doar dacă ești musulman ești pe invers. Regula universală-i de la stânga la dreapta. La fete nu. Sunt curios ce răspundeau dacă definiția era ultima pedală. Cre’ că tot accelerația. Oricum fetele-n general se miră că mașina papă bani, că-i mai trebuie un ulei, o benzină, o alea, alea. D-asta luați numa’ amenzi de viteză. Și dacă enunțu’ era „singura pedală la mașină”, tot accelerație răspundeau.

Altă carte și vine enunțu’: „Fată, poziția aia care-ți place ție”. Moamă… brusc ne-am oprit de la paharu’ de cocârț, am ciulit urechile, dilatat pupilele și d-astea. Vine răspunsu’ promt: „Parcare laterală”. WTF! Care-i poziția asta de n-o știm nici unu’!? Mno… toți avem o vârstă, poate-i ceva nou, an de fabricație 2022-2023 și e mai elaborată, inventată de yoghini și care nu trece cu Voltaren. N-o faci așeeea… oricând. Trebuie un antrenament în prealabil, două școli de vară și trei concentrări prin zone de conflict. Iar greșiiiiiit. Se referea strict la parcarea laterală a unui automobil, joac-o p-asta. Cum mama dracu’ să pui enunțu’ ăsta și să răspunzi corect în echipa ta. Păi dacă era la noi cartonașu’ și dădeam enunțu’ ăsta, era ceva rău. Se termina timpu’ alocat răspunsului și noi eram abia la poza de pe coperta Kama Sutrei.

Concluzia. Femeile au logica lor și cel mai frustrantă chestie e că, virgulă, câștigă cu ea. Noi bărbații suntem niște bețivani grăbiți că n-ai cum să răspunzi la enunțu’ „le ai sub ochi când ești obosit” cu „cataractă” și „glaucom”.

De la bujie la sutien cu balconette-29.04

Salutare lume și o primăvara frumoasă să aveți! Io-te că ne revedem după o pauză de mai bine de trei luni. Am avut trebuță și când n-am avut, în mod cert trăiam în simbioză cu lenea și eram chefless. Toată lumea bine? PERFECT! Și io-s ok. Azi vă spui de un concert care a plecat de la o idee creață care s-a lăsat cu finalizare de a aliniat o echipă șmecheră s-o pui la rană complicată care lucrează la NASA.

Io tre’ să-i țin ocupați p-ăștia mici ai mei de la VICII. Nu mă duc mult în timp, bag un eveniment și mă ocup ușor de al doilea. Mă concentrez pe cel mai apropiat și-ncep ușor la puzzleu’ de probleme pentru următoru’. Când l-am făcut pe primu’, al doilea devine primu’ și mă focusez pe el. Și tot așa. Mno… așteptam un semn pentru 1 sau 8 martie să pice o cântare, o ceva. Și a picat o laie. Atunci am primit un mail de la neuron care zicea cam așeaaa: bă boss, fă ceva online că ai public asigurat… un mărțișor muzical la care să poa’ să participe toate gagicile din lume. Și avea dreptate. Un concert accesibil tuturor, un cadou de mărțișor care să fie apreciat de doamne și domnișoare. Și de domni că-s lăsați în pace și poa’ să stea la un pahar de cocârț în liniște și pe muzica VICII… adică nu în liniște.

Le zic la băieți ce mi-o fătat mintea. Ei deja-s obișnuiți cu mine da-i vedeam că le surâdea lucrarea. D-aciulea au început problemele cu unde-l facem, cu ce-l facem, alea, alea. Prima problemă era cum să-l denumesc să nu sune comunist sau a titlu de articol de pe ultima pagină a unui ziar provincial prost.

Când îl facem? Am zis că pe 8 martie nu-i ok, să lăsăm gagicile să iasă la pileală. Au și ele o zi pe an când poa’ să iasă la cârciumă fără acordu’ masculului din dotare și noi le legăm de glie. Nu se face așa. Hai pe 1 martie că e cu mărțișor și alea, alea. Dimineața pe răcoare eram la cafea și-mi apare-n viață colegu’ Iulian Blidaru, Eolian cum îi spun io. Eolian aproape că nu poa’ să articuleze cuvintele fără cafea. Îi spun de lucrarea, mai ales că aveam nevoie de el, revin pe temă, și-i spun că n-am nume. El a reușit cumva să spună un cuvânt, „Rockțișor”. ASTA E! ROCKȚIȘOR! Dă să pupe tata pe el de țestos!

Avem Rockțișor, aveam data de 1 martie, ne mai lipseau o bagatelă de un milion de alte chestii. Spre exemplu… unde-l facem. Prima variantă era-n studioul mega sunetiștilor Sever Staicu – master jedi &  Andrei Ion – young padawan. Locația prezenta avantaju’ tehnicului pe parte de sunet care practic era la el acasă. Atunci a apărut Vlad Mateescu, directorul Filarmonicii „Paul Constantinescu” – Ploiești, care m-a adus cu picioarele pe pământ, citez, „avem studio în filarmonică, e o ocazie perfectă să-l promovăm și tu cauți locație?”. Corect și cinstit, mai ales că dispuneam de chestii tehnice pe sunet și pe video eram acoperit 100%.

Avem dată, avem numele de Rockțișor, avem locație și urma să facem echipa cea mai tare care așa a și fost. Mă pun pe telefoane. L-am sunat pe Cătălin Găvănescu, un alt master jedi la butoane, de care ne era doruț. Îi explic ce și cum, i-am băgat provocarea-n cap și a dat OK-u’. Lu’ Andrei îi surâdea lucrarea da’ era prins în incertitudinea altui concert. Până la urmă nu s-a mai ținut și a venit la Rockțișor. Pe sunet eram beton armat d-ăla de se toarnă la centralele nucleare. Prin zonă-l aveam și pe Florinache prins cu un eveniment pe sala mare a filarmonicii. Vorba lu’ Alex, solistul vocal al trupei VICII, avem un sobor de sunetiști. Urmează video.

Aciulea n-aveam nici o emoție pentru că da, revin la Eolian. Eolian e artistu’ din spatele designului VICII. Pe el îl frec la cap când am nevoie de afișe. Și tot el e tata la camerele video. În echipă e și Luca, Nepotu’ cum îi spunem noi, care e mama la camerele video și tare pe fotografie. Adică o familie fericită. Deci sunet beton armat, Găvă & Andreiu’, video diamant industrial, Iulian & Luca, și personajele principale Alex, Tata John, Mișu, Maga, Shumu și Alin, adică VICII pregătiți de show. Dintr-o dată milionu’ de probleme a dispărut și nu numa’ că s-a evaporat, s-au aliniat planetele și am strâns echipa cea mai tare pe care o puteam strânge. Mai aveam să-l iau pe Eugen Ionescu, fratele meu as pe foto & video, da’ pentru el am avut altă lucrare. Era la Vali la Jazz Cafe să pună concertu’ live pe ce găsea p-acolo ca tehnică.

Și a ieșit… MĂ-SA! Nu cred că s-a mai făcut așa ceva la nivel local. Poate că nu știu eu da’ sincer… io n-am auzit. Pe la radiouri mai sunt live-uri, acolo un două, trei piese. Acu’ mă și laud, recunosc. Concertul l-am înregistrat, rulează încă pe pagina oficială facebook VICII, pe paginile Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, pagina oficială și pe Virtual Concert Hall. Eu noaptea după concert și după o cură cu un binemeritat cocârț, am ajuns acasă și l-am revăzut, pentru că-n timpul transmisiei s-a produs un paradox. Am fost cel mai aproape de un concert, de scenă… eram pe scenă practic, fără să aud nimic. Io am avut concert de Maga la tobe și Alex la voce. Restul instrumentele erau prin cabluri spre mixer și direct în online. La mine canci. Acasă am văzut ce a produs această echipă faină. Produsul final, cadoul către voi a fost la superlativ.

Mi-au fost spulberate toate previziunile. Io speram la un 1K de vizualizări și stați să vă spui. Pe pagina VICII avem 3,6K. Pe pagina Filarmonicii „Paul Constantinescu”- Ploiești avem 5K… adică WOW! Pe pagina Virtual Concert Hall 410 vizualizări. Am rămas fără piuit, jur. Și pentru asta vă mulțumim din inimă. Cadoul nostru a fost din inimă și ne-ați răspuns înmiit. Mulțumim celor care au donat 3,5%. Vă promit că se vor cheltui cu cap și pentru promovarea muzicii. Asociația Sunet Urban, adică VICII, cu asta se ocupă.

Vă las AICI concertul integral că-i de mare angajament. Sună fooooooarte bine, se vede excelent și aveți ocazia să cunoașteți o gașcă faină.

Mulțumim Vlad Mateescu și Filarmonicii „Paul Constantinescu” că-mpreună ne promovăm și ținem cultura sus, acolo unde-și are locu’. Mulțumim Iulian, Luca, Andrei, Găvă că ați făcut o treabă extraordinară. Mulțumim Sever pentru echipamente. Toată echipa asta și-a făcut timp să realizeze nebunia noastră. Mulțumim Viorica, contabila noastră care ne ajută enorm. Mulțumim Simona, o juristă fără de care probabil că încă ne chinuiam cu Asociația Sunet Urban s-o scoatem la un liman. Mulțumim familiilor noastre care ne-nțeleg, ne susțin și ne acceptă lipsa d-acasă. Vă mulțumim vouă, publicului nostru! Ne-nclinăm cu respect.

Nu uitați, 15 martie concert VICII & CARGO la Filarmonica „Paul Constantinescu”- Ploiești. Bilete AICI.

Cronică de cântare: Rockțișor – 03.03

Io-te că s-a făcut decembrie. O lună minunată în care veți găsiiiiii, nuuuuumaaaaai… trafic auto, prețuri de prețuri, trafic în magazine, găuri în buget, anu’ ăsta avem și votare cu bălăcăreala-n toi, și să nu uităm de minunatul brad de Crăciun care ne bate-n ușă că se vrea făcut. Mă rog, el nu zice nimic da’ dragele noastre soții, prietene, amante, etc, vor bradu-n casă împodobit cu globuri, instalație și chestii tactico-specifice. AICI aveți ceva pe temă.

Tu ca bărbat cu neuron funcțional te gândești că bătaia doare, sărbătorile petrecute printre conserve anoste și durerile de cap nu-ți fac bine la zen, mai ales că se pot prelungii până hăt în ianuarie, adică să-l începi foarte prost pe 2025. Așa că tragi aer în piept și te apuci de treabă să rezolvi problema cu copacu’ plin de globuri.

Prima dată te lovește propunerea cu „auzi, tre’ să mergem la magazin”. Mă refer la magazinu’ ăla care-ncepe cu „J” și rimează cu elefănțelu’ Dumbo. Nu-i fac reclamă gratis că nici el nu-mi dă moca globuri. Ultima factură a fost dodoloață tare. Tu faci pe mortu’ ca la urs, stai la muncă peste program, te internezi, da’ tot nu scapi.

Și ajungi la magazin. Atunci vine-ntrebarea „Ce culoare facem bradu’ anu’ ăsta?”. Asta de fapt e o-ntrebare pur retorică. Pe prietena/fosta prietenă, actuală nevastă/amanta/fosta amantă, viitoarea sau actuala nevastă, n-o interesează răspunsul tău. Adică dacă tu ești petrolist și-ți vrei bradu-n galben și albastru, o să-l facă roșu-albastru și nu pentru ca să-ți facă-n ciudă, nu… pur și simplu pentru că-i în vogă și nu știu ce pițipoancă tiktokăriță a decretat ea că astea-s culorile 2024 la brazi. Deci o doare-n spatele gării de ce preferi tu… și e normal, pe tine oricum nu te interesează subiectu’ da’ răspunzi că te-a-ntrebat și oricum combini prost culorile, așa că o să decidă ea.

-Știu dragule… am citit io că alb cu roșu’ e perfect pentru bradu’ 2024!

Tu te pui pe calcule și te-nveselești. Globuri albe are de patru ani, deci nu mai cumpărați. Globuri roșii are toată lumea. Hm… să vezi că-i bine-n 2024 la capitolu’ globuri, globulețe, îngerași cu ștreang de gât sau cu suport în cur de pus în vârfu’ bradului. Maxim completezi cu două trei piese noi și scapi cu bugetu’ aproape intact.

Mno, ai calculat greșiiiiiit… Are alb da’ nu-i alb, e argintiu. Și ea vrea alb mat. La fel și la roșu. Are roșu da’ nu d-ăsta mat cu striații rococo cu tentă vișinie. Îți dai seama că-n materie de colori la globuri tu trăiești în Mezozoic și eventual pe altă planetă. Nu dau nume da’ vă jur că următoarea poveste-i reală.

Legenda spune că un el și o ea se plimbau prin Dumbo. În coșuleț se puneau chestii roșii. La un moment dat ea a dispărut. Când s-a-ntors a zis scurt: pune astea toate de unde le-am luat. El a clipit des și a crezut că s-a anulat Crăciunul. Nu, nu se anulase, a fost o resetare spontană și un update pe alte două culori.

Ideea e că oricum o dai, iese prost la buget. Și tring, am găsit soluția. Hai să ne constituim în frății zonale ale globurilor. Zic zonale că m-aș combina de drag cu un ieșean sau un timișorean, da’ nu facem treabă că ne sparg globurile ăștia de la firmele de curierat. Frățiile tre’ să fie locale, cu maxim 10 Km între membrii.

O frăție tre’ să cuprindă minim trei membrii, maxim nu contează da’ e bine cam de șase. Hai să zicem că e de șase. Fiecare membru cumpără globuri de două culori. Avem pe frăție 12 culori. Mergem pe clasicele auriu, argintiu, apoi roșu, albastru, galben, verde, mov/lila că io oricum nu văz diferența, marou’ ăla deschis pe care-l tot văz de ceva timp, alb mat și încă ceva până la 12 culori. Sau se suplimentează la culorile combinatoare, alea care merg cu orice.

Avantajul e că deja avem o porneală, adică toți avem un stoc de globuri. Apropo, nu că mă laud da’ io-s o partidă foarte bună pentru cine vrea să ne combinăm la globuri. Facem un studiu, ne studiem nevestele și vedem care-i trendu’, tiparu’, algoritmu’ la brazi. Anu’  ăsta tu-l faci alb cu mov, io roșu cu verde, el galben și albastru. La anu’ schimbăm.

Maxim poa’ să apară o culoare nouă pe an. Atunci se face chetă și se achiziționează. Provocarea o să fie în faptu’ că toate vor globuri în culoarea aia nouă. Aici n-am răspuns da’ studiez problema… momentan nu-mi vine-n minte decât tragerea la sorți.

Musai un membru al frăției să fie unu’ cu nevasta adeptă a bradului sorcovă, adică combinația clasică din toate culorile. Cu el poți face multe jonglerii și combinații.

Avantajele frăției globurilor

-PIB-u’ familiei nu se destabilizează grav

-o parte din el se poate transfera-n bere și cocârț la-ntrunirea anuală a frăției unde se stabilește care, cum, ce culoare primește

-nu te duci la Dumbo-n decembrie unde-i ca-n bătăliile din Game of Thrones

Deci? Păreri? NU, nu insistați, nu candidez la alegerile prezidențiale.

Frăția globurilor – 07.11

Am avut alegeri. Ce, credeați c-ați scăpat? V-am lăsat să vă bălăcăriți, io am blocat lume pe facebook, m-am și distrat pe la anumite postări,  mno acu’ tre’ să vă spui. Deci am avut alegeri pentru el jefe de Românica, care pe mine personal m-au prins total nepregătit, cam ca pe autorități când ninge-n ianuarie. Io nu degeaba-s ploieștean, mă jur, tot cu Nenea Iancu-n gândire și celebra „hâc… io cu cine votez?”. Mă uitam prin candidații din pole position și nu-mi scula nici unu’ degetele cu care să pui ștampila.

Ziua de alegeri m-a prins la Predeal după o ședință nocturnă cu tema „Efectele alcoolului – Dureri, organe afectate și imaginea pixelată”. Adică sâmbătă am descălecat în Predeal și acolo am încălecat pe cocârț până pe la un trei din creierii nopții. Atenție mare, am fost cu trenu’… e de povestit și asta.

Dimineața pe la un zece, afară soare frumos pe o zăpadă șmecheră, era păcat să nu ies la plimbare mai ales că aveam de frecat duda două ceasuri pân’ la trenu’ de-ntoarcere. În drum spre gară am trecut pe lângă Primăria Predeal. Exact, sediu central la „Alegeri 2024 Predeal – episodu’ 1”. Cum nu se-nghesuia lumea la alegeri și pentru că secția mea de votare d-acasă e undeva după un domino de blocuri de mă pierd io p-acolo, i-am zis fostei mele prietene, actuala nevastă, „păpuke, mergem la vot!”.

Am intrat, m-am legitimat și iote-mă-n cabina de vot cu ștampila-n mână și privirea pierdută. Acu-i acu’, cu cine votez că nu-s gâdilat la căpăcică de nici un candidat. În cazul de față am o rețetă excelentă care a funcționat la toate alegerile de până acu’. Când ai un preferat e simplu, pui ștampila și game over. Când nu-ți inspiră nimeni chestii bune și ai alegeri fără super-eroi, deschizi buletinu’ și te uiți după cel mai prost din curtea școlii. La figurat vorbesc acu’. Poate omu-i deștept da’ n-a auzit lumea de el că n-a avut bani de campanie, e ori independent, ori are un partid cam cât o scară de bloc, un cineva care va obține 0,00000001% voturi și alea ești tu… adică un Cenușăreasa candidaților. Asta funcționează și pe viitoru’ de după alegeri. Adică am ales ceva, cevau’ ăla a ieșit și l-a făcut pe dracu’ ghem de m-am ofticat că l-am votat. Așa-i simplu, îi înjuri p-ăia care l-au ales p-ăla care câștigă și face rahatu’ praf.

Mă gândeam să votez cu Geoană. E independent, știe engleză și nu se afișează cu traducător prin vizite, a fost pe la NATO și cel mai important, n-o să câștige. Buuun, deci mă uit pe buletin și-mi pică privirea tulbure pe Călin Georgescu. Moamăăăă, bogățieeeee! Ăsta are un atu-n plus față de Geoană, n-am auzit de el. E perfect! O fracțiune de secundă a lipsit să fac un rahat pe varză de rămâneam marcat pe viață și umblam prin lume cu o pungă pe cap. Fracțiunea de secundă în care am văzut-o pe… o tanti. Nu dăm nume că nu-i frumos. Nu bre, nu Lasconi, altă tanti.

Acu’ ceva vreme eram cu Vicii la probe de sunet pentru o cântare. După probe hai să ne retragem că mai aveam o grămadă până-ncepeam concertu’. Lângă mașina mea era parcată o dubă colantată cu o tipesă sexy. Vă jur… mi-am revăzut profesoara de chimie din clasa a8a. Profesoara aia cu ochelari, cu fuste mulate și cămașă descheiată până-n prag de vis erotic. Profa aia la care visam toți elevii din categoria cuci. Cu Alex vocalu’ Vicii ne-am făcut și poză cu ea. Mă rog, cu ea… adică cu mașina colantată. Doamna candida la funcția supremă-n stat.

Exact în fracțiunea aia de secundă am votat-o pe profa și mi-am îndepărtat ștampila de pe Georgescu. Am ieșit din cabina de vot ș-am fumat o țigară satisfăcut și cu zâmbet pe mocuță. Seara am văzut rezultatele și mi-a picat fața. Am căutat pe net cine-i… La alegerile viitoare încerc tot cu o femeie… Nu pot cu celălalt c-am auzit că e împotriva minorităților sexuale și nu vreau să-l supăr, rămân la femei.

AICI o chestie despre perioada comunistă de care mi-am adus aminte involuntar… nu știu de ce…

Chestie de alegeri – 29.11

Din start vă spui că imaginea n-are nici o legătură cu articolu’. E pusă să completeze titlu’ care are legătură cu articolu’, da’ ea are doar rol pur comercial, se completează cu titlu-ntr-un gând perversel la voi în căpăcică, adică credeți că e vorba de agățat gagica din poză, dați click de curioși și io fac trafic pe blog. Da’ acu’ dacă tot sunteți aici, hai să vă spui cum am agățat io un chitarist. Iar vă gândiți la pornoșaguri… Nu, nu l-am agâțat să-l iau acasă, aveam nevoie-n Vicii de un chitarist.

Vă spuneam io că-s manager de trupă rock, Vicii pe numele din buletinu’ dat de OSIM. Și eram în pană de chitarist, pe stânga cum te uiți la scenă. Mă-ntâlnesc cu băieții pe motiv de ședință-ntemeiată. Pe ordinea de zi un singur punct, de unde dracu’ scoatem un chitarist. Organizat cum mă știți, cu un ușor iz de birocrat, scot o foaie de hârtie să notez variantele pe care le avem.

– Bă lume, io știu așa, două puncte. Hendrix da s-o dus, Mustaine da’ am auzit despre el că-i cam recalcitrant, cică a făcut ceva probleme prin Metallica acu’ niște vreme, Slash și el băiat bun da’ cu probleme, Van Halen da’ are concerte prin raiu’ chitariștilor și el… pana mea, mai ziceți și voi că sunteți din breaslă.

– Shumu! El e soluția! Da’ sigur nu vine.

Asta au spus-o toți în cor de mă gândeam s-o dăm pe gospel că le-a ieșit. Da’ cine-i chitaristu’ Shumu și cum dăm de el. Simplu, aveau băieții număru’ de telefon că mai cântase cu ei când era mai mic. Hai să-l sunăm.

– Salut Shumu, io-s Cătulică, hai să vezi ce proiectu’ vieții am în cap. Bla, bla și cu bla, bla, premii Grammy-n pana mea, șa la, la,la,la…

Am uitat să vă spui, io cu negocierile-s vai steluța mea aia mică și aurolacă. Io de la negocieri plec în cucu’ gol, da’ cu un sentiment de-mplinire… dacă nu-i iarnă și nu bate vântu’. Shumu foarte diplomat, că n-are timp, că are alte idei, că nu știu ce, pe scurt, lasă-mă să-mi fie dor că n-o să-mi fie. Am mai avut noi două variante pe listă care n-au răspuns la telefon, da’ pentru mine era clar că varianta unu-i câștigătoare.

Asta e, hai să trecem peste și să vedem cum ne scoatem. Problema era că aveam trei cântări arvunite și n-aveam formația de atac completă. Cea mai gravă era una din ele la care contractual, era scris negru pe alb, cu semnături și ștampile, șase oameni pe scenă, chitară unu și chitară doi. Ajunsesem să ne punem problema că mă voi lansa io pe plan artistic, adică să urc pe scenă c-o chitară de gâți la care să mă fac că cânt, scuzați cacofonia da’ era să fie pe bune.

– Bre managerică, stai calm că ne descurcăm la prima cântare cu-n chitarist, vedem după cum rezolvăm problema.

Și vine prima cântare. La probele de sunet apare un personaj în zonă.

– Io-te Cătală, el e Shumu… ăla de ne-a refuzat diplomatic.

În momentul când l-am văzut pe Shumu venit în zonă, mi-am zis că astrele sunt aliniate și mi-au mai dat o șansă, acu-i momentu’ meu.

– Ce zici Shumule, cum îți pare gașca?

– Sunteți mișto… se cântă bine…

Hm, rezervat… tre’ să-l scap la bere mai mult. Și schimb și tactica, trec pe modul picățică chinezească.

– Acu’ pe bune mă Shumu… ce bine-ți stătea ție pe scenă lângă băieți…

Sau… d-alea corporatiste…

– Noi suntem ca o familie… bețivă, cu probleme psihopupu… da’ familie.

Sau…

– Trupa promite mult, mai tre’ o solistică pe ici pe colo… am auzit că te pricepi, nu?

Sau…

– Tu auzi ce voce are Alex… da’ de Alin ză bass, ce zici? Io-te la Maga cum dă-n tobe… are ură-n uitătură. Și vezi cum anihilează ura ș-o armonizează Mișu din clape? Io-te la Tata John cum plânge d-un coechipier… îi simt durerea-n acorduri și chitara lui nu-i completă…

Îl simțeam că are conferință internă. Hai cu bere că-ncepe să se simtă ceva efect. Trebuia să se simtă ceva că epuizasem argumentele. Pregătisem chestii cu „pregătesc un pachet de asigurări pentru trupă, inclusiv asigurare stomatologică” da’ hai să nu mint omu’ că nu-mi stă-n caracter.

Se termină cântarea, toți eram la bere și ceva de papa că ne rodea pe la burtică. Atunci au început și băieții să dea din top, cât să-mi pregătesc io alte argumente și disertații pe temă. Și atunci s-au auzit îngerii cântând.

– Hai să vedem… să-ncercăm… voi când aveți repetițiile?

Și se aude vocea lu’ Alex de la masa d-alături.

– Când vrei tu! Vrei noaptea? Facem noaptea!

Și Shumu a zis „DA!”. Io-te cam așa agăți un chitarist, cu răbdare, insistență și muuuuuultă bere că aia-i mă-sa și face treabă.

Apropo, mâine pe 22 la Curtea Berarilor Timișoreana e concert VICII. Alex, Alin, Maga, Mișu, Tata John și Shumu, vin cu prestație live de „Milioane”, o să vă dea „Timp” să intrați în „Vis” frumos. Acu’ doar mă laud că-i aproape sold out de două săptămâni, da’ zic să-ncercați că poate aveți baftă. Detalii AICI. Pe 24 ianuarie suntem în Târgoviște, revin cu detalii. Și ceva-mi spune că pe final de noiembrie sau în decembrie o să mai avem ceva-n Ploiești, vă anunț io din timp.

Alte chestii AICI.

Cum agăți un chitarist – 21.11