Un el și o ea. Ea pe canapea cu buzița pusă, cu o găleată de înghețată în proximitate și un cuțit… că nu se știe, poate trebuie și oricum punctează maxim la impresia artistică. El intră-n peisaj, simte pericolu’ de la ușa blocului da’ nu-și ascultă instinctu’ și ajunge pe radarul ei. E acel moment în care el își dă seama că un infarct e cea mai bună variantă da’ nu e ca și cum poți să-l comanzi pe Glovo. Aia cu prefăcutu’ mort ca la-ntâlnirea cu ursu’ a mai făcut-o de două ori și nu mai merge, deci tre’ să zică chiar dacă-i conștient că probabilitatea ca alea să-i fie ultimele cuvinte e foarte mare.

-Iubi… ce ai?

-NIMIC!

Ei bine, nimic e războiul din Ucraina, nimic e impactul economic pe care-l are Dunărea scăzută, nimic e încălzirea globală sau un atac extraterestru, nimicul ei nu-i chiar nimic, e totul… chintesența lucrurilor de care depinde integritatea lui în acel moment.

Asta dezbatem azi, conținutul și valoarea nimicului. Am început așa pentru că sigur v-am captat atenția. Ați sperat că o să fie cu sânge, este? Hai recunoașteți. D-aia am plasat cuțitu’ ăla-n peisaj, io mă limitam la înghețată da’ am vrut să vă vedeți latura sadică. Folosim cuvântul „nimic” când în el există conținut de fapt și de drept.

-Ce faci?

-Nimic ca să nu greșesc.

În ziua de azi când nu faci nimic faci ceva, stai pe telefon și te distrezi. Sau zici că stai degeaba da’ de fapt te gândești la ceva, nu-ți poți pune creierașii-n hold nici dacă ești în comă. Că te gândești la toate tâmpeniile asta n-o neagă nimeni, da’ că-i tâmpenie sau tocmai ai feliat atomul ca pe portocală, creierașii funcționează și se cheamă că ceva tot faci.

Te duci la cumpărături așeeea, de plictiseală și ca la muzeu. Nici nu-ți iei sacoșă că nu-i așa, nu cumperi nimic. 150 de lei mai târziu îți dai seama că ai avut dreptate, ai cumpărat mai nimic. În acest caz nimicul e nimic, „mai”-u’ ăla costă de fapt 150 de lei.

Hai să vă spui de la ce m-am luat. Am un prieten care stătea la bloc și de aproximativ o lună și-a amanetat un rinichi, a renunțat la cele lumești, a avut o discuție cu cei mici și i-a anunțat să pună burta pe carte că o să vie vremea să moștenească ratele și s-a mutat la casă. La bloc… e bloc, adică apartament cu trei camere, mare, frumos, da’ tot apartament cu trei camere. La casă nu-i Casa Poporului, da-i casă cu etaj, subsol, curte, cățel… d-astea pe o suprafață mai mare, plus pod funcțional perfect pentru depozitare. Ghici… n-are loc. Sunt ferm convins că are o grămadă de nimicuri care ocupă spațiu. Și acu-i momentu’ să-mi spuneți cât sunt de normal la căpăcică. Io vă dau exemple de la mine din casă și voi verificați dacă aveți la fel. Nimicurile alea care vă sufocă.

• Cutia cu cabluri și telefoane vechi. Am mai multe locuri cu cabluri de alimentare, cabluri de conexiuni, cabluri care leagă alte cabluri etc. Am cabluri care pot alimenta chestii cu mufe de aproape orice tip. Zic „aproape orice tip” pentru că mereu am nevoie de acel cablu pe care ori nu-l am, ori îl am da-i pus bine. Și mai cumpăr un cablu. Normal, legenda spune că după ce-l iau, îl găsesc și p-ăla vechi. Cu telefoanele vechi nu vă mai spun. Am telefoane vechi și de ce le țin? Habar n-am… Mai grav e că-n loc să le duc la reciclat, să le arunc de la etaj, să dau cu ele după pescăruși, să le folosesc frână la roată, să le pun pe calea ferată și să văz cum fac plici, io mă gândesc la un spațiu mai mare pentru depozitare.
• Nimicurile supreme – insigne, șurubele, piulițe, căpăcele de la habar n-am ce, mărțișoare vechi, ace brice și… știți voi ce, plus alte miliarde de chestii îndesate-n cutii, un fel de găuri negre în care nu găsești nimic. Ele-s pline da’ nu găsești ce cauți. Problema e că-s conștient de faptu’ că nu găsesc nimic în cutiile alea da’ de ce să le arunc… că poate-mi trebuiesc cândva. Iar legenda spune că am aruncat ceva, nu mai știu ce și vă jur că am avut nevoie de ceva-u’ ăla două săptămâni mai târziu.
• Tone de acte. Dosare cu șină, chiloței cu chitanțe, zece copii de la fiecare chitanță, am găsit chitanță de-ntreținere din 2003… am trei păduri tăiate și trase frumos în hârtii. Sunt și inflamabil în draci.
• Pixuri. Am pixuri multe. Da’ multe, nu jucărie. Am pixuri uscate de cel puțin zece ani. Am aruncat multe pixuri da’ tot am. Cred că astea fac sexuț sau mai de grabă, se divid ca râmele. Și să n-aveți părerea că vin acasă și-s fiert pe scris, că mă pun pe romane, letopisețe sau d-astea. Tot la tastatură și p-aciulea pe blog îmi fac veacu’.

Nu vorbesc de țoale și pantofi, colecția de bufnițe și tona de machete pe care o am. Alea-s subiect tabu, chiar dacă-ntr-o zi or să mă dea afară din casă. Apropo, o chestie atipică pentru românu’ din mine. Weekendu’ trecut am avut nevoie de o pungă și am folosit-o p-aia care le ținea pe celelalte… care nu mai erau. Am ajuns la fundu’ pungii cu pungi. Stați liniștiți, am backup în mașină.

Asta zic, la noi nimicul are formă și conținut.

Nimicul care ne sufocă – 18.08

Pentru că am fost cuminte și am păpat tot, cre’ c-am împlinit frumoasa greutate de 95 de kg. Doar cred e pentru că nu m-am urcat pe cântar că-i al meu și-l iubesc, chiar dacă uneori e total neprietenos la afișaj. Da’ mai am io un cântar biologic. Știți genunghiu’ de „mă mamaie, mă”? Ăla de femeie bătrână cu brâu’ de lână care prevestește vremea rea mai ceva ca Busu? Fix ca ăla numa’ că depistează țesutu’ adipos și grăsimea, într-un cuvânt, colăceii de la burtică. Când sar de 90-93 de kg în viu și mai fac și efort ca la Sfinx, genunchiu’ stânga spate… logic că spate că dacă era față-i spunea cot, începe să facă figuri ca la un terminator cumpărat de pe Temu, fără schimbu’ de ulei la timp și uitat în ploaie.

Deci… nu mai merge și tre’ să iau măsuri. Prima dată am depistat cauzele. Cauza-i una, mănânc ca porcu. Și cel mai degustat aliment… degustat pe dracu’… îl bag în mine ca un tâmpit, îl prizez, îl visez, îl venerez… e berea. Nu vă mirați, berea e catalogată aliment. Și io mănânc multă bere… o beau cu plăcere… pana mea, mă înec cu bere, mă fac salvamar, mă autoresuscitez și mă înec iar. Și am zis că-i cazu’ să fac ceva-n sensu’ ăsta. Pasu’ doi după depistarea elementelor nocive, transformate-n forme rubensiene și-n cifră care bate spre sută la cântar, e dieta. Orice dietă zdravănă la căpăcică și cu rezultate notabile-n palmares zice că no more alcooale for me. Cum berea e și papa și la categoria alcool, canci bere că-i cea mai nocivă. Vara fără bere e ca iarna fără cocârț da’ am zis, am zis… dietă. Și ăsta-i momentu’ în care planetele s-au aliniat să facă mișto de mine.

– Cică vorbele din bătrâni sunt sfinte. Aia cu „ieșim la o bere?”… știu, o să ziceți că nu-i chiar vorbă din bătrâni. Ba da, este la mine-n Ploiești. E salutul interbelic ploieștean când se-ntâlneau doi amici și-n loc de „salut”, „bună” sau „… -n cur”, era „ce bei?”. S-a metamorfozat în mai elegantul care-mpacă utilu’ cu politețea în „salut, ieșim la o bere”. Deci, e din bătrâni și e gogoriță curată, pentru că niciodată n-o să ieși la o bere. Încearcă faza asta cu apă. Maxim două ape și auzi concert de broscuțe-n burtică.

– Mă tot gândesc să-mi reiau mersu’ pe jos. Ei bine, n-o s-o fac prea curând. În drum spre muncă și la retur, trec pe lângă multe cârciumi. Voi ați văzut cum arată o halbă scoasă din congelator, cu bere-n ea și două degete de spumă, în lumina soarelui de pe la ora 16.30-17.00? Sincer… dacă la o masă alăturată ar sta Shakira goală, tot berea aia e mă-sa și-mi captează atenția. Bine… și Shakira… da’ berea… Adică altfel te așezi lângă ea cu berea-n mână și o abordezi, îți dă o prestanță, un ceva.

– Am început să mă duc la cârciumi la care n-am mai fost. La alea la care-s client fidel a-nceput să-mi fie jenă să dau ochii cu ospătarii. Mă fac de râs, îmi terfelesc reputația construită-n ani în care am fost campion local la halbere. Au privirea aia de „vai săracu’, ia pastile… e bolnav”. Apropo de mers la cârciumă. Sâmbătă am fost la o cârciumă și am cerut o apă. Voi știți cât e o apă? Nu, nu adusă dintr-un ghețar virgin, neatins de poluare și caca de pescăruș, o apă d-asta de la noi, sper dintr-un izvor totuși și să nu fie chiar de la robinet, știți? Io am avut un blocaj. 17 lei, ce-i drept la 750 ml. da’ tot apă e și atenție, n-am fost s-o beau la aeroport. O bere era 15 lei. D-aia mă e poporu’ ăsta bețiv. Mai bine bețiv decât prost… ca mine. În Dubai la benzinărie cumperi apa între 2,5 și 5 lei, la restaurant sau cafenea e între 6 și 12 lei în funcție de fiță și cel mai important, ăia n-au voie să bea bere că-s musulmani. Da’ și mai important, n-au apă… sau au da’ e puțină.

– De când m-a trăsnit asta cu dieta și stop bere, am avut caniculă.

Uf… e grele… am 9 zile fără bericioaică și mi-e un doruț…

Berea noastră cea de toate zilele…- 11.08

Io-te că s-a făcut decembrie. O lună minunată în care veți găsiiiiii, nuuuuumaaaaai… trafic auto, prețuri de prețuri, trafic în magazine, găuri în buget, anu’ ăsta avem și votare cu bălăcăreala-n toi, și să nu uităm de minunatul brad de Crăciun care ne bate-n ușă că se vrea făcut. Mă rog, el nu zice nimic da’ dragele noastre soții, prietene, amante, etc, vor bradu-n casă împodobit cu globuri, instalație și chestii tactico-specifice. AICI aveți ceva pe temă.

Tu ca bărbat cu neuron funcțional te gândești că bătaia doare, sărbătorile petrecute printre conserve anoste și durerile de cap nu-ți fac bine la zen, mai ales că se pot prelungii până hăt în ianuarie, adică să-l începi foarte prost pe 2025. Așa că tragi aer în piept și te apuci de treabă să rezolvi problema cu copacu’ plin de globuri.

Prima dată te lovește propunerea cu „auzi, tre’ să mergem la magazin”. Mă refer la magazinu’ ăla care-ncepe cu „J” și rimează cu elefănțelu’ Dumbo. Nu-i fac reclamă gratis că nici el nu-mi dă moca globuri. Ultima factură a fost dodoloață tare. Tu faci pe mortu’ ca la urs, stai la muncă peste program, te internezi, da’ tot nu scapi.

Și ajungi la magazin. Atunci vine-ntrebarea „Ce culoare facem bradu’ anu’ ăsta?”. Asta de fapt e o-ntrebare pur retorică. Pe prietena/fosta prietenă, actuală nevastă/amanta/fosta amantă, viitoarea sau actuala nevastă, n-o interesează răspunsul tău. Adică dacă tu ești petrolist și-ți vrei bradu-n galben și albastru, o să-l facă roșu-albastru și nu pentru ca să-ți facă-n ciudă, nu… pur și simplu pentru că-i în vogă și nu știu ce pițipoancă tiktokăriță a decretat ea că astea-s culorile 2024 la brazi. Deci o doare-n spatele gării de ce preferi tu… și e normal, pe tine oricum nu te interesează subiectu’ da’ răspunzi că te-a-ntrebat și oricum combini prost culorile, așa că o să decidă ea.

-Știu dragule… am citit io că alb cu roșu’ e perfect pentru bradu’ 2024!

Tu te pui pe calcule și te-nveselești. Globuri albe are de patru ani, deci nu mai cumpărați. Globuri roșii are toată lumea. Hm… să vezi că-i bine-n 2024 la capitolu’ globuri, globulețe, îngerași cu ștreang de gât sau cu suport în cur de pus în vârfu’ bradului. Maxim completezi cu două trei piese noi și scapi cu bugetu’ aproape intact.

Mno, ai calculat greșiiiiiit… Are alb da’ nu-i alb, e argintiu. Și ea vrea alb mat. La fel și la roșu. Are roșu da’ nu d-ăsta mat cu striații rococo cu tentă vișinie. Îți dai seama că-n materie de colori la globuri tu trăiești în Mezozoic și eventual pe altă planetă. Nu dau nume da’ vă jur că următoarea poveste-i reală.

Legenda spune că un el și o ea se plimbau prin Dumbo. În coșuleț se puneau chestii roșii. La un moment dat ea a dispărut. Când s-a-ntors a zis scurt: pune astea toate de unde le-am luat. El a clipit des și a crezut că s-a anulat Crăciunul. Nu, nu se anulase, a fost o resetare spontană și un update pe alte două culori.

Ideea e că oricum o dai, iese prost la buget. Și tring, am găsit soluția. Hai să ne constituim în frății zonale ale globurilor. Zic zonale că m-aș combina de drag cu un ieșean sau un timișorean, da’ nu facem treabă că ne sparg globurile ăștia de la firmele de curierat. Frățiile tre’ să fie locale, cu maxim 10 Km între membrii.

O frăție tre’ să cuprindă minim trei membrii, maxim nu contează da’ e bine cam de șase. Hai să zicem că e de șase. Fiecare membru cumpără globuri de două culori. Avem pe frăție 12 culori. Mergem pe clasicele auriu, argintiu, apoi roșu, albastru, galben, verde, mov/lila că io oricum nu văz diferența, marou’ ăla deschis pe care-l tot văz de ceva timp, alb mat și încă ceva până la 12 culori. Sau se suplimentează la culorile combinatoare, alea care merg cu orice.

Avantajul e că deja avem o porneală, adică toți avem un stoc de globuri. Apropo, nu că mă laud da’ io-s o partidă foarte bună pentru cine vrea să ne combinăm la globuri. Facem un studiu, ne studiem nevestele și vedem care-i trendu’, tiparu’, algoritmu’ la brazi. Anu’  ăsta tu-l faci alb cu mov, io roșu cu verde, el galben și albastru. La anu’ schimbăm.

Maxim poa’ să apară o culoare nouă pe an. Atunci se face chetă și se achiziționează. Provocarea o să fie în faptu’ că toate vor globuri în culoarea aia nouă. Aici n-am răspuns da’ studiez problema… momentan nu-mi vine-n minte decât tragerea la sorți.

Musai un membru al frăției să fie unu’ cu nevasta adeptă a bradului sorcovă, adică combinația clasică din toate culorile. Cu el poți face multe jonglerii și combinații.

Avantajele frăției globurilor

-PIB-u’ familiei nu se destabilizează grav

-o parte din el se poate transfera-n bere și cocârț la-ntrunirea anuală a frăției unde se stabilește care, cum, ce culoare primește

-nu te duci la Dumbo-n decembrie unde-i ca-n bătăliile din Game of Thrones

Deci? Păreri? NU, nu insistați, nu candidez la alegerile prezidențiale.

Frăția globurilor – 07.11

Am avut alegeri. Ce, credeați c-ați scăpat? V-am lăsat să vă bălăcăriți, io am blocat lume pe facebook, m-am și distrat pe la anumite postări,  mno acu’ tre’ să vă spui. Deci am avut alegeri pentru el jefe de Românica, care pe mine personal m-au prins total nepregătit, cam ca pe autorități când ninge-n ianuarie. Io nu degeaba-s ploieștean, mă jur, tot cu Nenea Iancu-n gândire și celebra „hâc… io cu cine votez?”. Mă uitam prin candidații din pole position și nu-mi scula nici unu’ degetele cu care să pui ștampila.

Ziua de alegeri m-a prins la Predeal după o ședință nocturnă cu tema „Efectele alcoolului – Dureri, organe afectate și imaginea pixelată”. Adică sâmbătă am descălecat în Predeal și acolo am încălecat pe cocârț până pe la un trei din creierii nopții. Atenție mare, am fost cu trenu’… e de povestit și asta.

Dimineața pe la un zece, afară soare frumos pe o zăpadă șmecheră, era păcat să nu ies la plimbare mai ales că aveam de frecat duda două ceasuri pân’ la trenu’ de-ntoarcere. În drum spre gară am trecut pe lângă Primăria Predeal. Exact, sediu central la „Alegeri 2024 Predeal – episodu’ 1”. Cum nu se-nghesuia lumea la alegeri și pentru că secția mea de votare d-acasă e undeva după un domino de blocuri de mă pierd io p-acolo, i-am zis fostei mele prietene, actuala nevastă, „păpuke, mergem la vot!”.

Am intrat, m-am legitimat și iote-mă-n cabina de vot cu ștampila-n mână și privirea pierdută. Acu-i acu’, cu cine votez că nu-s gâdilat la căpăcică de nici un candidat. În cazul de față am o rețetă excelentă care a funcționat la toate alegerile de până acu’. Când ai un preferat e simplu, pui ștampila și game over. Când nu-ți inspiră nimeni chestii bune și ai alegeri fără super-eroi, deschizi buletinu’ și te uiți după cel mai prost din curtea școlii. La figurat vorbesc acu’. Poate omu-i deștept da’ n-a auzit lumea de el că n-a avut bani de campanie, e ori independent, ori are un partid cam cât o scară de bloc, un cineva care va obține 0,00000001% voturi și alea ești tu… adică un Cenușăreasa candidaților. Asta funcționează și pe viitoru’ de după alegeri. Adică am ales ceva, cevau’ ăla a ieșit și l-a făcut pe dracu’ ghem de m-am ofticat că l-am votat. Așa-i simplu, îi înjuri p-ăia care l-au ales p-ăla care câștigă și face rahatu’ praf.

Mă gândeam să votez cu Geoană. E independent, știe engleză și nu se afișează cu traducător prin vizite, a fost pe la NATO și cel mai important, n-o să câștige. Buuun, deci mă uit pe buletin și-mi pică privirea tulbure pe Călin Georgescu. Moamăăăă, bogățieeeee! Ăsta are un atu-n plus față de Geoană, n-am auzit de el. E perfect! O fracțiune de secundă a lipsit să fac un rahat pe varză de rămâneam marcat pe viață și umblam prin lume cu o pungă pe cap. Fracțiunea de secundă în care am văzut-o pe… o tanti. Nu dăm nume că nu-i frumos. Nu bre, nu Lasconi, altă tanti.

Acu’ ceva vreme eram cu Vicii la probe de sunet pentru o cântare. După probe hai să ne retragem că mai aveam o grămadă până-ncepeam concertu’. Lângă mașina mea era parcată o dubă colantată cu o tipesă sexy. Vă jur… mi-am revăzut profesoara de chimie din clasa a8a. Profesoara aia cu ochelari, cu fuste mulate și cămașă descheiată până-n prag de vis erotic. Profa aia la care visam toți elevii din categoria cuci. Cu Alex vocalu’ Vicii ne-am făcut și poză cu ea. Mă rog, cu ea… adică cu mașina colantată. Doamna candida la funcția supremă-n stat.

Exact în fracțiunea aia de secundă am votat-o pe profa și mi-am îndepărtat ștampila de pe Georgescu. Am ieșit din cabina de vot ș-am fumat o țigară satisfăcut și cu zâmbet pe mocuță. Seara am văzut rezultatele și mi-a picat fața. Am căutat pe net cine-i… La alegerile viitoare încerc tot cu o femeie… Nu pot cu celălalt c-am auzit că e împotriva minorităților sexuale și nu vreau să-l supăr, rămân la femei.

AICI o chestie despre perioada comunistă de care mi-am adus aminte involuntar… nu știu de ce…

Chestie de alegeri – 29.11

Din start vă spui că imaginea n-are nici o legătură cu articolu’. E pusă să completeze titlu’ care are legătură cu articolu’, da’ ea are doar rol pur comercial, se completează cu titlu-ntr-un gând perversel la voi în căpăcică, adică credeți că e vorba de agățat gagica din poză, dați click de curioși și io fac trafic pe blog. Da’ acu’ dacă tot sunteți aici, hai să vă spui cum am agățat io un chitarist. Iar vă gândiți la pornoșaguri… Nu, nu l-am agâțat să-l iau acasă, aveam nevoie-n Vicii de un chitarist.

Vă spuneam io că-s manager de trupă rock, Vicii pe numele din buletinu’ dat de OSIM. Și eram în pană de chitarist, pe stânga cum te uiți la scenă. Mă-ntâlnesc cu băieții pe motiv de ședință-ntemeiată. Pe ordinea de zi un singur punct, de unde dracu’ scoatem un chitarist. Organizat cum mă știți, cu un ușor iz de birocrat, scot o foaie de hârtie să notez variantele pe care le avem.

– Bă lume, io știu așa, două puncte. Hendrix da s-o dus, Mustaine da’ am auzit despre el că-i cam recalcitrant, cică a făcut ceva probleme prin Metallica acu’ niște vreme, Slash și el băiat bun da’ cu probleme, Van Halen da’ are concerte prin raiu’ chitariștilor și el… pana mea, mai ziceți și voi că sunteți din breaslă.

– Shumu! El e soluția! Da’ sigur nu vine.

Asta au spus-o toți în cor de mă gândeam s-o dăm pe gospel că le-a ieșit. Da’ cine-i chitaristu’ Shumu și cum dăm de el. Simplu, aveau băieții număru’ de telefon că mai cântase cu ei când era mai mic. Hai să-l sunăm.

– Salut Shumu, io-s Cătulică, hai să vezi ce proiectu’ vieții am în cap. Bla, bla și cu bla, bla, premii Grammy-n pana mea, șa la, la,la,la…

Am uitat să vă spui, io cu negocierile-s vai steluța mea aia mică și aurolacă. Io de la negocieri plec în cucu’ gol, da’ cu un sentiment de-mplinire… dacă nu-i iarnă și nu bate vântu’. Shumu foarte diplomat, că n-are timp, că are alte idei, că nu știu ce, pe scurt, lasă-mă să-mi fie dor că n-o să-mi fie. Am mai avut noi două variante pe listă care n-au răspuns la telefon, da’ pentru mine era clar că varianta unu-i câștigătoare.

Asta e, hai să trecem peste și să vedem cum ne scoatem. Problema era că aveam trei cântări arvunite și n-aveam formația de atac completă. Cea mai gravă era una din ele la care contractual, era scris negru pe alb, cu semnături și ștampile, șase oameni pe scenă, chitară unu și chitară doi. Ajunsesem să ne punem problema că mă voi lansa io pe plan artistic, adică să urc pe scenă c-o chitară de gâți la care să mă fac că cânt, scuzați cacofonia da’ era să fie pe bune.

– Bre managerică, stai calm că ne descurcăm la prima cântare cu-n chitarist, vedem după cum rezolvăm problema.

Și vine prima cântare. La probele de sunet apare un personaj în zonă.

– Io-te Cătală, el e Shumu… ăla de ne-a refuzat diplomatic.

În momentul când l-am văzut pe Shumu venit în zonă, mi-am zis că astrele sunt aliniate și mi-au mai dat o șansă, acu-i momentu’ meu.

– Ce zici Shumule, cum îți pare gașca?

– Sunteți mișto… se cântă bine…

Hm, rezervat… tre’ să-l scap la bere mai mult. Și schimb și tactica, trec pe modul picățică chinezească.

– Acu’ pe bune mă Shumu… ce bine-ți stătea ție pe scenă lângă băieți…

Sau… d-alea corporatiste…

– Noi suntem ca o familie… bețivă, cu probleme psihopupu… da’ familie.

Sau…

– Trupa promite mult, mai tre’ o solistică pe ici pe colo… am auzit că te pricepi, nu?

Sau…

– Tu auzi ce voce are Alex… da’ de Alin ză bass, ce zici? Io-te la Maga cum dă-n tobe… are ură-n uitătură. Și vezi cum anihilează ura ș-o armonizează Mișu din clape? Io-te la Tata John cum plânge d-un coechipier… îi simt durerea-n acorduri și chitara lui nu-i completă…

Îl simțeam că are conferință internă. Hai cu bere că-ncepe să se simtă ceva efect. Trebuia să se simtă ceva că epuizasem argumentele. Pregătisem chestii cu „pregătesc un pachet de asigurări pentru trupă, inclusiv asigurare stomatologică” da’ hai să nu mint omu’ că nu-mi stă-n caracter.

Se termină cântarea, toți eram la bere și ceva de papa că ne rodea pe la burtică. Atunci au început și băieții să dea din top, cât să-mi pregătesc io alte argumente și disertații pe temă. Și atunci s-au auzit îngerii cântând.

– Hai să vedem… să-ncercăm… voi când aveți repetițiile?

Și se aude vocea lu’ Alex de la masa d-alături.

– Când vrei tu! Vrei noaptea? Facem noaptea!

Și Shumu a zis „DA!”. Io-te cam așa agăți un chitarist, cu răbdare, insistență și muuuuuultă bere că aia-i mă-sa și face treabă.

Apropo, mâine pe 22 la Curtea Berarilor Timișoreana e concert VICII. Alex, Alin, Maga, Mișu, Tata John și Shumu, vin cu prestație live de „Milioane”, o să vă dea „Timp” să intrați în „Vis” frumos. Acu’ doar mă laud că-i aproape sold out de două săptămâni, da’ zic să-ncercați că poate aveți baftă. Detalii AICI. Pe 24 ianuarie suntem în Târgoviște, revin cu detalii. Și ceva-mi spune că pe final de noiembrie sau în decembrie o să mai avem ceva-n Ploiești, vă anunț io din timp.

Alte chestii AICI.

Cum agăți un chitarist – 21.11

Pe vremuri când eram io mic și nu mă lansasem pe orbita job-ului cu scena în prim plan și cântări felurite, în vremea când dădeam cu sapa la sculărie, postam periodic câte un articol cu dude de la muncă. AICI  Mă-ntreabă lumea cum nu mai dau de tâmpiți prin viața mea de nu mai zic nimic pe temă. Ei bine, dau de ei de nu vă spui… da’ nu poci să narez din casă pe motiv că… pe un motiv.

La Filarmonica Paul Constantinescu – Ploiești, instituție prestigioasă de cultură și n-o zic în șagă, nu te-ai aștepta să găsești lume cu bubiță la scufiță. Pe scena noastră vine lume bună, problema e că în sală mai avem scăpări. Cineva, nu mai știu cine, spunea că prostia e constantă peste tot, inclusiv în cercul exclusivist al premianților Nobel. Mno… cam așa e.

Scena sclipicioasă

Am avut un concert în deschiderea unui festival. A fost un fusion de simfonic, jazz și atracția de pe scenă, o soprană cunoscută, o doamnă formidabilă din toate punctele de vedere. Sala țiplă, colegii mei la posturi, scena inundată de muzică bună și lumină. Și deodată, de la prea multă lumină probabil, mă trezesc cu o colegă garderobieră panicată maxim că avem o reclamație.

Personificarea reclamației era o doamnă pensionară, un fel de domnișoara profesoară de limba rusă care a ieșit la pensie da’ mai stă pe motiv de lipsă de cadre, constipată de trei zile și proaspăt trezită din somn fără cafeluță.

-Domnule! Faceți ceva cu lumina aia că nu mai suport! Ce, vreți să orbiți lumea!?

-Exact, v-ați prins, e scopu’ nostru-n viață, suntem acționari la o ochelărie din zonă și așa ne facem clienți.

Normal că n-am zis așa.

-Nu doamnă, avem alte țeluri în viață. Spuneți-mi vă rog pe ce rând stați și-l temperez pe luminist.

-Rându’ doi, bla, bla.

Mă strecor în sală, asta-n beznă totală. Scena da, pe ea era o nebunie de lumini și chestii, da-n sală Mordor. Mă duc pe rându’ reclamației, ăsta la fel de-ntunecat. Unde pana mea e lumina aia de-i filează doamnei retina.

-Doamnă, am verificat. Nu e nici o lumină care să bată-n zona dvs. De fapt toată lumina rămâne pe scenă, nimic nu vine-n sală.

-Adică ce, mint?

-Doar vă rog să-mi spuneți sursa.

-Domnule, e o lumină de sus care bate-n catarama sopranei și d-acolo se reflectă la mine-n ochi.

Am avut blue screen, a fost șah mat… m-a lăsat fără piuit. Fața mea era într-un fel de se citea subtitrarea gândurilor pe ea, pentru că m-a privit, s-a-ntors și a plecat. A plecat de tot, nu în sală.

Dă bă scena mai încet!

Concert simfonic în sală. Ideea de bază la genu’ ăsta de concerte și a sălilor dedicate e să nu alterezi sunetu’ cu nimic. Nu se sonorizează pentru a lăsa instrumentele libere la exprimare.

Eram pe la pupitru’ tehnic și frecam duda p-acolo. Mă trezesc cu o doamnă contemporană cu Iliescu.

-Domnule, nu mai pot!

-Ce s-a-ntâmplat?

-Este foarte tare muzica! Dați mai încet!

-Ha? Cum?

-Nu știu, nu mă interesează, dați mai încet că vă reclam!

-Doamnă, vioara-i clasică, violoncelu-i la fel, n-au potențiometre. N-am cum să dau mai încet.

-Lasă că știu eu, nu vreți!

-Doamnă, știu! Facem așa: de la vioara 1 scot cinci oameni că și așa-s mulți, de la a doua scot trei, îi las cu un singur contrabas că-s gălăgioși ăștia, mai umblăm pe la suflători și dau afară toată percuția că sigur d-acolo vine scandalu’.

S-a supărat și a plecat. Io n-am avut nici o problemă cu asta.

Scena noastră, cuibușor de nebunii – 31.10

În mod normal articolu’ ăsta s-a vrut o felicitare în care să vă urez toate cele de taină cu ocazia Sfintelor Paști. Da’ să-ncep acu’ cu „lumina sfântă să vă facă și să vă dreagă”, cu „fie ca bla, bla, bla,” cre’ că-mi dădeați cu „huo bă!” și știu că bătaia doare. Așa că las pe final urările de Easter 2024. Acu’ vă spui altceva tot legat de Easter.

Noi la Filarmonica Paul Constantinescu – Ploiești facem chestii. Facem cu drag și din inimă în limita posibilităților tehnice. Sigur că la concerte vrem ca solistu’ să apară de undeva din scenă, mascat de fum și lasere, că am pune instrumentiștii pe platforme suspendate, ce n-am face da’ nu ne ajută spațiu’, bugetele și tehnica. Și totuși facem chestii decente care-s apreciate de cine are ochi să vază și timp să ne calce pragul. De bani nu se pune problema că avem cele mai ieftine bilete din piață. Și asta-i valabilă pentru toate filarmonicile din țară, noi vrem da’ nu prea avem cu ce.

Să nu mă-nțelegeți greșit, dispunem de echipamente da’ întotdeauna-i loc de mai bine, de altele noi, de mai multe lumini pentru nebuniile de proiecte care ne trec prin căpăcele. Și să vă spui ce-mi trece mie prin căpăcică.

După multe evenimente petrecute-n perioada asta, tânjeam după un repaus care se-ntrezărea la orizont. Pe 1 Mai am avut concert și-l așteptam gătat să intrăm și noi în liberele de Easter 2024. Atunci a venit solicitarea. Catedrala din Ploiești are nevoie de scenă cu lumini, cu sunet, cu chestii. Cum n-ai cum să lași Ploieștii baltă, hai mobilizare și montaj. Și montam cu drag și spor. Atunci a venit revelația. Tre’ să găsesc un popă cu viziune și tupeu.

De Paște mergi la biserică, te-mbulzești cu băbuțele parohiei, n-auzi nimic pentru că totul e ori în biserică unde n-ai loc, ori afară cu sunet slab și calitate îndoielnică. Oricum ești cu foamea-n glandă pentru că-n mintea ta, chiar dacă te-ai batjocorit culinar juma’ de an și exact de-nviere o dai pe post, rezolvi ceva. Îți spun io, nu rezolvi nimic. Freci duda p-acolo total fără rost până la izbăvitoru’ „Veniiiiți de luaaaaați luminăăăăă!”. Zbang ți-ai mufat lumânarea la altă lumânare care vine dinspre biserică, ai lumină și o tai spre casă. Ai ajuns, ai mâncat, te culci, a doua zi o dai iar pe abuzuri și gata cu Paștele. Plictisitor, anost și la fel în fiecare an.

Chiar nimeni n-are o viziune șmecheră pe temă? Pe bune?! Atâta s-a putut? Nimeni nu se uită în pauza de la Super Bowl cu carnetu’ de notițe pregătit? N-aș schimba nimic din desfășurător pentru că n-ai cum, sunt chestii bisericești străvechi și nu facem d-astea, da’ adu-n scenă un punct culminant, un „wow” să te pomenească enoriașii la nivel mondial. Să vă spui cum văz io un Easter Fest. De un popă vizionar am nevoie și ceva sponsori.

Scena-n fața catedralei, nimic pretențios, o scenă normală fără fițe. De la ea, din fața ei, să plece-n mulțime un catwalk, o limbă de câțiva metri care să se ducă pân’ la jumătatea publicului. Când e gata cu lumina, o muzică gravă, niște reflectoare care până-n momentu’ ăla au luminat catedrala, acum coboară toate pe scenă și ușor, ușor pălesc până se sting total. Atunci să apară Lumina, reflectoarele se repoziționează spre public apoi urcă pe turla bisericii, popa ăla vizionar și cu cojones, aleargă pe acel catwalk cu palmele arzând. Enoriași întind mâinile cu lumânări și iau lumină. E simplu, mănuși speciale, niște creme ignifuge, sunt soluții tehnice pentru asta cu tot cu aviz ISU. Pentru siguranță-n capătu’ catwalk-ului punem doi pompieri îmbrăcați în iepurași sau îngerași, nu m-am hotărât încă.

Tot acu-s binevenite niște artificii șmechere. Ziceți voi că nu face Untoldu’ plici de invidie. S-ar strânge lumea ca la urs și toate televiziunile ar fi cu obiectivu’ pe locație. Uof… de ce nu-s io popă… Altă chestie relativ pe temă, AICI.

Paște fericit dragilor, să vă fie bine! Vă pupează fratilii dus cu bidonu’.

Easter fest 2024 – 05.05

Săptămâna trecută sau acu’ două săptă… într-o seară, oricum la mine timpu’ se comprimă, se dilată, se mă-sa de nu-mi mai ajung alea 24 de ore ziliere, eram la o cârciumă-n București pe motiv de cântare ROMB.

Și cum ne pregăteam noi să intrăm în atmosfera de „hai cu rocku’ „în fața unor bericioaice, pe lângă masa noastră se perinda un ospătar d-ăla venit din țările calde răsăritene unde limba română nu-i chiar considerată de circulație internațională ca-n sezonu’ estival din Grecia sau Bulgaria și nici nu se pricepe engleza, nici măcar d-aia cu accent punjabi.

La un moment dat un prieten din ROMB-i îl roagă pe fratilii din altă mamă, din altă țară, să-i aducă un Cuba Libre dublu, adică să-i pună dublă cantitatea de rom. Logic, nimeni nu vrea cola chioară sau cinci kg de lămâi. Io cu un prieten în celălalt capăt al mesei așteptam cu interes sadic ce a-nțeles ăla că am văzut că i-a dat cu virgulă cuvântu’ „dublu”. Deja pariam că o să vie cu o vază de flori plină de cola sau cu găleata cu mop. Apropo, noi serveam berea aia neagră care a scos Irlanda din criză, pe care am luat-o direct de la bar ca să fie bine, să nu fie rău și
să nu ne riscăm inutil cu ospătaru’, adică siguranța-n băut primează, semnăm fișe de protecția muncii, totul regulamentar cu legislația pe temă.
Și cum stăteam noi așa cuminței să vedem ce a priceput orpătaru’, cling în cap a apărut întrebarea, două puncte, de ce Cuba Libre se numește Cuba Libre.
Bă și mi-a venit o disertație pe temă iscată din fundu’ neuronului îmbibat cu bere neagră… mă rog, mi-a venit începutu’ și mizam clar pe improvizație și pe muza nimfomană pe care o simțeam cum se freacă de picioru’ meu. Să vezi ce dau pe spate asistența de mă propune să candidez
la locale.

Atenție mare.
-Mă lume, voi știți de ce lu’ Cuba Libre-i zice Cuba Libre?
N-am așteptat să răspundă cineva și m-am și pe turuit.
– Știam că habar n-aveți, noroc cu mine că vă scoț din negura diletanței pe teme de alcooale. Cuba Libre e compusă din două cuvinte, exact, Cuba și Libre. Tot așa și licoarea din pahar care-i tot din două, cola și rom. Nu-ntrebați detalii de „cu lămâia cum rămâne?” că ne supărăm. E de design coloristic și am explicație și pentru acreala ei. Romul este băutura specifică zonei și să fiți fericiți că-n Caraibe nu se fac roșiile sau dovleceii pentru că dacă găseau pământ fertil, canci trestie de zahăr, adică canci rom. Romul este simbolul Cubei, e lichidul din venele ei. Dorelu’ de Cuba cu asta-și rupe capățâna. Dacă mijeștiochii când te uiți la steagu’ Cubei, vezi că scrie rom pe el. Deci e clar, rom egal Cuba aia tradițională și plină de culturi de trestie de zahăr.
Pe de cealaltă parte avem cola, băutură simbol al imperialismului american. Aia de te face bine după mahmureală, îți dă impresia de totul ok și-ți face ficații muci. Da’ chiar ș-așa, e libertatea din Libre că-i mai bun decât rahatu’ servit de Castro, e visul american dulce acidulat și speranța traiului decent. E un paradox bahic, comunismu’ și capitalismu-ntr-un singur pahar, plus acreala de la lămâie percepută de oamenii simpli în fiecare lună între salarii, care simbolizează de fapt ambele orânduiri socio-politice după ce le aprofundezi și-ți dai seama că-s to un drac. Probabil, nu bag mâna-n foc, denumirea a fost adoptată-n comunism, un fel de rebeliune de mesean de prin spelucile Havanei.
Și zic să-nchei cu focuri ertifică.
-E o băutură manifest, urletul cubanezului de rând, scânteia libertății, Fuie Midel și #rezist, acum și la pahar sondă de 400 ml.
Așteptam aplauzele, fetilii de la masă mă ascultau fascinate, mai puțin prietenu’ de lângă mine care-mi aruncă sec și total neimpresionat.
– Vrăjeală, bețivu’ de Hemingway a băut Cuba Libre de pe vremea când Castro era o icră. Denumirea-i mult mai veche decât revoluția comunistă. D-asta s-a mutat în Cuba, pileală locală ieftină îmbunătățită cu siropuri americănești.
În câteva cuvinte mi-a făcut praf toată lucrarea și nu vă spui că am și pus botu’ la ce a spus el.
– Daaaa?! Pe buneeee!?

-Habar n-am… am zis și io așeeeea că prea acaparasei atenția tuturor.

Da’ magia s-o dus în cap. Apropo, muza mea nu s-a-nșelat chiar total. Io-te colea de ce Cuba Libre. E tot cu americani și cubanezi, și tot cu libertate și alea, alea.

E clar, am trecut la alt nivel. Ieșeala la pileală e cenaclu’ literaro-istorico-politico-bla, bla.

De ce Cuba Libre – 03.05

De fapt sunt două povești și o veste șmecheră. Vestea o las la sfârșit, încep cu poveștile că am strâns ceva de când n-am mai dat p-aciulea. Am scutire să știți, sunt plin de evenimente și plin de restanțe la somn.

Poveste 1 – Tenoru’, soprana, pianu’ și bubuitura

Concert clasic de Valentin iubărețu’. Public stilat da’ mic ca densitate pe metru pătrat. Io fotograf de ocazie că suntem pe saving costuri și nu ne permitem un profesionist. În mod normal la concerte e liniște deplină de s-aude și țânțaru’ când își suflă trompa, da’ când e sala jumate sau trei sferturi cu spectatori e și mai nașpa dacă ai bomboane-n țiplă fâșâitoare, parcă se amplifică zgomotu’.

Noi avem două intrări în sală, pe stânga și pe dreapta. Poze tre’ să fac și de pe stânga și de pe dreapta. Și ca să nu mai frec ușile alea, m-am gândit să o iau pe ultimu’ rând că oricum era gol. Prost gândit. Mă bag pe rând tiptil, înaintez și pe la jumătatea rândului găicile alea de la ghete, alea ultimele pe care nu-ți mai bagi șireturile, alea în formă de cârlig, se-ncârlighează între ele și mă duc… Nu total că sigur nu nimeream io perfect spațiu’ ăla dintre scaune ca la avioanele low cost și sigur mușcam dintr-o canapea, cam la 45 de grade când m-am oprit cu picioru’ într-un scaun și restu’ de căzătură a fost mai mult o așezare pe vine controlată de durere și celălalt picior funcțional. M-am ghemuit și am rămas acolo. Parcă vedeam cum am întors tot publicu’ spre mine. S-a auzit ca o bormașină-n creierii dimineții de duminică. Nu puteam să urlu de durere pentru că concert. M-am târât la capăt de rând să-mi ling rănile. Mi-am dat seama ce cultură vastă am io pe religie. N-am bănuit că știu atâția sfinți și dumnezei, pomeniți toți în gând și-n liniște totală, aproape ca-ntr-o rugăciune.

În timpu’ ăsta, colegu’ de la video a ieșit afară să se râdă. Afară alți doi colegi la fumat.

-Bă, a căzut Cătală! Oare aparatu’ foto a scăpat?!

Unu’ din cei doi colegi d-afară a ciulit urechea către sală.

-Da, nici o problemă. Crede-mă că dacă pățea ceva aparatu’ aflam. Se termina cu concertu’. Auzeam înjurături de acopereau și pianu’, și tenoru’, și soprana.

Poveste 2 – Sucu’ acidulat dăunează grav sănătății

La noi a fost un campionat internațional de box. Un prieten d-al meu, ăla cu magazinu’ Mega, a fost sunetist la eveniment. La un moment dat a intrat setica-n el și s-a dus la o mașinărie d-aia de dai cu cardu-n fantă, selectezi un număr aferent produsului dorit și mașinăria-l împinge de-ți cade într-o cutie jos. Și setica lui o zis că vrea de pe rându’ cel mai de sus un bidon de nu știu ce, da’ nu știu ce-u’ ăla era acidulat. A căzut bidonu’ de la doi metri, l-a luat și hai să se ducă la locu’ lui la mixer. Pe drum, fix pe treptele de dau în sală, se pregătea echipa de box a Armeniei, mai erau niște arbitrii, ghici, tot de box, probabil fost sportivi pe profil și al meu s-a gândit să deschidă dopu’ la sticlă. Mă rog, n-a gândit nimic. Și ce se-ntâmplă cu o băutură acidulată într-un recipient care a fost agitat? Exaaaact, vrea să iasă din recipieeeeent. Și exact așa a și făcut, a ieșit pe toată lumea din proximitate. Al meu și-a privit moartea-n față, personificată într-o echipă de boxeri pe care scria Armenia. Povestea spune că a scăpat cu viață că-l ajută fața, e și puțin bâlbâit și avea un șervețel în buzunar. Unu’ d-ăla d-o nară care nu face față nici la mucii unei banale răceli. Unu’ cam de zece pe zece cu care nu rezolva nimic, da’ gestu’ contează.

Ș-acu’ veste de veste

Pe 4 Martie 2024, adică coleșica peste câteva zile, la Sala Palatului o să fie concert mare. Orchestra și Corul (condus de Eduard Dinu) Filarmonicii Paul Constantinescu – Ploiești, împreună cu trupa CARGO, sub bagheta maestrului Marius Hristescu, vă invită la CARGO CLASIC. Concertu’ ăsta are o poveste pe care o scriu zilele următoare. Bilete AICI.

Veste și poveste – 19.02

Nebun funcțional!  Asta sunt! Habar n-am dacă există termenu-n DEX, gugăliți voi dacă sunteți curioși. Io am zis așa, dacă o persoană care știe să citească și știe matematica de clasa a II a, da-i vai steluța lui pe toate axele, e analfabet funcțional. Noi ăștia de anii ’60, ’70, ’80 și chiar început de ’90, ăștia cu job-uri, rate și pitici pe numele lor, în proporție de 70-80% sunt nebuni funcționali. Am pus lupa iscoditoare de tip cercetător britanic pe prietenii mei, pe colegii de muncă, apropo ăștia intră și-n prima categorie, îmi sunt și prieteni, pe cunoștințe-n general, și mi-am dat seama că fiecare are un pitic în scufiță cu buba la căpuț. Oameni deștepți, comunicativi, cu cultură generală, adică exclus analfabeți funcționali, da-n mod cert nebuni funcționali. Nu toți, da-n procentaj demn de luat în seamă.

Geniile all time au avut bubița la căpuț. Doar te uiți la ei și te prinzi că au dedicate capitole-ntregi din manualele de psihologie. Sunt psihologii finuți și nu dau exemple de personalități prin cărțuliile de profil pentru că altfel ești în ceață total, te uiți la un manual de psihologie și crezi că e un catalog al laureaților Nobel. Problema e că ne vedem, ne știm nominalizați la secțiile de looney tunes, da’ ne omoară incertitudinea asta și-ntrebarea, suntem sau nu suntem nebuni? Și asta-i tot vina psihologilor și stați că vă spui de ce.

Este cineva p-aciulea printre cititori care s-a sculat dimineața cu un dor nebun de un examen psiho-pupu? Dacă da… nasol… sunt șanse foarte mari să fie pe bune dus cu bidonu’. Răspunsul corect e „NU”. Și totuși absolut toți am avut examinări d-astea de câteva ori în viață. Că a fost prin serviciu cum se-ntâmplă la examinările periodice, că au fost fără număr ca la mine pentru că-n armată mă trimitea șefu’ lunar să mă controlez la lămpi din motive, hai să le zic și să le recunosc de obiective, toate au un numitor comun. Niciodată… da’ absolut NICIODATĂ nu a venit un psiholog la mine sau să trimeață o țidulă oficială prin care să zică că „e băiat bun da’ cam fură curent”. La un moment dat învățasem întrebările alea pe de rost și am răspuns în toate felurile posibile. Stați să vă exemplifichez.

Întrebarea 1: Ați merge pe scara unui tren care rulează cu 100 de Km la oră?

Realitatea: Pfff… păcat că-n tinerețe am stat numa’ prin Românica și știm și noi cum ne merg trenurile. Acolo mergeam! Era bătaie pe scară.

Răspuns oficial din primele teste: Normal că nu! Ce-s nebun, așa ceva nu se face! În general când e vorba de curs sânge din nas io nu mă bag.

Răspuns oficial din testele mai recente: Da, da, de trei ori DA!

Întrebarea 2: Ați avut vreodată gândul de a renunța la viață?

Realitatea: Nu-s așa de nebun! Nup, viața e frumoasă.

Răspuns oficial din primele teste: Nu-s așa de nebun! Nup, viața e frumoasă.

Răspuns oficial din testele mai recente: Normal! Aproape-n fiecare dimineață când îmi sună ceasu’ de mers la muncă, când mă duc la cumpărături, când vrea fosta mea prietenă, actuala nevastă, să fac curățenie generală și mai ales la slujbă… îmi place atmosfera.

Întrebarea 3: Mințiți des?

Realitatea: La nevoie…

Răspuns oficial din primele teste: Nuuuu… dacă stau bine să mă gândesc… ce-i aia minciună?

Răspuns oficial din testele mai recente: Daaaaa! Ultimu-ngheț de la mine era! Mitoman de mic!

Întrebarea 4: Consumați alcool?

Realitatea: Ocazional… și ocaziile mă pândesc la tot pasu’

Răspuns oficial din primele teste: Apă plată cu lămâie Boss! De multe ori lămâie nu mai pun că mă amețește. Legenda spune că la botezul meu, taica popa mi-a dat cola-n linguriță.

Răspuns oficial din testele mai recente: Joc în liga mare, sunt rezultatul dragostei dintre un irlandez ș-o sticlă de cocârț. Io dacă eram făcut în eprubetă nu se folosea o eprubetă, mă făceau direct îmbuteliat la sticlă.

Și indiferent de răspuns nu s-a-ntâmplat nimic. N-a venit nimeni să-mi spuie că-s nebun, n-a venit nimeni să-i zică lu șefu’ că poa’ să mă ție în continuare da-i bine să n-am obiecte ascuțite sau băutură prin jur, nu s-a-ntâmplat nimic. Și stați așeeeea, testele-s cu schepsis, la ceva timp se repetă anumite întrebări numa’ că le formulează altfel. Doar, doar te prind cu minciunica. Io le-am ginit și răspuns regulamentar la toate. Și din punct de vedere psihologic sunt apt de muncă, nu prezint pericol pentru societate, perfect de tras la jugul care tractează România pe cele mai înalte culmi.

Răspunsul la dilemă e trei răspunsuri. Primo, nimeni nu citește testele alea. Secundo, cineva citește testele alea da’ consideră că ești nebun funcțional, adică nebun în limite legale și nu prezinți interes, nici măcar didactic. Terțio, nu ești nebun și cre’ că asta nu prea stă-n picioare. Avem în zonă un specialist? Ne spuneți și nouă când trecem pe diazepam?

Alte chestii fără nici o legătură, AICI… mă rog, o să vedeți că sunt nebun funcțional.

Deci, ești nebun? – 03.02