Despre pelmeni și cepelini – 28.09
Undeva în jurul anului 1521, imediat după ce Cortes a cucerit capitala aztecă și a-nceput construcția orașului Ciudad de Mexico, istoria mai puțin scrisă și aproape deloc dezbătută, ne șoptește timid și cu prea puține izvoare istorice despre două triburi aztece care s-au opus Spaniei. Rezistența cepelinilor și a pelmenilor a fost atât de înverșunată încât l-a obligat pe Cortes să renunțe la cucerirea acestor două triburi și să prefere o izolare a lor în jungla deasă. Nici Montezuma nu a avut un control total asupra celor două triburi care au impus un fel de autonomie politico-militară. Cepelinii și pelmenii erau tot azteci, aveau aceeași zei, dar preferau izolarea aproape totală. Se consemnează ceva legături comerciale cu restu’ lumii, erau războinici de temut și fanatici, răspundeau la chemările lui Montezuma dat totodată-l ținea departe prin frică și respect. Cortes a încercat să acapareze și aceste două triburi prin două atacuri care s-au soldat cu pierderi mari printre spaniolii net superiori din punct de vedere militar, dar dibăcia pelmenilor și a cepelinilor pe care-i putem considera pionierii războiului de gherilă, le-a asigurat independența și respectul lui Cortes.
Pe bune?! Chiar ați pus boticu’ la ce tâmpenii debitez io p-aciulea? Mă și știți mare istoric, specializat în cultura aztecă și-n colonizarea spaniolă a Mexicului. Știu maxim trei legende, am văzut câteva reportaje și probabil prin tinerețuri am citit ceva pe temă că-n rest… pământ de flori.
Știți ce-s ăia pelmeni? Da’ cepelini? Nu? Perfect, d-asta-l aveți pe fratilii vostru cel sfătos, să vă explice cum stă treaba. În primu’ rând mi-au plăcut cuvintele la care m-am râs. Auziți voi… pelmeni și cepelini. În mintea mea erau două triburi de pigmei de undeva din proximitatea Amazonului că d-asta am debitat inepțiile de mai sus. Nici o legătură.
Vacanța pe 2026 a fost un tur de forță de cca. 8100 de km rutieri, plus aproximativ 1000 de apă. La un moment dat eram la Tallinn și stăteam pe o terasă cu supraveghere video, terasă pe care n-aveai voie să fumezi și să bei, la un cocârț și la țigări… că nu intră cocârțu’ fără. Am calculat noi unghiuri moarte la camera aia și le-am terfelit regulile. Făceam planu’ pe următoarele două zile și-n program aveam Riga-Letonia pe care o făceam în goana calului că n-aveam vreme de stat și Vilnius-Lituania în care am stat o noapte. Și cum frecam țiparu’ cu AI-u’ și goagălu’ să vedem ce vedem p-acolo, am dat căutare și după haleala tradițională baltică. Normal, mă știți că-s fiert pe cultură, tradiții și d-astea. Și după 300 de cocârț, când electronica mai deșteaptă ca tine-ți recomandă să mănânci pelmeni la Riga, respectiv cepelini la Vilnius, normal c-o dai în râs și te bagi pe fișierele zoologice din căpăcică să vezi ce draci de animăluțe sau peștișori sunt ăștia. Nu găsești nimic pentru că nu-s nici animăluțe, nici peștișori și nici pigmei amazonieni. Stați că vă spui.
Riga – pelmeni. La Riga preparatu’ ăsta e moștenire rusească deși nu bag mâna-n foc că nu-i a lor și e puțin invers. Se face o cocă simplă, un fel de cocă de gogoși la care nu pui zahăr, se aia cu făcălețu’, pui carne tocată de care ai, originalu-i cu porc și vită da’ merge și miel sau pui că și ei e carne, se face un guguloi de cocă cu miez de carne care se fierbe până plutește. Când plutește e semn că-i gata. Mai e varianta de fierbere-n baie de ulei, hai s-o denumim generic prăjire pentru că asta e. După rumenire se scot și bagă mare cu o amprentă de sos de ceva, poa’ să fie smântână sau maioneză că nu-i așa, balticii făceau gargară cu maioneză încă din Evul Mediu. Mă rog, sunt reinterpretări gastronomice cu chestii pe care le găsești în prezent. Nu m-au dat pe spate… nici n-avea ce să mă dea, o cocă relativ chioară cu un strop de carne n-o să câștige niciodată un premiu dacă-s io în juriu. Recomand să-ncercați că vorba aia, tot ai bătut drumu’ pân’ la Riga, de preferabil p-ăia prăjiți că-s mai nocivi și dacă ai noroc să-i facă în baie de ulei în care lichidu’ nu se schimbă niciodată, doar se completează și prin ea a trecut relativ recent o friptură de purcel, sunt chiar buni dacă ești cu foamea-n gâți.
Vilnius – cepelini. Cepelinii sunt un fel de pelmeni da’ altfel. Coca pelmenă este înlocuită cu un amestec de cartof fiert… tot o cocă da’ din cartof. În rest procedura-i identică, e varianta fiartă și varianta prăjită. La umplutură cepelinii sunt ceva mai fanteziști, adică pe lângă umplutura cu carne, mai sunt variante cu brânză și/sau ciuperci. AI-u’ zice că servirea se face și cu o garnitură de jumări cu ceapă. Am primit și noi ceva pe temă… mai mult umbră și miros, mai puțin fizic în farfurie. Da’ una peste alta, diferența-i coca da’ ca gust e tot p-acolo, adică să nu vă așteptați să conțină gust de cartof prăjit. A, da… mai diferă ca denumire, cepelin față de pelmen. Io m-am stricat de râs la ambele, da’ tot un drac fiert sau prăjit în farfurie
Mai e o chestie interesantă la forma lor. Pelmenii-s niște guguloaie, cepelinii tot guguloaie da’ mai cu moț. Au formă mai ovală și-s țuguiați la capete. Ei bine, cu ce rimează cepelini? Cu prepelini, țugulini, goguloaiolini, goblini și… suspans… se aud tobele… exact, zepelini! Adică un zepelin, doi zepelini, varianta de baltă a conjugării. Mai e aia de zeppelin și zeppeline pe care n-o băgăm în seamă că nu se aplică aciulea. Denumirea și forma cepelinilor vine exact de la aparatele de zbor cu aer cald. Cică-n zonă și e pe bune, la Riga am mâncat într-o veche fabrică de zeppeline transformată-n piață cu de toate, în țările baltice erau fabrici de zburătoare d-astea care au influențat direct prin formă și denumiri gastronomia locală. Slavă lu’ Dumnezeus că nu și-n ingrediente. Adică nu există umplutură pe bază de șuruburi, piulițe sau pilitură de fier.
Următoarea escală a fost în Polonia unde am găsit pierogi. Pierogile-s rezultatul dragostei dintre pelmeni și cepelini da’ cu nume nașpa.
Pentru alte chestii culinare să vedeți că mă pricep, AICI.