Mă dădeam tractoraș cu concediu 2026, ăla de multe mile terestre, mile marine și habar n-am cum se numesc milele prin tuneluri prin munte și pe sub apă… cre’ că tot terestre c-am fost pe șosele. AICI Practic țara unde am stat cel mai mult și-n care am lucrat la falimentu’ personal, a fost Norvegia.

Norvegia e marfă… marfă scumpă’, da’ marfă. Adică am făcut niște câmpenești cu supă la plic de nu vă zic. Varianta de cârciumă pe care am încercat-o de două, trei ori, McDonald’s nu se pune deși tre’ luat în calcul pentru că e de patru, cinci ori mai scump ca la noi, deci varianta de cârciumă-i ceva rău și-ncepusem să primim oferte de credite de pe la bănci. Da’ peisajele-s de pus la ramă, curățenie de farmacie, nivel de trai la care noi doar visăm când n-avem coșmaruri cu politica românească și totul la locu’ lui, cam asta-i Norvegia. Și să vedeți chestie, norvegianului i s-a urât cu binele că e mega predispus la auto mierlit. De la frig, de la lipsa luminii naturale, de la ceva s-a luat pentru că din când în când mai e câte unu’ care-și bagă picioarele-n forța de atracție a pământului și se aruncă de la balcon. Io vin cu teoria că-i din cauza prețului la băutură. Io-te românu’, sărac da’ fericit. Mai ales când se anunță recolte record la prună. N-avem bani da’ dacă alambicu’ duduie, trece și iarna asta.

O altă chestie faină pe care o are Norvegia e norvegianca. Am văzut niște gagici caștoace de-mi venea să le răpesc ca pe sabine și să le fac buletin de Ploiești. Subțirele, maxiiiiim ușor rubensiene, elegante fără să-ți rupă retina cu nuș’ ce culori de sorcovă neasortată, fără boturi de ventuză d-aia de desfundat lavoare, pe natural așeeeea, finuțe și deși io-s cu brunetele, nu mă dădeam la o parte nici la pufoșeniile alea gălbui.

La bărbați… cam nasol. Și n-am zis-o io, am cerut un sondaj la fosta mea prietenă, actuala nevastă și la celelalte gagici din grup. Adică după ce te uiți la filmele istorice unde vikingii-s mama și tata la răzbel, în Norvegia actuală, canci vikingi. Sunt niște băieți tocilari, plini de sănătate că nimeni nu se droghează nici măcar cu țigări electronice, la cămășuțe pe care eu nu le-aș purta niciodată, destul de șterși și nimic wow la ei. Adică mai pe scurt, dacă-i vede Ragnar șefu’ la vikingi din serialu’… cu vikingi, mai moare de zece ori, fuge din Valhalla și cere azil politic în Wonderland.

Unde vreau să ajung e că io și cu fratilii Eugen, arătăm mult mai vikingește decât oamenii ăia. Io ca io că-s mai pe brunețel la origini, mă rog… păr pe scufiță nu mai am și barba-i albă ca a lu’ Moș Crăciun, da’ Ionescu-i cu ochii pe albastru, creastă d-aia împletită și barba mai lungă ca a mea. Amândoi suntem fioroși și nu ne-ai pune bone la copii. Adică noi cu meclele noastre am crescut cota la vikingi în concediu ăsta.

Cam așa și pă Suedia, nimic notabil. În Finanda n-am fost, adică am fost zece minute. O să vă povestesc faza asta într-un articol viitor. Ajungem în Estonia unde și p-acolo au făcut vikingii pui. Mno, nici Estonia nu-i cu populație fioroasă. Adică tot io cu Ionescu am salvat situația.

Eram fix în centru istoric în Tallinn și-n afară de magneții de frigider, câteva tricouri și tablouri, mai nimic nu amintea de trecutul glorios al vikingilor. Toată gașca avea o foame de stăteam să mâncăm și bătaie numa’ să mâncăm ceva. Estonienii ciudăței ca oameni. Niște acrituri sau cel puțin așa i-am perceput noi. Și nu erau numa’ cu noi. Prin zonă erau toate națiile pământului și ziceai că localnicii-s certați cu toți.

Am ales o cârciumă cu terasă afară, ca toate celelalte de altfel, numa’ că la asta chiar am găsit un nene care ne-a zâmbit și ne-a invitat să-i călcăm pragu’. Bonus a fost că a avut și papa bun, bere la halbă regulamentară și prețuri prietenoase mai de Europa de Est. În comparație, pe Norvegia am băut o bere la halbă la care halba era un pahar de plastic ordinar cam de 350, 400 ml, berea ziceai că-i rămășiță de butoi răsuflat, totul la fabulosul preț de mizilic norvegian de 14 euro… ceva rău. Stăteam la bere și ne holbam la marea de turiști agitați. La un moment dat apare un grup de oameni din țara soră și prietenă, China. Io am zis că-s din China, Andreiu’ a mers pe Coreea de Sud și am picat la pace cumva, am zis că-s din Vietnam. O să vă zic de ce.

La un moment dat un nene, estimez pe la un 65-70 de ani, ochelarist și cu tunsoare d-aia regulamentară asiatică dictată de la partid, îi tot făcea poze unei… estimez că nevasta din dotare. I-am denumit ad-hoc și generic, Ho și Min. Le-am zis așa că așa făceau, scoteau niște onomatopee ciudate, cre’ că “hooo… hoooo” însemna ceva-n limba lor și d-asta lui i-am zis Ho și ei Min ca să rimeze, plus că d-asta am hotărât că-s vietnamezi. Ho se chinuia să-i facă poze cu fundal istoric lu’ Min. Numa’ că fundalu’ eram noi și parcă nu suntem așa de bătrâni. Între atâtea clădiri istorice și chestii faine, ei acolo s-au găsit să se pozeze. Și atunci m-am ridicat, m-am dus la tăntiță și i-am pus o mână pe umeri. Hai bre, fă poze cu maimuța dacă asta te coafează. Ho a belit ochii și s-a pus mai dihai pe poze și onomatopeele cu “Hooo, hoooo” prinseseră o tentă de fericire și-ncântare. Apoi a venit lângă mine Ho și Min făcea poze.

Amândoi cu ochiu’ pe Ionescu că ăsta era mai autentic ca mine. Și-l bag și pe el în cadru. Dă-i și cu el pozat cu schimb de locuri și diverse grimase. Hai și cu amândoi, ce să vă zic,  ședință foto pe bune. Au terminat, ne-au mulțumit tot cu “hooo, hooo” de ne-ntrebam dacă mai au și alte cuvinte-n Dex-u’ lor. Interesant e că te prindeai că „Hooo” e admirativ, întrebător sau mulțumitor. Sunt ofticat că nimeni de la noi de la masă n-a avut inspirație să ne facă și nouă o poză cu Ho și Min. Bine… au și fost surprinși de situație.

În sfârșit liniște, Ho și Min se-ndepărtau într-o gloată de compatrioți d-ai lor într-un zumzet de hoooouri și se lăudau cu capturile foto, noi sorbeam fericiți din bericioase. Și atunci am văzut viitoru’.

Ho și Min ajunși în țara lor, Vietnam după cum am hotărât. În jurul mesei plin de copii și nepoții avizi de povestiri din Estonia.

• Mă tataie, mă… hai să vă arăt vikingi autentici. Io-te colea. Sunt nepoți de Erik cel Roșu!

Mă tataie, vikingi pe dracu’ ghem. Combinație de daci, romani și alte popoare care au trecut prin zonă la o țuică. Vikingi de la Ploiești, bre! Mai originali găseați la voi pe continent, pe Temu. Și nici nu plăteați taxe suplimentare ca noi vikingii made in Romania. Las’ că și noi dăm banii pe chestii fake de la voi. Sper să ne faceți tablou și să ornați sufrageria cu noi… muhahahaha!

Viking made in Romania – 28.10.2026

Alex al nostru, Alexandru Stoica-n buletin și-n scriptele oficiale, Alexis On pe la radio și scene, are o istorie lunguță pe profilu’ de solist vocal. Adică a-nceput să cânte la duș și vecinii nu i-au bătut în țeavă (semn bun), apoi în perioada când a locuit prin Spania și era Alejandros El On a activat un curs d-ăla făcut pe genunchi cu pretenție de canto, a mai cântat pe la el prin cameră… d-astea de amator din liga a-5-a. Apoi s-a-ntors pe meleaguri mioritice, s-a prins că are voce, a-nceput cu trupa Romb, a mai lălăit pe o scenuță sau printr-un garaj, a mai făcut câte una, alta, până a venit consacrarea și a devenit vocea trupei VICII.

Cândva prin vara, Alexis On, ăla cel mai mic și cel mai guraliv din VICII, a fost contactat de persoane importante din Vocea României, cea mai tare emisiune de descoperit talente cântăcioase din Românica. Familia, prietenii și noi frații din VICII, am văzut oportunitatea-n glasu’ lui și normal că am fost tare fericiți. El nu prea și avea partea lui de dreptate. Când te-mparți între trei job-uri e cam complicat să te bagi și într-o emisiune la cel mai bun post tv din România unde totul e cam ca-n manualu’ de posturi tv și-ți cam mănâncă tot timpu’ pe care nu-l ai… pentru că asta-i de fapt marea problemă.

Dar oportunitatea-i oportunitate și nu-i chiar ca-n gară, pierzi un tren, dă-l în mă-sa că vine altu’. L-ai pierdut, pierdut rămâne. Toată lumea a-nceput să-i umble la feng shui cu “e păcat”, că alea, „cum să spui nu”, „nu se face așa” și etc-uri. Aproape că-ncepuse să fie destul de agasant să-l sexeze toată lumea la căpăcică. Și am zis stop joc, hai să-l lăsăm în pace că tre’ să se convingă singur de participarea la Vocea României. Punctul meu de vedere era că Alex urma să participe la Vocea României, numa’ că nu știa încă.

Și l-am luat la sentiment:

– Alex dragule, este decizia ta. Părerea mea este că trebuie să mergi pentru tine-n primu’ rând, pentru că meriți și ai voce foarte bună și-n rându’ doi, pentru VICII că o să fie un imens câștig pentru trupă. Dar greu’ pe tine pică. O să-ți faci mutație-n buletin cu adresa studiourilor PRO TV, o să dormi p-acolo, cearcănele tale o să dezvolte cearcăne la rându’ lor, o să arăți ca la un casting la „Walking Dead”, o să faci niște sacrificii pe următoarele luni. Da’ indiferent de ce decizie iei, că e laie sau bălaie, io-s lângă tine. Te duc, te aduc, stau cu tine, te-nvelesc, te pup pe frunte de noapte bună… sunt cu tine. Toată trupa te susține, de familion nu mai zic… Te gândești și-mi spui.

A intrat în silenzio stampa preț de o zi sau două, apoi m-a sunat și mi-a spus, “Mergem la Vocea României”. 10, stai jos, ăsta-i răspunsu’ corect. După câteva zile mă anunță că tre’ să mergem la preselecții, undeva-ntr-un hotel din București.

Vine ziua cea mare și se-ntâlnește Scufița Roșie cu Zâna Măseluță… adică io cu Alex, să luăm calea Bucureștilor. Vreme caldă, noi la pantaloni trei sferturi, tricouri cu mortăciuni rock… așeeeea… ținută de grătar câmpenesc pe sound de Iron Maiden. Și ajungem la hotel.

Prima dată ne-a picat fața când i-am văzut pe ceilalți concurenți. Rochii de seară, costume cu paiete, outfit-uri de scenă. Noi… ziceai că suntem de căpătat și desprinși din staffu’ tehnic de la Metallica. Hai că asta nu-i așa o mare problemă că vorba aia, vocea contează cel mai mult.

Mergem să-l bifeze p-ăsta micu’ pe o listă și atunci trec pe modul „dabălousevăn” și-mi arunc privirea pe un monitor. Pe monitor imagini cu Alexuțu’ nostru, poze de pe la concertele Vicii luate de prin social media. Atunci am avut prima imagine vis-a-vis de cum stau lucrurile prin zonă. Nimic nu-i lăsat la ghici și-n voia sorții.

– Brouleț, stai lin… oamenii ăștia cre’ că știu și cine-s io. La tine nici nu mai vorbesc. Sunt convins că au și cea mai recentă radiografie dentară d-a ta să vază de unde-i zâmbetu’ ăsta așa sexos.

Primim o foaie cu acord GDPR, nume, adresă și chestii. Ne punem pe completat și la un moment dat vine-ntrebarea cu “ce studii muzicale aveți?”. Al meu spiritualo-glumețo-bășcălios cum îl știți, scrie mare “ZERO”. Nu vă spun că prin zonă erau generații de absolvenți de canto, inclusiv profesori. Hai că ajungem la ultima rubrică unde trebuia să trecem piesele pregătite pentru audiție, numa’ zece piese… un mizilic. Alexuțu’ pe drum mi-a cântat numa’ „Billie Jean”, varianta lu’ Chris Cornell.

– Deci, ce ai pregătit? Ce scriem aciulea?

– Păi… Billie Jean

– Asta am înțeles de pe drum. Ok, a doua piesă?

– Ăăăăă… tot Billie Jean.

– Bre, tre’ zece piese, tu nu vezi?

– Scrie și tu Chasing Cars, Rebel Yell… p-alea pe care le mai facem pe la concerte.

Am scris și noi ce ne-a trecut prin scufiță da’ tot n-am făcut de zece piese. Hai lăsați așa și Doamne Ajută. Am depus hârtia și hai să frecăm duda și să interacționăm cu lumea p-acolo. Ne-am împrietenit cu o soprană, am mai vorbit cu un concurent care mai fusese la nu știu câte emisiuni. În timpu’ ăsta preselecțiile se derulau. Intra un concurent, cânta un minut jumate, maxim două, te pup pe portofel, ne vedem altă dată. Cel mult două piese, cam 40 de secunde din fiecare.

Intră Alex și începe cu… ghici? Exact „Billie Jean” că p-asta o pregătise. Termină cu aia și-l pune juriu să cânte „Wherever you will go” a lu’ The Calling. Io eram pe modul babă cotoroanță de la parter de bloc pe lângă ușa studioului, cu urechile pâlnie la orice sunet scăpat din sala de concurs. Plus că mă plimbam de ziceai că-mi naște nevasta. Îl aud cu Rebel Yell, apoi iar cu „Wherever you will go”. Pauză și a venit fatala. A-nceput să cânte „One” de la U2. Meamă… p-asta n-a cântat-o cu Vicii… i-a dat greu. Vor să-l pice mârșavii… Apoi iar Rebel Yell. După cca. zece minute de frecat în care eu creșteam în procente convins că a luat preselecția, se deschide ușa și se ițește capu’ lu’ Alex.

– Gata bro, am luat. O să-nceapă distracția.

Și a avut dreptate. Se alege Rebel Yell pentru prima etapă din concurs. Alex a-nceput să facă poteca spre București ba la o filmare de prezentare, ba o repetiție cu trupa și se stabilesc primele filmări.

Fosta mea prietenă, actuala nevastă, complotează cu gașca noastră să facem un city break în San Marino, fix în prima zi de filmări. Mă rog, ei complotaseră înainte de toată tărășenia cu Vocea României. Din asta rezulta că Alex la Vocea României, io pă San Marino… adică nu bun. Exact ce promisesem nu puteam să fac. Puteam… da’ se lăsa cel puțin cu o bătaie crâncenă, mâncare rece cinci luni și d-astea. Nu vă creionez fața lu’ Alex când a auzit că nu mă duc cu el. Am picat la pace cumva… i-am dat lanțu’ meu de la pantaloni, ăla norocos. De fapt singuru’ pe care-l am.

– Brouleț, stai liniștit, ai lanțu’ meu și stai fără griji. E ca și cum sunt acolo cu tine, numa’ că nu sunt. Mă suni imediat cum ai ieșit de pe scenă și atenție mare, pe mine mă interesează să-ntorci un singur scaun, pe Smiley.

În ziua aia am stat ca pe ace. Cumva am avut dreptate, chiar am fost cu el.  Venise seara și telefonu’ care-n mod normal sună de mă scoate din draci, tăcea ca un bou. Și pe la ora 22.20-22,30 ora României, sună Alex. Fiert, mort, copt și-l simțeam dezamăgit.

– Gata.

– Gata ce?

– Am cântat.

– M-am prins… că doar nu te-au chemat să le zugrăvești camerele de luat vederi. Și!?

– Am întors doar un scaun… pe Smiley.

– Păi foarte bine! Asta și trebuia! Nu ai dificultăți în alegeri și ceilalți jurați nu se supără că nu te-ai dus la ei în echipă pentru că nu s-au întors.

– Da bro… am vrut mai multe.

– Taci că-i bine. E ca la facultate, nu există note. Ai luat sau ne vedem la restanțe.

Și io-te așa, Alexis On e în echipa Smiley. Ochiu’ pe PRO TV că mai urmează. Pentru cei care n-au deschis televizoarele la timp, io-te colea filmarea.

Până atunci o să-l puteți vedea live la Teatrul Nației și o să vă distrați puțin că sigur o să vă spună chestii. Concertul e pe 22 noiembrie și aveți bilete AICI. Și o să mai avem pe 5 decembrie un concert la Brașov da’ toate la timpu’ lor.

De la Vicii la Vocea României – part.1 – 26.10

Undeva în jurul anului 1521, imediat după ce Cortes a cucerit capitala aztecă și a-nceput construcția orașului Ciudad de Mexico, istoria mai puțin scrisă și aproape deloc dezbătută, ne șoptește timid și cu prea puține izvoare istorice despre două triburi aztece care s-au opus Spaniei. Rezistența cepelinilor și a pelmenilor a fost atât de înverșunată încât l-a obligat pe Cortes să renunțe la cucerirea acestor două triburi și să prefere o izolare a lor în jungla deasă. Nici Montezuma nu a avut un control total asupra celor două triburi care au impus un fel de autonomie politico-militară. Cepelinii și pelmenii erau tot azteci, aveau aceeași zei, dar preferau izolarea aproape totală. Se consemnează ceva legături comerciale cu restu’ lumii, erau războinici de temut și fanatici, răspundeau la chemările lui Montezuma dat totodată-l ținea departe prin frică și respect. Cortes a încercat să acapareze și aceste două triburi prin două atacuri care s-au soldat cu pierderi mari printre spaniolii net superiori din punct de vedere militar, dar dibăcia pelmenilor și a cepelinilor pe care-i putem considera pionierii războiului de gherilă, le-a asigurat independența și respectul lui Cortes.

Pe bune?! Chiar ați pus boticu’ la ce tâmpenii debitez io p-aciulea? Mă și știți mare istoric, specializat în cultura aztecă și-n colonizarea spaniolă a Mexicului. Știu maxim trei legende, am văzut câteva reportaje și probabil prin tinerețuri am citit ceva pe temă că-n rest… pământ de flori.

Știți ce-s ăia pelmeni? Da’ cepelini? Nu? Perfect, d-asta-l aveți pe fratilii vostru cel sfătos, să vă explice cum stă treaba. În primu’ rând mi-au plăcut cuvintele la care m-am râs. Auziți voi… pelmeni și cepelini. În mintea mea erau două triburi de pigmei de undeva din proximitatea Amazonului că d-asta am debitat inepțiile de mai sus. Nici o legătură.

Vacanța pe 2026 a fost un tur de forță de cca. 8100 de km rutieri, plus aproximativ 1000 de apă. La un moment dat eram la Tallinn și stăteam pe o terasă cu supraveghere video, terasă pe care n-aveai voie să fumezi și să bei, la un cocârț și la țigări… că nu intră cocârțu’ fără. Am calculat noi unghiuri moarte la camera aia și le-am terfelit regulile. Făceam planu’ pe următoarele două zile și-n program aveam Riga-Letonia pe care o făceam în goana calului că n-aveam vreme de stat și Vilnius-Lituania în care am stat o noapte. Și cum frecam țiparu’ cu AI-u’ și goagălu’ să vedem ce vedem p-acolo, am dat căutare și după haleala tradițională baltică. Normal, mă știți că-s fiert pe cultură, tradiții și d-astea.  Și după 300 de cocârț, când electronica mai deșteaptă ca tine-ți recomandă să mănânci pelmeni la Riga, respectiv cepelini la Vilnius, normal c-o dai în râs și te bagi pe fișierele zoologice din căpăcică să vezi ce draci de animăluțe sau peștișori sunt ăștia. Nu găsești nimic pentru că nu-s nici animăluțe, nici peștișori și nici pigmei amazonieni. Stați că vă spui.

Riga – pelmeni. La Riga preparatu’ ăsta e moștenire rusească deși nu bag mâna-n foc că nu-i a lor și e puțin invers. Se face o cocă simplă, un fel de cocă de gogoși la care nu pui zahăr, se aia cu făcălețu’, pui carne tocată de care ai, originalu-i cu porc și vită da’ merge și miel sau pui că și ei e carne, se face un guguloi de cocă cu miez de carne care se fierbe până plutește. Când plutește e semn că-i gata. Mai e varianta de fierbere-n baie de ulei, hai s-o denumim generic prăjire pentru că asta e. După rumenire se scot și bagă mare cu o amprentă de sos de ceva, poa’ să fie smântână sau maioneză că nu-i așa, balticii făceau gargară cu maioneză încă din Evul Mediu. Mă rog, sunt reinterpretări gastronomice cu chestii pe care le găsești în prezent. Nu m-au dat pe spate… nici n-avea ce să mă dea, o cocă relativ chioară cu un strop de carne n-o să câștige niciodată un premiu dacă-s io în juriu. Recomand să-ncercați că vorba aia, tot ai bătut drumu’ pân’ la Riga, de preferabil p-ăia prăjiți că-s mai nocivi și dacă ai noroc să-i facă în baie de ulei în care lichidu’ nu se schimbă niciodată, doar se completează și prin ea a trecut relativ recent o friptură de purcel, sunt chiar buni dacă ești cu foamea-n gâți.

Vilnius – cepelini. Cepelinii sunt un fel de pelmeni da’ altfel. Coca pelmenă este înlocuită cu un amestec de cartof fiert… tot o cocă da’ din cartof. În rest procedura-i identică, e varianta fiartă și varianta prăjită. La umplutură cepelinii sunt ceva mai fanteziști, adică pe lângă umplutura cu carne, mai sunt variante cu brânză și/sau ciuperci. AI-u’ zice că servirea se face și cu o garnitură de jumări cu ceapă. Am primit și noi ceva pe temă… mai mult umbră și miros, mai puțin fizic în farfurie. Da’ una peste alta, diferența-i coca da’ ca gust e tot p-acolo, adică să nu vă așteptați să conțină gust de cartof prăjit. A, da… mai diferă ca denumire, cepelin față de pelmen. Io m-am stricat de râs la ambele, da’ tot un drac fiert sau prăjit în farfurie

Mai e o chestie interesantă la forma lor. Pelmenii-s niște guguloaie, cepelinii tot guguloaie da’ mai cu moț. Au formă mai ovală și-s țuguiați la capete. Ei bine, cu ce rimează cepelini? Cu prepelini, țugulini, goguloaiolini, goblini și… suspans… se aud tobele… exact, zepelini! Adică un zepelin, doi zepelini, varianta de baltă a conjugării. Mai e aia de zeppelin și zeppeline pe care n-o băgăm în seamă că nu se aplică aciulea. Denumirea și forma cepelinilor vine exact de la aparatele de zbor cu aer cald. Cică-n zonă și e pe bune, la Riga am mâncat într-o veche fabrică de zeppeline transformată-n piață cu de toate, în țările baltice erau fabrici de zburătoare d-astea care au influențat direct prin formă și denumiri gastronomia locală. Slavă lu’ Dumnezeus că nu și-n ingrediente. Adică nu există umplutură pe bază de șuruburi, piulițe sau pilitură de fier.

Următoarea escală a fost în Polonia unde am găsit pierogi. Pierogile-s rezultatul dragostei dintre pelmeni și cepelini da’ cu nume nașpa.

Pentru alte chestii culinare să vedeți că mă pricep, AICI.

Despre pelmeni și cepelini – 28.09

Un el și o ea. Ea pe canapea cu buzița pusă, cu o găleată de înghețată în proximitate și un cuțit… că nu se știe, poate trebuie și oricum punctează maxim la impresia artistică. El intră-n peisaj, simte pericolu’ de la ușa blocului da’ nu-și ascultă instinctu’ și ajunge pe radarul ei. E acel moment în care el își dă seama că un infarct e cea mai bună variantă da’ nu e ca și cum poți să-l comanzi pe Glovo. Aia cu prefăcutu’ mort ca la-ntâlnirea cu ursu’ a mai făcut-o de două ori și nu mai merge, deci tre’ să zică chiar dacă-i conștient că probabilitatea ca alea să-i fie ultimele cuvinte e foarte mare.

-Iubi… ce ai?

-NIMIC!

Ei bine, nimic e războiul din Ucraina, nimic e impactul economic pe care-l are Dunărea scăzută, nimic e încălzirea globală sau un atac extraterestru, nimicul ei nu-i chiar nimic, e totul… chintesența lucrurilor de care depinde integritatea lui în acel moment.

Asta dezbatem azi, conținutul și valoarea nimicului. Am început așa pentru că sigur v-am captat atenția. Ați sperat că o să fie cu sânge, este? Hai recunoașteți. D-aia am plasat cuțitu’ ăla-n peisaj, io mă limitam la înghețată da’ am vrut să vă vedeți latura sadică. Folosim cuvântul „nimic” când în el există conținut de fapt și de drept.

-Ce faci?

-Nimic ca să nu greșesc.

În ziua de azi când nu faci nimic faci ceva, stai pe telefon și te distrezi. Sau zici că stai degeaba da’ de fapt te gândești la ceva, nu-ți poți pune creierașii-n hold nici dacă ești în comă. Că te gândești la toate tâmpeniile asta n-o neagă nimeni, da’ că-i tâmpenie sau tocmai ai feliat atomul ca pe portocală, creierașii funcționează și se cheamă că ceva tot faci.

Te duci la cumpărături așeeea, de plictiseală și ca la muzeu. Nici nu-ți iei sacoșă că nu-i așa, nu cumperi nimic. 150 de lei mai târziu îți dai seama că ai avut dreptate, ai cumpărat mai nimic. În acest caz nimicul e nimic, „mai”-u’ ăla costă de fapt 150 de lei.

Hai să vă spui de la ce m-am luat. Am un prieten care stătea la bloc și de aproximativ o lună și-a amanetat un rinichi, a renunțat la cele lumești, a avut o discuție cu cei mici și i-a anunțat să pună burta pe carte că o să vie vremea să moștenească ratele și s-a mutat la casă. La bloc… e bloc, adică apartament cu trei camere, mare, frumos, da’ tot apartament cu trei camere. La casă nu-i Casa Poporului, da-i casă cu etaj, subsol, curte, cățel… d-astea pe o suprafață mai mare, plus pod funcțional perfect pentru depozitare. Ghici… n-are loc. Sunt ferm convins că are o grămadă de nimicuri care ocupă spațiu. Și acu-i momentu’ să-mi spuneți cât sunt de normal la căpăcică. Io vă dau exemple de la mine din casă și voi verificați dacă aveți la fel. Nimicurile alea care vă sufocă.

• Cutia cu cabluri și telefoane vechi. Am mai multe locuri cu cabluri de alimentare, cabluri de conexiuni, cabluri care leagă alte cabluri etc. Am cabluri care pot alimenta chestii cu mufe de aproape orice tip. Zic „aproape orice tip” pentru că mereu am nevoie de acel cablu pe care ori nu-l am, ori îl am da-i pus bine. Și mai cumpăr un cablu. Normal, legenda spune că după ce-l iau, îl găsesc și p-ăla vechi. Cu telefoanele vechi nu vă mai spun. Am telefoane vechi și de ce le țin? Habar n-am… Mai grav e că-n loc să le duc la reciclat, să le arunc de la etaj, să dau cu ele după pescăruși, să le folosesc frână la roată, să le pun pe calea ferată și să văz cum fac plici, io mă gândesc la un spațiu mai mare pentru depozitare.
• Nimicurile supreme – insigne, șurubele, piulițe, căpăcele de la habar n-am ce, mărțișoare vechi, ace brice și… știți voi ce, plus alte miliarde de chestii îndesate-n cutii, un fel de găuri negre în care nu găsești nimic. Ele-s pline da’ nu găsești ce cauți. Problema e că-s conștient de faptu’ că nu găsesc nimic în cutiile alea da’ de ce să le arunc… că poate-mi trebuiesc cândva. Iar legenda spune că am aruncat ceva, nu mai știu ce și vă jur că am avut nevoie de ceva-u’ ăla două săptămâni mai târziu.
• Tone de acte. Dosare cu șină, chiloței cu chitanțe, zece copii de la fiecare chitanță, am găsit chitanță de-ntreținere din 2003… am trei păduri tăiate și trase frumos în hârtii. Sunt și inflamabil în draci.
• Pixuri. Am pixuri multe. Da’ multe, nu jucărie. Am pixuri uscate de cel puțin zece ani. Am aruncat multe pixuri da’ tot am. Cred că astea fac sexuț sau mai de grabă, se divid ca râmele. Și să n-aveți părerea că vin acasă și-s fiert pe scris, că mă pun pe romane, letopisețe sau d-astea. Tot la tastatură și p-aciulea pe blog îmi fac veacu’.

Nu vorbesc de țoale și pantofi, colecția de bufnițe și tona de machete pe care o am. Alea-s subiect tabu, chiar dacă-ntr-o zi or să mă dea afară din casă. Apropo, o chestie atipică pentru românu’ din mine. Weekendu’ trecut am avut nevoie de o pungă și am folosit-o p-aia care le ținea pe celelalte… care nu mai erau. Am ajuns la fundu’ pungii cu pungi. Stați liniștiți, am backup în mașină.

Asta zic, la noi nimicul are formă și conținut.

Nimicul care ne sufocă – 18.08

Pentru că am fost cuminte și am păpat tot, cre’ c-am împlinit frumoasa greutate de 95 de kg. Doar cred e pentru că nu m-am urcat pe cântar că-i al meu și-l iubesc, chiar dacă uneori e total neprietenos la afișaj. Da’ mai am io un cântar biologic. Știți genunghiu’ de „mă mamaie, mă”? Ăla de femeie bătrână cu brâu’ de lână care prevestește vremea rea mai ceva ca Busu? Fix ca ăla numa’ că depistează țesutu’ adipos și grăsimea, într-un cuvânt, colăceii de la burtică. Când sar de 90-93 de kg în viu și mai fac și efort ca la Sfinx, genunchiu’ stânga spate… logic că spate că dacă era față-i spunea cot, începe să facă figuri ca la un terminator cumpărat de pe Temu, fără schimbu’ de ulei la timp și uitat în ploaie.

Deci… nu mai merge și tre’ să iau măsuri. Prima dată am depistat cauzele. Cauza-i una, mănânc ca porcu. Și cel mai degustat aliment… degustat pe dracu’… îl bag în mine ca un tâmpit, îl prizez, îl visez, îl venerez… e berea. Nu vă mirați, berea e catalogată aliment. Și io mănânc multă bere… o beau cu plăcere… pana mea, mă înec cu bere, mă fac salvamar, mă autoresuscitez și mă înec iar. Și am zis că-i cazu’ să fac ceva-n sensu’ ăsta. Pasu’ doi după depistarea elementelor nocive, transformate-n forme rubensiene și-n cifră care bate spre sută la cântar, e dieta. Orice dietă zdravănă la căpăcică și cu rezultate notabile-n palmares zice că no more alcooale for me. Cum berea e și papa și la categoria alcool, canci bere că-i cea mai nocivă. Vara fără bere e ca iarna fără cocârț da’ am zis, am zis… dietă. Și ăsta-i momentu’ în care planetele s-au aliniat să facă mișto de mine.

– Cică vorbele din bătrâni sunt sfinte. Aia cu „ieșim la o bere?”… știu, o să ziceți că nu-i chiar vorbă din bătrâni. Ba da, este la mine-n Ploiești. E salutul interbelic ploieștean când se-ntâlneau doi amici și-n loc de „salut”, „bună” sau „… -n cur”, era „ce bei?”. S-a metamorfozat în mai elegantul care-mpacă utilu’ cu politețea în „salut, ieșim la o bere”. Deci, e din bătrâni și e gogoriță curată, pentru că niciodată n-o să ieși la o bere. Încearcă faza asta cu apă. Maxim două ape și auzi concert de broscuțe-n burtică.

– Mă tot gândesc să-mi reiau mersu’ pe jos. Ei bine, n-o s-o fac prea curând. În drum spre muncă și la retur, trec pe lângă multe cârciumi. Voi ați văzut cum arată o halbă scoasă din congelator, cu bere-n ea și două degete de spumă, în lumina soarelui de pe la ora 16.30-17.00? Sincer… dacă la o masă alăturată ar sta Shakira goală, tot berea aia e mă-sa și-mi captează atenția. Bine… și Shakira… da’ berea… Adică altfel te așezi lângă ea cu berea-n mână și o abordezi, îți dă o prestanță, un ceva.

– Am început să mă duc la cârciumi la care n-am mai fost. La alea la care-s client fidel a-nceput să-mi fie jenă să dau ochii cu ospătarii. Mă fac de râs, îmi terfelesc reputația construită-n ani în care am fost campion local la halbere. Au privirea aia de „vai săracu’, ia pastile… e bolnav”. Apropo de mers la cârciumă. Sâmbătă am fost la o cârciumă și am cerut o apă. Voi știți cât e o apă? Nu, nu adusă dintr-un ghețar virgin, neatins de poluare și caca de pescăruș, o apă d-asta de la noi, sper dintr-un izvor totuși și să nu fie chiar de la robinet, știți? Io am avut un blocaj. 17 lei, ce-i drept la 750 ml. da’ tot apă e și atenție, n-am fost s-o beau la aeroport. O bere era 15 lei. D-aia mă e poporu’ ăsta bețiv. Mai bine bețiv decât prost… ca mine. În Dubai la benzinărie cumperi apa între 2,5 și 5 lei, la restaurant sau cafenea e între 6 și 12 lei în funcție de fiță și cel mai important, ăia n-au voie să bea bere că-s musulmani. Da’ și mai important, n-au apă… sau au da’ e puțină.

– De când m-a trăsnit asta cu dieta și stop bere, am avut caniculă.

Uf… e grele… am 9 zile fără bericioaică și mi-e un doruț…

Berea noastră cea de toate zilele…- 11.08

Nu trage lumeeee, sunt io Cătulică! Știu că v-am lăsat undeva-n noiembrie anu’ trecut și nici până atunci n-am făcut cine știe ce risipă de cuvinte p-aciulea, da’ am fost cu trebuță, mă jur! Partea proastă e că nici nu pot să vă promit că mă reactivez total… da-ncerc. Azi vreau să vă spui de un super eveniment pe care l-am avut cu gașca VICII, concertul de la Sfinx. O să fac articolu-n trei: povestea, lumea care ne-a ajutat și caterinca pentru că nu pot fără ea.

Sfinx – Povestea

Nici nu trecusem de primu’ an de activitate și deja ne gândeam ce să facem pentru aniversarea de doi ani. Am hotărât ca de ziua noastră să facem un concert gratuit, un fel de „mulțumesc” pentru toți cei care au fost alături de noi. Și am mai hotărât ceva. Să aducem în atenția publicului o problemă socială. 2026 a fost anul semnalului de alarmă la problema abuzurilor fizice asupra copiilor. Și pentru asta aveam nevoie de un concert frumos, de ceva măreț, ceva să se audă și să se pomenească-n timp, de preferabil de ceva ce nu s-a mai făcut. Și tring, o venit ideea aia de zece cu felicitări, un concert la Sfinx. Ușor de zis, habar n-aveam cum și cât de greu e de făcut. Adică… la idei și la capitolu’ vise stau bine, da’ când m-am visat io p-o insulă pustie cu Angelina Jolie, Charlize Theron și Ana De Armas, nu m-am pus pe mailuri să văz dacă-s fetele de acord cu mine. Am senzația că dacă răspundeau, una zicea de mămica, alta de neamu’ lu’ mămica cel adormit și ultima avea un comentariu rasist… ceva legat de sexat rasa… tot a lu’ mămica. Dar în cazu’ Sfinxului, aveam pe un’ să pun întrebări.

Într-o zi aveam o sonorizare de făcut și mă-ntâlnesc cu Daniel Nicodim, Prefectul județului Prahova, pe care-l cunosc de pe vremea când răspundea de Filarmonica „Paul Constantinescu”- Ploiești, instituție de cultură care se mândrește că mă are pe mine angajat. Explic puțin ce-mi trece prin căpăcică și-n loc de „du-te bre și te tratează”, primesc un „genial! tre’ să vorbești cu dl. Primar Florescu de la Bușteni, mă suni dacă te pot ajuta cu ceva”.

Oamenii faini care au fost alături de noi

– Aprobări, avize, autorități – Primăria Moroeni (mulțumim domnului Primar Mihai Laurențiu Moraru), Administrația Parcului Natural Bucegi (mulțumim domnului Director Clementin Neguțescu) și Primăria Bușteni (mulțumim domnului Primar Emil Alexandru Florescu). Mulțumim că ne-ați primit la dvs. acasă.

– Scule, boxe, jucării… chestii tehnice – Mulțumim Primăriei Ploiești pentru acordul dat pentru folosirea echipamentelor necesare puse la dispoziție de Filarmonica „Paul Constantinescu” – Ploiești

– Foto & Video – Mulțumim pentru fotografii Dana Suciu și Ionuț Botezatu,  mulțumim pentru video pilotului nostru de dronă, Eugen Ionescu și cameramana de ocazie, Alina Vlad… exact, fosta mea prietenă, actuala nevastă.

– Susținere media – Mulțumim Radio România Cultural, mulțumim Cristian Marica pentru invitație și promovare. Republika News TV, mulțumim Pali și Bubanu pentru prezența-n emisiunea „Trenul de noapte” și Cristi Georgescu pentru prezența-n matinal. Mulțumim Liviu – Mediasud pentru invitația-n podcast. Mulțumim Teatrul Nației, Starea Nației, mulțumim Monica & Dragoș Pătraru pentru susținere. Mulțumim Observatorul Prahovean, solistul vocal din online al trupei Vicii, ați făcut o campanie super tare! Marius, Mihai & Claudiu, ne înclinăm.

– Apă, papa bun și d-ale gurii – Mulțumim The Fable pentru ajutor, mulțumim Cofetăria Narcisa pentru că ne-ndulcește cum prinde cât-o ocazie, mulțumim Aquavia pentru hidratare

– Printuri afișe – Mulțumim Semne Tehno pentru ajutor.

– Mulțumim Inspectoratelor de Jandarmi al județelor Dâmbovița și Prahova că au fost alături de noi.

– Mulțumim Salvamont Prahova, mulțumim Salvamont Dâmbovița și d-acu’, pe 1 august, indiferent unde ne vom afla, o să vă urăm un LA MULȚI ANI din inimă. Ciprian, ai fost unul din îngerii păzitori ai acestui eveniment.

– Mulțumiri speciale firmei Genetrix, mulțumim Mateo pentru ajutorul extraordinar pe care l-ați oferit. Fără voi, legenda spune că încă ne dădeam cu Voltaren pe spate. Cu telecabina am transportat echipamentele rapid, ușor și lin.

– Concertul de la Sfinx a fost un eveniment verde, exact cum am promis. Și asta a fost posibil cu ajutorul fraților mei din alți părinți, Dragoș, Bogdan și Flavius. Au venit ei cu o baterie externă tare șmecheră care a alimentat tot. Apropo, am avut și expressor de cafea.

– Nu în ultimul rând, mulțumim unei echipe tehnice fantastice care ne-au ajutat la montaj, cărat… la tot. Mulțam’ fain Cristi, Fane, Marian & Alex „Studentu”. Mulțumim Cătălin Găvănescu, cel mai sunetist dintre sunetiști. Mulțumim mult Cezar de la Cabana Babele.

Aceste entități juridice și acești oameni faini au fost de un real și mare ajutor. VĂ MULȚUMIM!

Caterinca „veața” mea

Concertul de la Sfinx a fost peste toate așteptările din toate punctele de vedere. Noi ne-am simțit EXTRAORDINAR și feedbacku’ vostru a fost în proporție de 99% pozitiv. Io-te că au apărut și haterii, puțini da’ buni. E cu citate că n-am cum altfel.

1. De ce pângăriți Platoul Bucegilor și zona sacră a Sfinxului și Babelor cu porcăria aia de muzică scârboasă de sataniști?

Diacritice am pus eu că el n-avea. Vă jur că n-am pângărit nimic, am lăsat locul mai curat ca la venire. Sfinxul e la locu’ lui, Babele-s tot acolo… și tot babe că nu le-am întinerit noi. Totul a fost ok. Scârboasă… poate… că dacă nu-ți place aia e. Mie nu-mi place dovleacu’ da’ asta nu mă face să-l reneg în fața altora. Da’ la aia cu satanistă… Adevăru’ e că la versul „Hai să zburăm, pe Lună să stăm” noi ne-am gândit că traseul pân’ la Lună-l facem pe mături de vrăjitoare, alimentate cu aburi de agheasmă obținuți cu foc făcut din partituri de muzică bisericească. A, să nu uit, am poză.

Satanist care sodomizează o sclavă sexuală fix în timpul concertului. Și ce nu vedeți în poză, erau înconjurați de o droaie de drăcușori minori… normaaaaal, aduși de părinți inconștienți. Ce-i drept avem un vers cu „țigara se stinge încet”, da’ nu promovăm fumatu’ și-n definitiv… ne cheamă Vicii, da?

2. O doamnă-ntreba de ce facem zgomot în inima naturii. Doamnă, am făcut, recunosc… da’ a fost local și nici un animăluț n-a fost deranjat. Ba chiar vă spun că Bella și Țiganu’, câinii de la Salvamont Dâmbovița, au fost chiar încântați.

3. O altă doamnă scrie „în natură mergem să simțim mirosul plantelor, a pomilor, a faunei, să ascultăm ciripitul păsărilor, zumzetul apelor, a animalelor sălbatice, nu poluăm cu tot ce a apărut anormal și artificial, lăsați natura să respire în mediul ei”. Doamnă… scuze… da’ cred că n-ați înțeles unde am cântat. A fost la Sfinx, da? N-avem apă, pomi, nu cred că vreți să simțiți mirosul faunei și nici să călcați în el. Ultima parte, aia cu nu vrem să poluăm cu tot ce a apărut anormal și artificial n-am înțeles-o.

4. Mai am două și mă opresc. O doamnă zice că e un loc sfânt, ne scrie „Opriți!!!” și „sau vă Oprește Bunul Dumnezeu!!!”. Doamnă, când ați scris dvs. să ne oprim eram deja în drum spre casă, deci aici am căzut la pace. Da’ nu ne-a oprit Bunul Dumnezeu… tocmai că-i Bun și ne-a dat o vreme perfectă pentru eveniment. În urmă cu o săptămână în zonă ploua cu găleata și-n Bușteni era prăpăd. Și apropo de asta, un tip a comentat pe pagina unei prietene dragi care ne făcea reclamă la eveniment, citez, „sper să plouă ca pe 19 iulie pe platou”. Adică-n mintea lui ne pedepsea amarnic pe noi, fără să se gândească la cei afectați de viitură. Felicitări domnule, nu-ți dau numele că o să ai interdicție pe Bușteni și o să te alerge localnicii cu furcile.

Evenimentul a fost minunat, am punctat toate punctele pe care le aveam în program, vin și pozele dar momentan se lucrează la retușări… A FOST MAGIC! Mulțumim pentru prezență și nu uitați, pe 22 august Alex, Mișu, Alin, Maga, Shumu și Tata John, sunt în comuna Tătaru la un eveniment sportiv gratuit.

Cu capul în nori – Vicii live la Sfinx – 06.08

La-nceput a fost piesa. Au zdrăngănit ei la ea, suna bine, mai o floricică, un fomfleu, cumva suna da’ nu erau foarte convinși. Cu ea la pachet s-au dus la Mihnea, maestru instrumentalului, regele butoanelor și căpetenia potențiometrelor. Le-a frecat ridichea bine preț d-un weekend și zbang, ne trimite piesa aranjată, plină instrumental pe fundal, coafată și rujată. Am rămas ca la dentist. Suna incredibil, cu o solistică de zile mari, clapă genială… totul mă-sa! Da’ la cinci minute ca durată și e clar că nu-i de radio, adică radio ș-un praz verde. Ne-am asumat, n-am vrut să tăiem nimic și eventual mai facem o variantă care să se-ncadreze în tipare.
La unison am hotărât că la „Te vreau înapoi” facem videoclip că-i ce trebuie. E genu de piesă de-ți sar sutienele pe scenă și-ți dă fiori la corazon.
Hai să vă spui povestea din spatele videoclipului.
Inițial am vrut la altă piesă, mă rog, noi vrem la toate da’ avem o jenă. Când am pus pe hârtie cam ce ne trebuia pentru asta, ne-am prins cam cât de modești suntem cum privești prin card, via contu’ bancar. Să faci un videoclip decent, atenție, decent nu model Mișu Jackson, adică fără
efecte de Star Wars și distribuție de Oscar, ai nevoie de cca. 3000 de euro pentru unu’ așeeeea, mai made in China de pe Temu, și merge pân’ la 5000 de eurași pentru un clip exact cum spuneam, decent. Buuuuun… deci n-avem bani și ce facem mai departe, facem sau facem o laie că suntem români și la asta nu ne-ntrece nimeni?
A câștigat varianta cu facem și acu’ a venim întrebarea aia grea de cum facem și mai ales cu ce facem. Noi avem o mare baftă, suntem înconjurați de prieteni buni. Îmi aduc aminte de un sold out la Teatrul Nației când Dragoș Pătraru a spus, citez, „avem o cântare la Teatrul Nației și e sold out. De Vicii io n-am auzit, da’ cumva au umplut sala și asta-nseamnă că ori sunt foarte buni și n-am auzit eu de ei, ori au prieteni mulți care cumpără bilete de milă”. Adevărul e undeva la juma’, VICII sunt buni da’ și avem prieteni mulți care țin la noi și sar c-o mână de ajutor când ne văd în impas.
Vă spuneam mai sus că primu’ pas a fost alegerea piesei și cumva ați ales voi cei ce ne onorați cu prezența la concerte. „Te vreau înapoi” se tot cerea și am zis că asta e, are priză la gagici, e bună, are un solo de chitară de te pune-n fund și o să prindă. Mai aveam nevoie de locație, scenariu’ era simpluț, ne trebuia un actor care să pară rățușca cea urâtă cu flota scufundată, părăsită și vai mama ei. Adică nu era chiar rol de Robert De Niro, mergea și cineva mai de pe o scenă locală. Ne mai trebuia un cameramano-regizor, lumini și chestii. Și ghici, n-aveam de nici unele.
Atunci a apărut îngeru’. Mă rog, omu-i dracu’ gol da-n contextu’ ăsta a fost înger level 1000. Prietenu’ și fratemeleu din altă mamă, Eugen Ionescu,
ne-a văzut îngândurați și a zis „hai mă că-l fac io și-l tragem la Teatrul Nației că avem de toate”. Am vorbit cu Dragoș Pătraru, altă mama răniților care a avut grijă de noi, ne-a dat ok-u’ să-l filmăm la el pe plantație, mai aveam nevoie de un actoreche.

Aveam noi două variante super bune. O variantă super ocupată, cealaltă la fel da’ găsea timp, numa’ că era și normal, aveau cerințe tactico-specifice gen machiaj profesional, luminist figurist, d-astea de nu le primești de pomană. Și mai era o chestie, parcă iroseam talentele pe o povestioară simpluță, dat fiind că avem scenarii la alte piese muuuuult mai complicate unde cam ai nevoie de cineva care știe cu ce se halește prestația scenică. Și atunci cum facem moca, repede și bine?
Atunci s-a votat în unanimitate ca eu să intru-n rolu’ de sedus și abandonat, vai morții mei. Le-am zis că o să le mulțumesc la Oscar, că datorită lor am ajuns să joc regizat de Tarantino și s-o am ca parteneră pe Angelina Jolie. Cât de greu să fie…  Mno, a fost puțin. Vorba lu’ Alex, „mai pe părăseală și suferință bro, ai o moacă de parcă vrei să omori pe cineva”. M-am reglat pe parcurs și n-am dat bătăi de căpăcică regizorului. Deci, aveam tot ce ne trebuia.
Stabilim noi data, ne vedem în locație pe la un 23.00 că trebuia să fim în afara programului, ne strângem și-ncepe zăpăceala. Mutat mese… multe mese, montat spot pe subsemnatu’ ca să mă pună-n valoare luministic și se pune Eugen pe filmat. Am ascultat piesa de cinci zeci de ori că trebuia să tragă cadre cu fiecare-n parte. Pe final începusem toți să urâm melodia. Am avut cadre afară, dronă, chestii. Pe la un trei dimineața eram gata.
După filmări a-nceput circu’ cu procesarea. Acolo-i munca multă că tre’ sincronizare. Avea Eugen pe televizor opt videclipuri și tot uita care cum e aranjat. La un moment dat a venit cu o bucată de bandă de mascare d-aia de zugrăveli pe care a lipit-o direct pe ecranu’ televizorului și a scris pe ea cu pixu’ numele membrilor ca să știe care-i tracku’ și al cui.
După toate nebunia am avut videoclip. Și-s tare mândru, jur. Cred că am făcut o treabă bună și e bine de tot pentru-nceput.
Mulțumim din inimă pentru susținere:
-Dragoș și Monica Pătraru, plus gașca de albinuțe de la Teatrul Nație pentru suport și găzduire
-Mihnea Ferezan pentru aranjamentul muzical cel mega-super mă-sa
-Luca Illuminati pentru video de fundal, lumini
-Eugen Ionescu care le-a făcut pe toate și a ieșit un clip pe cinste. Ești mare frățiuer… apropo, mai facem unu’ că mie a-nceput să-mi placă.
Exact când am scris acest articol videoclipul la „Te vreau înapoi” depășise 1K de vizualizări în 24 de ore și asta-i datorită vouă, cei ce ne ascultați. Vă mulțumim din inimă.
VICII, adică Alex, John, Shumu, Alin, Mișu și Maga, actorescovici de căpătat, adică io, vă invită să vizionați și să apreciați videoclipul.AICI

Orice share ajută la creșterea organică pe YouTube. Apropo, AICI alt articol sonat la bilă care-i relativ pe temă.

Cronică de videoclip

Stați că nu v-am zis-o p-aia cu mașina de spălat. Sau v-am zis-o… Nu mai știu.

Acu’ ceva vreme, mașina mea de spălat a-nceput să facă un clinca, clinca, mai altfel decât glu, gluurile cu care eram eu obișnuit. Și pentru că bănuiam că e deșteaptă, mi-a dat ș-un mesaj de eroare pe ecranu’ ei și mi-a confirmat că chiar e deșteaptă.  Apoi pauză de la principala și unica ei funcție și rol în viață, exact, aia de spălat țoale. Avea ceva ani în spate da’ parcă nu mă-nduram s-o pensionez din motive financiare și de lene acută pentru că n-aveam chef s-o car în spate, s-o aduc p-aia nouă, să montaj și să pe dracu’ ghem. Așa că Publi24 să trăiască. Am forat p-acolo și printre domnișoare prestatoare de servicii… anumite servicii, am găsit și un tip doftor de spălătorese. Deși era o brunetă p-acolo care zicea că face chestii pornache și am fost tentat s-o iau, am mers pe un nene de se dădea specialist în scule de spălat bulendre. Vezi mă ce-nseamnă reclama, dacă fata aia scria și că spală rufe, pe ea o luam. Îl sun pe om, facem programarea fix a doua zi, deci minunat până aici.

Printre altele io am și calificarea de electro-mecanic aparataj casnic și industrial, obținută imediat după ce s-a răcit magma care a acoperit dinozaurii. În teorie știam cu mașina de spălat da’ cu alea apărute imediat după ce au renunțat femeile să mai meargă cu rufele la vâltoare. Adică un motor, o curea, o presetupă și buton pornit/oprit. Astea apărute după căderea Bastiliei sunt o enigmă totală pentru mine și atunci când te uiți ca curca-n crăci, cauți un băiat.
Vine ziua cu programarea și țâr la ușă. Un tip la sacou, cu cravată și diplomat.
-Salut, am asigurare de viață și nici n-am două minute să vorbim despre Isus.
-Aaaa… nici eu… cu mașina de spălat sunt.
Io acu’ mă așteptam să vină un d-ăla la salopetă și cu bască cu moț, cu o lădoaie de scule defecte 50%, știți voi, cu cheile alea decalibrate și șurubelnițe rupte-n gură. Un ceva mai apropiat de ideea de mecanic, un ăla cu pete de ulei pe el, nu un James Bond.
-O ceri de nevastă? Dacă ai nași, faceți nunta după ce iau salariu’ și mă lași în două rate cu daru’, hai să te pup! Îți dau fata!
-Sunteți simpatic… da’ hai să vedem mașina că-s puțin pe grabă și mai am două programări.
Îl duc la mașina de spălat neconvins că nu se pune ăsta-n genunchi și cu inel la purtător, îi face o serenadă că prea era la țol de petrecere cu pirostrii. Scoate omu’ o sculă, dă un capac jos, deschide diplomatu’ din care s-a ițit un laptop d-ăla de lucrează la NASA, se conectează cu o mufă specială la mașină și-ncepe să ruleze un program de diagnosticare. Mă boss, tehnică frate nu jucărie.
Rulează ăla, face piu, piu și zice că are eroarea cu număru’ 564,8 pe tricou. Se intră pe catalogu’ de erori și vede că aia-i pe evacuare. Bibilește un minut, rulează iar programu’ de diagnosticare, face o probă și 150 de lei mai târziu, e gata mașina de spălat. Bă du-te naiba! Cum ai făcut bre ca să nu mor prost. Nici o șansă, o să mor prost că astea se-nvață la Harvard, secția mașini de spălat.
Pe bune, cred că-s cel mai prost din curtea școlii, în cazu’ meu, din casă. Mai am chestii d-astea la care mă uit ca la mașini străine. Aparatele la care evoluează fosta mea prietenă, actuala nevastă, aparatele din bucătărie sunt OZNuri pentru mine. La televizoare știu să dau mai tare sau mai încet și să schimb programu’, bine că buda-i normală și nu necesită cursuri speciale.

Io stăteam și mă gândeam cum arată șefu’ lu’ James Bond… M adică. Vă dați seama că ăla vine la lucrare-n Ferrari și-n costum de epocă tip Regele Soare. Sau ca Dănuț Happy Priest la sfințenia Catedralei Neamului.
Altă dată tot mașina de spălat, da’ de data asta n-a mai zis nici clinca, clinca, nici glu, glu… nici nimic. Nu mai scotea nici un sunet, mută total. Deja avea o vârstă și zic că acu’ chiar tre’ schimbată. Vine tipu’ ăla, scena se repetă da’ de data asta era îmbrăcat mai de ieșit la o plimbărică prin parc cu gagica. Da’ atenție, gagică nouă și maxim la întâlnirea doi până-n sexuț când încă te-mbraci frumos și îi deschizi ușa la mașină. Adică tot frumos și incompatibil cu imaginea mecanicului clasic.

Eroarea zicea că placa care făcea scama pufoasă și morții ei, nu mai funcționa. În mod normal pentru o sumă modică de 600 de leuți, altă placă-nfiptă-n locu’ ei și te-am pupat pe portofelu’ gol. În acel moment omu’s-a transformat în depanatorul român.
-Domnu’… facem așa. Iau placa, mă duc acasă, schimb sifla cu trei clave (sau ce piesă mi-a zis el că nu mai știu și oricum nu mă pricep la fizică cuantică), că așa e 150 de lei. Dacă vreți placă nouă, 600 de lei. Ce preferați?
Cardu’ de la bancă m-a sunat pe Revolut și mi-a zis că 150 e perfect, mă-ncadrez. Am mers pe românească că vorba aia, mașina are deja o sută de ani, nu merită mai mult chiar dacă-i mai deșteaptă ca mine.

Am așa un sentiment că v-am mai spus-o p-asta… Asta e, am și io o vârstă. Pentru alte tâmpenii, AICI.

Mașina de spălat de la Harvard – 30.10

Vă tot spun cam cât de prostălău sunt pe o grilă de la 1 la 10… 20. Stați așeeeea, grila se referă la ceva anume nu chiar la tot. Adică nu-mi bag furculița-n ochi la micu’ dejun că nu-mi nimeresc gura. Sunt prostălău când e vorba de parole, coduri pin și chestii. Io-s ăla care acu’ ceva ani aveam la telefon parola aia anti prost cu 1,2,3,4 și am reușit performanța s-o bag de trei ori greșit pân’ s-o blocat telefonu’. Tre’ să recunoașteți că mai rar așa o mândrețe de prost și merită să vă pozați cu mine.

Azi vorbim despre bănci și sistemele lor de siguranță. Io ca tot omu’ contemporan, am cont la bancă. Sunt la aia cu galben și negru, vine din Austria și face „ilario-ho”. Nu știu cum îi percepeți voi cei care aveți treabă cu ei, da’ pentru mine-s ok. Pe telefon exact pentru’ motivu’ că mă știu că fur curent pe partea asta cu parole și coduri de acces, morții lor că nu le-nghit c-o tonă de lămâie, mi-am activat chestia aia cu mecla-n fața camerei și mă recunoaște că nu-i așeeeea… mai rar așa o frumusețe de băiet. Adică zbang, deschid aplicația, asta-mi face cu ochiu’ și se deschide aplicația cu contu’ care-mi spune săptămânal cât de sărac sunt. Asta-i altă problemă.

De când cu VICII a trebuit să avem și noi o bază juridică, să fim acolo o entitate că suntem și noi lume, nu? Așa a luat ființă Asociația Sunet Urban, eminența deșteaptă care se ocupă de trupă. Pentru asta am avut nevoie de cont bancar. Cumva, nu știu cum, sigur la băutură că noi nu ne drogăm și suntem total împotriva fenomenului, am votat o anumită bancă. Nu dăm nume că nu-i frumos da’ cre’ că ne-au plăcut culorile sau cum sună numele… sau nici n-am votat… habar n-am cum, cumva ne-am trezit cu contu’ la banca asta.

Prima dată când ne-am prins noi că ăștia funcționează pe Pentium 1, modelu’ cu lămpi jumătate arse, a fost când ne-am deschis cont. Era prin vară și vă zic, cred că am și ațipit puțin la bancă, plus că mă vedeam făcând Revelionu-n sediu la ei. Greu de tot da’ am răzbit.

A doua oară am avut show cu aplicația de pe mobil. Nu se instala, nu se activa, nu se gâții mă-sii, după ce am vorbit cu doi consultanți am reușit și asta. Acu’ vine partea fun. La aplicația asta mi-am instalat tot așa ca la banca mea, chestia cu recunoaștere de meclă. Da, funcționează, daaaaaaar… la nu știu câte accesări consideră că tre’ să-mi mai frece ea zenu’ și-mi cere parola. Da’ cum să vă zic, nu imediat sau la o zi, două de la ultima accesare, te lasă două săptămâni să uiți parola. Și cum nu prea am ce să fac pe aplicația aia că nu vă gândiți că avem sponsorizări lunare, intru când îmi spune contabila că mai vrea un extras să-l pună la dosar. Io-i spun că nu s-a-ntâmplat nimic prin bancă și e la fel ca extrasu’ de luna trecută da’ nu mă crede și tre’ să repet operațiunea.

Ei bine, absolut de fiecare dată reușesc să-mi blochez cu grație contu’. Mai precis l-am blocat de aproximativ zece ori… adică la fiecare intrare când fața mea nu mai satisface banca și asta-mi cere codul pin. Normal, am trei încercări și evident că-l bag greșit de trei ori consecutiv. La banca asta când faci d-astea, practic tre’ să iei totul de la zero. Mai puțin instalatu’ aplicației că o ai deja. Da’ o configurezi de la zero și tre’ să suni la bancă, să demonstrezi că ești tu, le dai detalii de la număru’ de la chiloți și până la ascendentu’ zodiacal. Asta după ce inițial te ia un robot la frecat care-ți spune legi GDPR, apoi melodie că nu ești singuru’ prostălău și suntem mulți cu conturile blocate, deci e coadă. Abia atunci te preia o tăntiță care te scoate din cacao. Slavă zeilor că te scoate.

Ce nu pricep io e altceva. Am întrebat-o pe doamna bancă de ce mama dracu’ nu-mi e suficientă mecla la logare… că d-aia-m pus-o, că știu că-s praf și uit parole. Pentru protecția mea bre și a celor 52 de lei și trei zeci de bani din cont, d-asta. Și acu’ începe circu’. Mai ales c-o simțeam în telefon cum mă desconsidera și-n sinea ei zicea, io-te și la fraieru’ ăsta, nu ține minte șase caractere.

-Domnișoară, știți că eu din această cauză pot să mor și o să vă bântui conturile și dosarele cu șină?

-Ha!?

Nu se aștepta, normal.

-Vă rog să vă imaginați că-s răpit de niște teroriști care vor să-mi fure banii și să finanțeze un atentat la scară mondială care o să cuprindă cel puțin zece puncte turistice majore de pe glob și dacă le mai rămâne ceva, două trei bâlciuri prin zona rurală.

Am început extraordinar de bine, nu se aștepta la asta și săraca amuțise total.

-Io o să le zic că pe 52 de lei și trei zeci de bani nu-și ia dinamită nici de pe Temu, da’ ce credeți? N-o să mă creadă pentru că “m-ajută” mecla la făcut prostii și la mințit, mai puțin la aplicația dvs de la bancă nu mă ajută și n-o deschide. Ei or să creadă că-i mint și că de fapt io-s rudă cu Rockefellerii și-mi geme contu’ de bănet. Atunci or să-mi scaneze mecla și ghici, aplicația cere parola. Io o să le zic să nu-mi umble cu ciocanu’ la rotulă că-s doar aiurit și nu-s în stare să-mi țin minte parolele da’ iar “m-ajută” fața cât să nu mă creadă. Și atunci or să mă tortureze pân’ ajung la loc cu verdeață unde nu există durere și tristețe. Și asta-i oftica mare că-i degeaba, adică io d-aia am blocat contu’ că nu-mi amintesc parola și d-asta mi-am activat recunoașterea facială, pentru teroriști domnișoară. E drept, ipotetic vorbind dacă sub tortură am un click la căpăcică și-mi amintesc parola, risc să mă omoare că am făcut mișto de ei cu ăia 52 de lei și 30 de bani da’ cine știe, poate-l prind pe unu’ mai milos care știe o piesă VICII și primesc o sponsorizare de milă și pomană. Asta e domnișoară, o să mă omoare banca dvs. indirect pentru că io vreau să le dau banii ca să scap, da nu-mi merge moaca pe aplicație și neuronu’ la parolă.

Pauză totală și parc-o vedem la birou bulversată total de ce tâmpenii spunem io. Și ce credeți că zice…

-Știți că merge și 1,2,3,4 cu un asterix, un ceva de pe tastatură… adică-i simplu…

Acu’ dacă o ziceam p-aia cu 1,2,3,4 băgat de trei ori greșit de mi-am blocat telefonu’ nu cred că mă ajuta cu nimic, nu?

Pentru alte tâmpenii, AICI.

N-am moacă de bancă – 17.10

Salutare! Mă mai țineți minte? Daaaa… știiiiiiiu… n-am mai colaborat cu tastatura da’ să știți că din motive de treabă, de părăsit de muză și de lene d-aia bună, d-aia cu puritate de 100%. Nici nu mai știu unde am rămas cu povestirile. Vă ziceam de treabă. Lucrez cu drag și spor pentru al VICII viitor. Am zis că mă vreau manager de rock staruri și sudez de zor la treaba asta. Apropo, pe 21 noiembrie la Filarmonica Paul Constantinescu o să avem un concert, deschidem CARGO – 40 DE ANI, pe 13 decembrie ne puteți vedea în centru’ Ploieștiului, data nu-i confirmată da’ cam asta e, pe 17 decembrie suntem la Radio Guerrilla și mai vedem. Da’ poate cel mai important moment al perioadei o să vie cam în trei săptămâni când lansăm primul clip al trupei. O să revin cu poveste haioasă pe temă.

Anu’ ăsta concediu’ a fost prin mai. Și am fost iar în Scoția că-i cocârțu’ bun. Da’ nu oriunde, am ajuns la dracu’ cu crăci pe insula Lewis & Harris. E simplu, iei avionu’ pân’ la Edinburgh, ieși din aeroport, faci stânga, mergi trei ore și bagi somn, apoi dreapta cam trei ore pân’ se termină malu’, iei un feribot, freci mangalu’ trei ceasuri până vezi o moviliță de pământ, ajungi mai aproape și-ți dai seama că nu-i chiar o moviliță și că aia-i insula. E una dintre cele mai nordice insule scoțiene. Dacă mergeam spre nord-vest pe apă, ajungeam mai repede-n Islanda decât pe continent.

Am prins o vreme atipică. Noi îmbrăcați ca scafandrii, ne lipseau tuburile de oxigen, labele și ochelarii, acolo behăiau oile de cald. Pe insulă un magazin de țoale de unde ne-am luat pantaloni scurți… pe toți trei… că atât aveau. Pe bune, scoțienii povesteau că n-a mai fost așa frumos de la 1900 toamna… sau iarna… sau nu contează că acolo-i toamnă-iarnă mereu. Dimineața dai zăpada, la prânz te uzi și nu de plăcere, seara te latră pinguinii și tot timpu’ te bate un vânt de-ți usucă și retenția de apă pe care o ai.  Dacă ești norocos, undeva pe la orele 14.00 preț de trei milisecunde vezi Soarele. Pentru cine nu crede, poze AICI.

Cazarea am avut-o la o milfetă faină și bine-ntreținută, la Mary. Mery asta e soție de patron care are nu știu ce afacere, se dă zilnic pe la sală, bărbat-su’ i-a luat două-trei proprietăți să se ocupe de ele, să stea ocupată și să nu-l sexeze pe el la cap, genu’ ăla de gagică trecută de o anumită vârstă care se-ntreține și o face bine de tot. Plus că Mary e nevorbită. Da’ nu spune tâmpenii, e haioasă și cel mai important, știe să se oprească și nu e deranjantă. Atuul ei principal e sănătatea. Pe un vânt destul de agresiv, chiar dacă aveam soare era răcoare bine, Mary era la tricou cu mânecă scurtă și-n șlapi. Vă zic, reclamă la vaccinu’ antigripal. Pe Mary n-o vezi capabilă la produs muci și cre’ că n-a strănutat în viața ei. D-asta nici nu pot aproxima câți ani are. Sigur e peste 50 de ani spre 60, corpu-i pe la un 39-45, fața hai să zic un 48 și nu m-ar mira s-o caute poștașu’ cu cuponu’ de pensie.

Am uitat să vă spui. Noi am închiriat mașini. inițial am vrut o dubă să intrăm toți șase, apoi am mers pe două mașini încăpătoare că aveam bagaje multe… și ne-am ales cu două Mini Cooper-e că atâta s-a putut. Io n-am avut nici o problemă mai ales că n-am condus. În primu’ rând pentru că-i Scoția și io-mi fac praf ficații și gândurile cu cocârț fain, total incompatibil cu condusu’, și doi pentru că io nu conduc pe partea cealaltă ca-n UK. Am condus o dată așa, la Drobeta Turnu Severin. Veneam din Croația și aveam o foame de lup. Undeva la ieșire din oraș, sau la intrare, depinde de unde privești, e o zonă de magazine cu parcare generoasă. În ziua aia era nuș’ ce petrecere câmpenească cu mici și porcării de mirosea de la sârbi. Io n-am mai ținut cont, am intrat în sensu’ giratoriu pe invers și m-am oprit în grătarele alea. Da’ atât. Ce tre’ să țineți minte voi e Mary, Mini Cooper-e și io cu cocârțu-n creier.

Într-o zi eram prin casă să-mi iau ceva și apoi să ies în curte unde era toată gașca la pileli. Ies pe ușă și aud o bucată de discuție.

-Doar pân’ la Mary să văd cum se simte.

Bă, m-a luat panica. Moare Mary! Ce-i cu Mary?! Dacă-i virus noi o să murim în chinuri… dacă și pe Mary a luat-o, e grav. O să rămânem carantinați pe insulă, or să dea ăștia cu o bombă să ne facă pilaf ca să nu ducem moartea pe continent și să le dăm greu la ăștia de la OMS. Gata, asta a fost, te salut lume dragă, al tău Cătulică. Primește-mă Raiule că-n Iad n-am loc și ăia sigur nu mă vor.

-Aoleo… da’ ce are Mary?! E bolnavă? Hai să mergem să vedem ce are!

Liniște-n asistență preț d-o secundă, maxim două și apoi toată lumea râs cu tăvălit pe jos. Ce se-ntâmplase de fapt.

Gagicile noastre, mai puțin fosta mea prietenă, actuala nevastă care nu-i kamikaze, încercau să-și îmbuneze soții din dotare să le lase și pe ele să conducă mașinuțele alea pe baterii. Mary stătea mai jos pe stradă cam la 50 de metri de noi. Soții gagicilor nu prea erau fericiți de propunere că p-acolo asigurările-s scumpe, service-urile la fel, eram la dracu-n praznic și chiar aveam nevoie de jucăriile alea pe roți să ajungem înapoi la aeroport, chestii d-astea. Contextul era „conduc și eu mașina pân’ la Mary, să văd cum se simte”, mașina, nu Mary că aia-i bine și verde băț. Io am prins și-nțeles exact că a dat boala-n gazda noastră și nu știam ce se-ntâmplă. O văzusem cu două ceasuri înainte și făcea plici de sănătate.

Și-n ziua de azi când suntem la o bericioaică a rămas vorba: măi Cătă, ce o mai face Mary. Săraca… sughite și nu știe de la ce.

AICI ceva mai vechi ca să vedeți că-mi stă mintea să fete.

Ce mai face Mary!? – 12.10