Stați că nu v-am zis-o p-aia cu mașina de spălat. Sau v-am zis-o… Nu mai știu.

Acu’ ceva vreme, mașina mea de spălat a-nceput să facă un clinca, clinca, mai altfel decât glu, gluurile cu care eram eu obișnuit. Și pentru că bănuiam că e deșteaptă, mi-a dat ș-un mesaj de eroare pe ecranu’ ei și mi-a confirmat că chiar e deșteaptă.  Apoi pauză de la principala și unica ei funcție și rol în viață, exact, aia de spălat țoale. Avea ceva ani în spate da’ parcă nu mă-nduram s-o pensionez din motive financiare și de lene acută pentru că n-aveam chef s-o car în spate, s-o aduc p-aia nouă, să montaj și să pe dracu’ ghem. Așa că Publi24 să trăiască. Am forat p-acolo și printre domnișoare prestatoare de servicii… anumite servicii, am găsit și un tip doftor de spălătorese. Deși era o brunetă p-acolo care zicea că face chestii pornache și am fost tentat s-o iau, am mers pe un nene de se dădea specialist în scule de spălat bulendre. Vezi mă ce-nseamnă reclama, dacă fata aia scria și că spală rufe, pe ea o luam. Îl sun pe om, facem programarea fix a doua zi, deci minunat până aici.

Printre altele io am și calificarea de electro-mecanic aparataj casnic și industrial, obținută imediat după ce s-a răcit magma care a acoperit dinozaurii. În teorie știam cu mașina de spălat da’ cu alea apărute imediat după ce au renunțat femeile să mai meargă cu rufele la vâltoare. Adică un motor, o curea, o presetupă și buton pornit/oprit. Astea apărute după căderea Bastiliei sunt o enigmă totală pentru mine și atunci când te uiți ca curca-n crăci, cauți un băiat.
Vine ziua cu programarea și țâr la ușă. Un tip la sacou, cu cravată și diplomat.
-Salut, am asigurare de viață și nici n-am două minute să vorbim despre Isus.
-Aaaa… nici eu… cu mașina de spălat sunt.
Io acu’ mă așteptam să vină un d-ăla la salopetă și cu bască cu moț, cu o lădoaie de scule defecte 50%, știți voi, cu cheile alea decalibrate și șurubelnițe rupte-n gură. Un ceva mai apropiat de ideea de mecanic, un ăla cu pete de ulei pe el, nu un James Bond.
-O ceri de nevastă? Dacă ai nași, faceți nunta după ce iau salariu’ și mă lași în două rate cu daru’, hai să te pup! Îți dau fata!
-Sunteți simpatic… da’ hai să vedem mașina că-s puțin pe grabă și mai am două programări.
Îl duc la mașina de spălat neconvins că nu se pune ăsta-n genunchi și cu inel la purtător, îi face o serenadă că prea era la țol de petrecere cu pirostrii. Scoate omu’ o sculă, dă un capac jos, deschide diplomatu’ din care s-a ițit un laptop d-ăla de lucrează la NASA, se conectează cu o mufă specială la mașină și-ncepe să ruleze un program de diagnosticare. Mă boss, tehnică frate nu jucărie.
Rulează ăla, face piu, piu și zice că are eroarea cu număru’ 564,8 pe tricou. Se intră pe catalogu’ de erori și vede că aia-i pe evacuare. Bibilește un minut, rulează iar programu’ de diagnosticare, face o probă și 150 de lei mai târziu, e gata mașina de spălat. Bă du-te naiba! Cum ai făcut bre ca să nu mor prost. Nici o șansă, o să mor prost că astea se-nvață la Harvard, secția mașini de spălat.
Pe bune, cred că-s cel mai prost din curtea școlii, în cazu’ meu, din casă. Mai am chestii d-astea la care mă uit ca la mașini străine. Aparatele la care evoluează fosta mea prietenă, actuala nevastă, aparatele din bucătărie sunt OZNuri pentru mine. La televizoare știu să dau mai tare sau mai încet și să schimb programu’, bine că buda-i normală și nu necesită cursuri speciale.

Io stăteam și mă gândeam cum arată șefu’ lu’ James Bond… M adică. Vă dați seama că ăla vine la lucrare-n Ferrari și-n costum de epocă tip Regele Soare. Sau ca Dănuț Happy Priest la sfințenia Catedralei Neamului.
Altă dată tot mașina de spălat, da’ de data asta n-a mai zis nici clinca, clinca, nici glu, glu… nici nimic. Nu mai scotea nici un sunet, mută total. Deja avea o vârstă și zic că acu’ chiar tre’ schimbată. Vine tipu’ ăla, scena se repetă da’ de data asta era îmbrăcat mai de ieșit la o plimbărică prin parc cu gagica. Da’ atenție, gagică nouă și maxim la întâlnirea doi până-n sexuț când încă te-mbraci frumos și îi deschizi ușa la mașină. Adică tot frumos și incompatibil cu imaginea mecanicului clasic.

Eroarea zicea că placa care făcea scama pufoasă și morții ei, nu mai funcționa. În mod normal pentru o sumă modică de 600 de leuți, altă placă-nfiptă-n locu’ ei și te-am pupat pe portofelu’ gol. În acel moment omu’s-a transformat în depanatorul român.
-Domnu’… facem așa. Iau placa, mă duc acasă, schimb sifla cu trei clave (sau ce piesă mi-a zis el că nu mai știu și oricum nu mă pricep la fizică cuantică), că așa e 150 de lei. Dacă vreți placă nouă, 600 de lei. Ce preferați?
Cardu’ de la bancă m-a sunat pe Revolut și mi-a zis că 150 e perfect, mă-ncadrez. Am mers pe românească că vorba aia, mașina are deja o sută de ani, nu merită mai mult chiar dacă-i mai deșteaptă ca mine.

Am așa un sentiment că v-am mai spus-o p-asta… Asta e, am și io o vârstă. Pentru alte tâmpenii, AICI.

Mașina de spălat de la Harvard – 30.10

Vă tot spun cam cât de prostălău sunt pe o grilă de la 1 la 10… 20. Stați așeeeea, grila se referă la ceva anume nu chiar la tot. Adică nu-mi bag furculița-n ochi la micu’ dejun că nu-mi nimeresc gura. Sunt prostălău când e vorba de parole, coduri pin și chestii. Io-s ăla care acu’ ceva ani aveam la telefon parola aia anti prost cu 1,2,3,4 și am reușit performanța s-o bag de trei ori greșit pân’ s-o blocat telefonu’. Tre’ să recunoașteți că mai rar așa o mândrețe de prost și merită să vă pozați cu mine.

Azi vorbim despre bănci și sistemele lor de siguranță. Io ca tot omu’ contemporan, am cont la bancă. Sunt la aia cu galben și negru, vine din Austria și face „ilario-ho”. Nu știu cum îi percepeți voi cei care aveți treabă cu ei, da’ pentru mine-s ok. Pe telefon exact pentru’ motivu’ că mă știu că fur curent pe partea asta cu parole și coduri de acces, morții lor că nu le-nghit c-o tonă de lămâie, mi-am activat chestia aia cu mecla-n fața camerei și mă recunoaște că nu-i așeeeea… mai rar așa o frumusețe de băiet. Adică zbang, deschid aplicația, asta-mi face cu ochiu’ și se deschide aplicația cu contu’ care-mi spune săptămânal cât de sărac sunt. Asta-i altă problemă.

De când cu VICII a trebuit să avem și noi o bază juridică, să fim acolo o entitate că suntem și noi lume, nu? Așa a luat ființă Asociația Sunet Urban, eminența deșteaptă care se ocupă de trupă. Pentru asta am avut nevoie de cont bancar. Cumva, nu știu cum, sigur la băutură că noi nu ne drogăm și suntem total împotriva fenomenului, am votat o anumită bancă. Nu dăm nume că nu-i frumos da’ cre’ că ne-au plăcut culorile sau cum sună numele… sau nici n-am votat… habar n-am cum, cumva ne-am trezit cu contu’ la banca asta.

Prima dată când ne-am prins noi că ăștia funcționează pe Pentium 1, modelu’ cu lămpi jumătate arse, a fost când ne-am deschis cont. Era prin vară și vă zic, cred că am și ațipit puțin la bancă, plus că mă vedeam făcând Revelionu-n sediu la ei. Greu de tot da’ am răzbit.

A doua oară am avut show cu aplicația de pe mobil. Nu se instala, nu se activa, nu se gâții mă-sii, după ce am vorbit cu doi consultanți am reușit și asta. Acu’ vine partea fun. La aplicația asta mi-am instalat tot așa ca la banca mea, chestia cu recunoaștere de meclă. Da, funcționează, daaaaaaar… la nu știu câte accesări consideră că tre’ să-mi mai frece ea zenu’ și-mi cere parola. Da’ cum să vă zic, nu imediat sau la o zi, două de la ultima accesare, te lasă două săptămâni să uiți parola. Și cum nu prea am ce să fac pe aplicația aia că nu vă gândiți că avem sponsorizări lunare, intru când îmi spune contabila că mai vrea un extras să-l pună la dosar. Io-i spun că nu s-a-ntâmplat nimic prin bancă și e la fel ca extrasu’ de luna trecută da’ nu mă crede și tre’ să repet operațiunea.

Ei bine, absolut de fiecare dată reușesc să-mi blochez cu grație contu’. Mai precis l-am blocat de aproximativ zece ori… adică la fiecare intrare când fața mea nu mai satisface banca și asta-mi cere codul pin. Normal, am trei încercări și evident că-l bag greșit de trei ori consecutiv. La banca asta când faci d-astea, practic tre’ să iei totul de la zero. Mai puțin instalatu’ aplicației că o ai deja. Da’ o configurezi de la zero și tre’ să suni la bancă, să demonstrezi că ești tu, le dai detalii de la număru’ de la chiloți și până la ascendentu’ zodiacal. Asta după ce inițial te ia un robot la frecat care-ți spune legi GDPR, apoi melodie că nu ești singuru’ prostălău și suntem mulți cu conturile blocate, deci e coadă. Abia atunci te preia o tăntiță care te scoate din cacao. Slavă zeilor că te scoate.

Ce nu pricep io e altceva. Am întrebat-o pe doamna bancă de ce mama dracu’ nu-mi e suficientă mecla la logare… că d-aia-m pus-o, că știu că-s praf și uit parole. Pentru protecția mea bre și a celor 52 de lei și trei zeci de bani din cont, d-asta. Și acu’ începe circu’. Mai ales c-o simțeam în telefon cum mă desconsidera și-n sinea ei zicea, io-te și la fraieru’ ăsta, nu ține minte șase caractere.

-Domnișoară, știți că eu din această cauză pot să mor și o să vă bântui conturile și dosarele cu șină?

-Ha!?

Nu se aștepta, normal.

-Vă rog să vă imaginați că-s răpit de niște teroriști care vor să-mi fure banii și să finanțeze un atentat la scară mondială care o să cuprindă cel puțin zece puncte turistice majore de pe glob și dacă le mai rămâne ceva, două trei bâlciuri prin zona rurală.

Am început extraordinar de bine, nu se aștepta la asta și săraca amuțise total.

-Io o să le zic că pe 52 de lei și trei zeci de bani nu-și ia dinamită nici de pe Temu, da’ ce credeți? N-o să mă creadă pentru că “m-ajută” mecla la făcut prostii și la mințit, mai puțin la aplicația dvs de la bancă nu mă ajută și n-o deschide. Ei or să creadă că-i mint și că de fapt io-s rudă cu Rockefellerii și-mi geme contu’ de bănet. Atunci or să-mi scaneze mecla și ghici, aplicația cere parola. Io o să le zic să nu-mi umble cu ciocanu’ la rotulă că-s doar aiurit și nu-s în stare să-mi țin minte parolele da’ iar “m-ajută” fața cât să nu mă creadă. Și atunci or să mă tortureze pân’ ajung la loc cu verdeață unde nu există durere și tristețe. Și asta-i oftica mare că-i degeaba, adică io d-aia am blocat contu’ că nu-mi amintesc parola și d-asta mi-am activat recunoașterea facială, pentru teroriști domnișoară. E drept, ipotetic vorbind dacă sub tortură am un click la căpăcică și-mi amintesc parola, risc să mă omoare că am făcut mișto de ei cu ăia 52 de lei și 30 de bani da’ cine știe, poate-l prind pe unu’ mai milos care știe o piesă VICII și primesc o sponsorizare de milă și pomană. Asta e domnișoară, o să mă omoare banca dvs. indirect pentru că io vreau să le dau banii ca să scap, da nu-mi merge moaca pe aplicație și neuronu’ la parolă.

Pauză totală și parc-o vedem la birou bulversată total de ce tâmpenii spunem io. Și ce credeți că zice…

-Știți că merge și 1,2,3,4 cu un asterix, un ceva de pe tastatură… adică-i simplu…

Acu’ dacă o ziceam p-aia cu 1,2,3,4 băgat de trei ori greșit de mi-am blocat telefonu’ nu cred că mă ajuta cu nimic, nu?

Pentru alte tâmpenii, AICI.

N-am moacă de bancă – 17.10

Io nu-s recunoscut prin capacitatea mea de a observa chestii. Singura dată când am văzut că fosta mea prietenă, actuala nevastă, a fost la coafor și a umblat la look, a fost atunci când și-a făcut șuvițe cu toate culorile. Adică n-aveai cum să nu observi… și Stevie Wonder vedea. Io-s genu’ de persoană pe care o saluți în trafic cu un flash mic sau un claxon ușor și te-njură. Pur și simplu nu te văz.

Îmi aduc aminte de o-ntâmplare de acu’ câțiva ani cu o prietenă/colegă de munca de atunci. Îmi zice-ntr-o zi „Atenție mare, mă duc la coafor să mă alea, alea. Să nu dea dracii să nu observi mâine dimineață și să-ncepi cu laudele că ne supărăm”. Am repetat tot drumu’ spre casă să nu uit. A doua zi, cum a apărut la muncă am început cu „pfoa! moamăăă! ce prezență, ce look inspirat… fată, ești cu zece ani mai tânără… ce vorbesc, cu două zeci! Dacă bagi pe goagăl cea mai sexy din parcare, direct poza ta o afișează”. Și surpriză, în loc să dea din coadă fericită, mă privea cu ură de nu pricepeam ce am greșit. Și am priceput când mi-a zis „bine că ești tu deștept, a răcit coafeza și nu mi-a făcut nimic”.

Acu’ ceva timp mă duc cu altă prietenă/colegă de munca de acu’ la București s-o vază un doctor de oase c-o durea un umăr. Ea e puțin mai mare ca mine, adică da, are aproape 25 de ani, 24 și șapte luni, și așa-i de la o vârstă… vârsta asta, te mai dor oasele. Nea’ doftoru’ d-ăsta poleit cu aur și căutat de toată țara.

Ajungem acolo, pe ea o preia un nene asistent, vine și dom’ doftor, toată lumea în cabinet. Io pe hol pe un scăunel lipit de peretele din fața cabinetului. Mă gândeam la Lună, la încălzirea globală și mă concentram pe un joc cu biluțe că nu mă joc cu ale mele-n public.

La un moment dat, din zona recepției clinicii unde munceau de zor două recepționiste cu două asistente și încercau să răspundă la veșnica-ntrebare „fată, ce dracu’ mai gătim azi?„, se aude un murmur orgasmic pe patru voci, „Domnuuuu’ Dan…” și cu suspin în final. Mă uit și văz un nene trecut de prima și a doua tinerețe, da’ bine omu’, adică domnu’ Dan. Probabil client cu ștate vechi pe la clinica de moaște și cunoscut printre reprezentantele personalului  feminin din clinică. Chiar îmi spuneam că asta vreau, când mă fac mare mă fac domnu’ Dan. La vârsta asta să lași damezele-n suspine, e ceva.

Domnu’ Dan a trecut pe lângă mine, m-a salutat, am salutat și s-a așezat lângă mine. Se uita-n biluțele mele fără să mă deranjeze cu ceva.

După câteva minute se deschide ușa cabinetului și apare colega mea cu mimica aia de au oscioarele mele și ce grea e bătrânețea. Bă da’ a fost o fracțiune de secundă pentru că imediat a trecut la un zâmbet total de ziceai că s-a făcut bine instant. Și o aud…

-Oooooo, ce plăcereeeee! Ce onoareeeee! Care-i probabilitatea să merg la doctor și să-ntâlnesc un idol!

Bă al dracu’ domnu’ Dan ăsta! Ce pana mea a făcut de lasă gagicile uzi pe unde trece!? Și las biluțele să-l văz mai bine. Atunci m-am prins, lângă mine era Dan Bittman. Am zâmbit și i-am zis…

-Scuze… acu’ v-am văzut…

-Erați concentrat pe joc

Dovadă că s-a mirat că n-a avut efect asupra mea. Bine… nici nu mă mai dau în vânt după Holograf de la „Banii vorbesc” încoa’. A intrat omu-n cabinet, io am intrat la prelucrat de colegă.

-Atenție mare, mă duc să-mi facă o infiltrație-n umăr, să nu-l lași să plece pe domnu’ Dan. Musai tre’ să-mi faci o poză cu el!

-Da bre… ce să-ți zic, îl leg de scaun până apari tu siliconată la oase și cu uleiu’ schimbat.

Ea a intrat într-un fel de sală de tratamente, io afară la o țigară. La nici un minut apare domnu’ Dan să plece-n treburile lui. A mea la gresat.

-Nu vă supărați, permiteți o poză?

-Sigur!

-Nu pentru mine, pentru colega. Cum ea nu-i disponibilă… o să ne-nrămeze p-amândoi.

După zece minute apare și colega. Păru’ despletit, cu un look wilde, nici nu ziceai că am adus-o cu probleme de oase.

-Unde-i Dan!? N-a ieșit?!

-Ba da… te-a așteptat, a suspinat… și a plecat. Soarta v-a despărțit iar da’ stai liniștită, dacă vă e scris să fiți împreună, sigur o să vă mai întâlniți pe la un diabetolog, un cardiolog… un d-ăștia…

M-a-n jurat cu patos… și se pricepe de minune.

Domnu’ Dan, mă scuzaț… – 01.10

Nu trage dom’ cetitoru’, sunt io Cătulici! Hai să-mi fie cu iertare, știu că te-am lăsat prin iunie pe un vârf de munte din Germania AICI… m-am dat cu treabă și n-am mai avut timp de aberat p-aciulea. Bine… am avut și o perioadă-n care m-am certat cu muza că n-am mai dat de ea, chiar dac-o ademeneam cu cocârț.

Am făcut multe-n perioada asta. Am ajuns în Normandia, am plecat acasă, am ajuns la Berlin, prin Grecia… multe. Am trecut cu trupa exROMB prin schimbări radicale… și încă nu-s gata da’ lucrăm la asta. Am făcut parte din echipa organizatorică a unui festival în adevăratul sens al cuvântului care ne-a ieșit bine. Pe scurt, am avut viața-ntr-o tornadă. Da’ hai să revin c-o haioșenie.

Eram în a nu știu câta zi de Republik Fest pe modul zombălău. Dimineața pe răcoare mă duceam spre scene după doar câteva ore dormite. Era 7 și ceva, la 8 trebuia să fiu pe metereze pentru probele de sunet ale… habar nu mai am ale cui. Mă urc în mașină și juma’ pe pilot automat, ajung la un magazin din proximitatea locației. Un ăla care-ncepe cu „L” și se termină-n „idl”. Am parcat mașina unde a vrut mușchii mei pentru că nu era nici dracu’ la magazin. Normal, deschidea la ora 8. Mint, eram io și două băbuțe agitate că nu mai apucă cratițe la promoție. Aveam de frecat duda câteva minute până deschideau lidăliștii magazinu’. M-am sprijinit de un stâlp cu speranța că n-o să cad în mufă și c-o să apuc să-mi bag un catralion de cafele-n venă. Special nu m-am pus în mașină că acolo dormeam trei zile.

Mai că ațipesc și cât pe ce să alerg prin vis cu niște unicorni roz, când mă prind grație ultimului neuron treaz că tropăiala nu era de la unicorni, erau băbuțele care se buluceau spre intrarea-n magazin. Pe lângă mine au mai venit doi soldățoi de 1,95 metri înălțime, niște băieți bine crescuți de dormeai la umbra lor. Și ei se uitau ciudat la băbuțe cum se buluceau în magazin.

Am intrat, m-am dus direct la cafea, apoi o tură pe la pinguini, ăia pentru kinderi, am mai luat un suc de portocale… chestii-n care-mi puneam speranța că mă readuc pe linia de plutire. Normal că n-am vrut pungă, ce dacă cică-s ecologice, io nu cred și vreau o planetă verde. Eram așa cu brațele pline și undeva p-un deget îmi atârna cheia de la mașină.

Ajung în parcare, descui mașina de la distanță, ajung la ea și cumva cu degetu’ ăla folosit des în trafic pentru că nu-i frumos să-ți arăți cucu’, deschid portiera. Arunc tot cât mai departe de scaunu’ șoferului și mă arunc și pe mine-n mașină.

Prima dată mi-a dat cu virgulă volanu’. Era altfel. Cum mama dreacu’ sau mai precis cine a schimbat volanu’ la mașină. Îmi arunc privirea-n dreapta să nu cumva să fac o tâmpenie cu sucu’ ăla aruncat anapoda pe banchetă. Atunci virgula s-a făcut de tipar cu și mai multe zecimale. Canapeaua avea o husă cu inserții roșii. Cine mama dreacu’ a schimbat husa la mașină!? Și atunci m-am trezit total.

Nimeni nu schimbase nimic. În toată parcarea aia, fix două mașini parcate, ambele albe. Pe cer planetele aliniate de au pus mașinile una lângă cealaltă, proprietaru’ mașinii doi, un căscat ca și mine, a lăsat-o p-a lui deschisă. Proprietaru’ era clar unu’ din cei doi militari ca brazii… și acu’ pe bune, cine să-i fure mașina? Adormitu’ de la stâlp sau una dintre băbuțele desperados? Io descuiasem mașina mea, da’ de urcat m-am urcat în prima pe care am văzut-o… că farurile mele din căpăcică atâta puteau ele, fază scurtă spre deloc.

M-am trezit instant. Am luat tot de pe banchetă, habar n-am dacă am lăsat un pinguin p-ecolo, am sărit din mașină și m-am aruncat în a mea cu speranța că nu m-a văzut nimeni pentru că nu mai plecam la fest, mă duceam direct la UPU. Atunci m-am prins cât de obosit sunt și cam ce restanțe am la somn.

Moamă ce bătută-mi luam și chestia e că nu pricepeam de ce.

P.S. În seara asta de la ora 18.00 cântă ai mei la Ploiești Shopping City în deschidere la Șuie Paparude și Carlas Dreams.

Ziua toate mașinile-s albe – 26.09

Să vă spui despre o minune petrecută acu’ de Paștele ăsta. Am petrecut, am traumatizat „oo”, ne-am îndopat cu chestiile culinare specifice sărbătorii până am dat p-afară, hai să ne și plimbăm puțin că-n mintea noastră ajutăm digestia să-și facă treaba cu tona de mâncare. Cum în ziua 1 de Paște tot creștinu’ bântuie prin țintirim cu lumânări pe la cei adormiți, io am ales a doua zi de sărbătoare că poate-i mai liber și nu stau la coadă ca pe DN1. Și am avut dreptate, trafic light pe aleile cimitirului.

Mi-am făcut treaba pe la mamaie, tataie, mama 1, mama 2, tata 1, hai spre casă cu escală la unu’ din mall-urile ploieștene. Vă spuneam acu’ ceva vreme că-s un fel de Sarah Jessica Parker de Românica, varianta cu cuc. Și dacă-n context e vorba de mall, mă activez ca o pițipoancă silicono-botoxată. Spânzur și omor banii de eclipsez cele două războaie mondiale, Inchiziție și pe Jack Spintecărețu’. O particularitate o reprezintă șoșoneii. Pur și simplu nu mă pot abține să nu-mi cumpăr tropotei. D-aci probleme existențiale cu fosta mea prietenă, actuala nevastă. Nu s-a ajuns la Defcon 5 cu „dacă-ți mai iei încălțări pleci la mă-ta!”, da’ nici mult nu mai am. Problema e că mama s-o dus, tocmai ce am scris mai sus că m-am dus la mormântu’ ei cu lumânare, deci sună rău de tot. Noroc cu mama adoptivă, deci am un’ să mă duc dacă e…

Buuuun, deci mă opresc la un mall să nimic… așeeeea… ca la muzeu. Fosta mea prietenă-mi zice că vrea să intre la nu știu ce magazin după o cremuță. Mno bine, io mă uit p-aciulea. Și intru-n primu’ magazin sportiv. Nu vă pot explica… e o minune, io simt chemarea. Dacă e o pereche de șoșoni care-mi plac pur și simplu mă atrag, mă strigă telepatic… e ceva ireal.

Am intrat și mă opresc direct la o pereche de pantofi sport, firma aia cu nume de țară leader de piață în fabricarea cocainei. Nu-i spui numele că nu-i fac reclamă moca, suficient că-mi dau juma’ de salariu lunar pe ea. Ce să vă spui… mi-au aplaudat ochii, a fost dragoste la prima vedere. Hai că poate n-au număru’ meu. Am luat la plesneală o pereche că poate nu-mi vin și nu intru-n păcat. Aiurea-n tramvai, mă mințeam singur, am luat fix mărimea 44 și veneau ca turnați. Nici nu știu când am ajuns la casă ș-am plătit. Nu aveam o muscă pe căciulă, era ditamai drona.

Fug la mașină, arunc cutia-n mașină și hai să compun o poveste, un scenariu de cum am o altă pereche de adidași, o vrăjeală care să nu implice costurile reale și să conțină cuvintele „moca” și „donație”. Doamne fă o minune și dă-mi poveste-n căpuț că parcă m-aș vrea-n viață și la Paștele următor. Și tring, minune… asta e, MINUNE!

Vă dați seama cam cum m-am mișcat. Adică intrat, văzut, plăcut, probat, plătit și pitit în mașină. Fosta mea prietenă încă nu ieșise de la cremuța aia. Ne-ntâlnim la un moment dat și am început să am monologu’ ăla cu „de Crăciun, fii mai bun”, acum într-o nouă prezentare cu de Paște, bla, bla. Și că ce-mi plac sărbătorile că-i lumea mai tolerantă, violența casnică se reduce drastic, d-astea pe care le credeam și io.

Hai să intrăm și la un alt magazin de șoșoni. Fosta mea prietenă, actuala nevastă, pune ochii pe niște adidășuți albi. Io am început cu „ce frumoși, ce aer tineresc și-ți vin ca turnați”. Hai că-i ia. Am aruncat cu cardu-n fantă de la distanță, exact ca o steluță ninja. Vânzătoru’ cu d-alea „recomand și crema albă care face șoșonu’ ca nou”. Normaaaaal că vreau, dă-mi trei! Pentru dragostea vieții mele, pentru misteriosu’ meu amor ce-i mai bun, banu’ nu contează! Nevastă-mea cu privire mirată, suspicioso-bănuitoare de ceva nu-i în regulă-n Univers.

-Vezi, iepurașu’ a aflat că ai fost cuminte și s-a implicat.

-Mda… văd… tu n-ai fost… nu ți-a adus nimic… da’ o să se revanșeze.

-Stai liniștită, bucuria ta mi-e suficientă. Și cine știe… poate apare o minune.

Și ajung la mașină, o deschid și-ncep.

-Minune! Doamne-ți mulțumesc! Io-te ce am în portbagaj! Exact adidășuții mult visați! Minune!

Minunea a durat o fracțiune de secundă până mi-a zburat o palmă după ceafă. Oricum, a meritat să-ncerc. Bine că am păpat mult perioada asta și rezist fără mâncare caldă o săptămână.

Minune, să mor io! – 13.05

Ca instrumente de sculare avem așa, două puncte. Cocoșu’ lu’ mama mare, ăla pe care-l savuram în ciorbă chiar dacă murise de bătrânețe și era ațos în draci, faptu’ că era în ciorbă reprezenta dulcea răzbunare pentru toate diminețile-n care făcea vocalize, ceasu’, alarma de la telefon, bormașina vecinului da’ aia  e doar în weekend, și mai nou interfonu’ de la bloc. Mă rog… și viagra da’ vorbim de scularea totală nu doar pe anumite părți anatomice. Stați că vă spui pățanie ca să vedeți că io nu mă plictisesc în viața mea.

Dimineața pe răcoare, undeva-n cursu’ săptămânii… cre’ că joi, orele 05.30. Liru, liru, interfonu’ sună. Io trezit brusc din somn, rupt în gură și picat din vis frumos c-o brunetă sexy cu ochii d-un albastru superb, am început ziua perfect cu „fmm ăia de la Kaufland, compartimentu’ ofertare pe suport de hârtie format A4 de pus în cutiile poștale”. Inițial am zis că-l ignor da’ interfonu’ meu face ca toți dracii și n-ai cum s-o faci. Reușesc să-mi conectez un neuron și-mi dau seama că totuși e 5.30 și nici magazinu’ Kaufland nu-i deschis, e clar că nu-s ei.

Ies pe geam la bucătărie că văz parțial intrarea-n bloc. Parțial pentru că am o d-aia d-asupra intrării și nu văz decât dacă cine sună nu stă sub ea. Ei bine, nu stătea. Un nene se holba pe bloc.

-Cine ești tu drumețule și de ce șifonezi liniștea acestui locaș ?

Glumesc… n-am zis așa…

-Ce vrei bă!?

-Bună dimineața, să intru-n bloc.

-Hai lasă-mă! Pe bune?! Ghici de ce ne-am pus interfon. Exaaaaact, să nu intre d-ăștia ca tine. La ce apartament ai treabă?

-La un apartament… aici pe scară…

-Și ce ți-ai zis, hai să-i sexez somnu’ lu’ ăsta de la unu’! Go d-aci că mă cobor la tine!

Și i-am închis fereastra-n nas… mă rog… nu chiar… poate dacă era ușă…

Sună iar interfonu’ undeva pe scară și se aude încuietoarea electronică cum se deschide. Mă uit pe vizor, nimeni pe palier la mine, deci a rămas la parter și sigur e cu oferte. Stai să vezi ce-l fu… șterg cu el pe jos. Dau să ies pe ușă și mă oprește fosta mea prietenă, actuala nevastă.

-Un’ te duci războinicule viking așa-n boxeri? Nu-ți iei tu niște pantaloni fie ei și scurți? Mă gândesc că nu ești prea-nfiorător așa… doar zic…

Corect, nu se face să ieși pe scara blocului în boxeri. Îmi pui niște budigăi pe mine și ies. Cobor scara spre parter, cu pas apăsat și cu sfințișori, morți și răniți în vers. Să vezi show de show cu fraierică că-l prinz la cutiile poștale. De n-o să-i bag toate ofertele-n… așa…

Și cobor primu’ set de trepte, fac stănga să mă bag pe setu’ doi, deja mă gândeam ca p-alea să le săr ca o panteră și… la parter, atenție mare… mascațiiiiiii! Nu mascatu’, mascații… adică cinci sau șase bucăți ca brazii, cu arme, cătușe și cagule pe mecle că d-aia le zice mascați. Io beleam ochii la ei, ei beleau ochii la mine că doar aia vedeam din ce beleau ei că erau ca ninjii.

Undeva dintre ei apare nenea ăla-n civil care sunase la interfon. E bine că s-a băgat că io-i blocasem pe ei… normal, o apariție, ei mă blocaseră pe mine că nu mă așteptam să-mi iau bătaie d-aia bună fix în creierii dimineții. Următoarea conversație vă rog s-o citiți sau să o imaginați produsă-n șoaptă.

-Ne scuzați… noi eram…

-Aaaaa… n-am știut, ce plăcereeee…

Acu-n mod normal puneam semnu’ exclamării da’ nu exclamam.

-Aveți treabă pe la mine pe la etaju’ unu? Viu direct sau aștept să-mi spargeți ușa?

-Nuuuuu, stați liniștit, la parter e misiunea.

-Perfect… Păi ce să zic… scuze… n-am știut că dumneavoastră sunteți. Spor la treabă.

-Mulțumim.

Stânga-mprejur și fugi în casă că poate se răzgândește omu’ și-și aduce aminte că l-am tratat cu flit. Am intrat râzând și nu pricepea fosta mea prietenă, actuala nevastă, care-i faza. I-am explicat că sunt niște băieți muncitori, la programul de lucru, da’ tot nu pricepeam ce caută la mine pe scară. Despre scara mea AICI.

La parter am o farmacie care la ora aia e-nchisă și oricum n-aveau ce să caute în afară de piramidoane, aspirine și chestii mediciniste, mai e o firmă de IT, sunt legali oamenii și nu clonează carduri, o doamnă cu nepoțelu’ ei care nu-i dealer de droguri, poate doar de plastilină că are cinci ani, și bețivu’ cartierului, un ciurli burlii de 40 kg ud și rupt de beat indiferent de oră, pe care-l duceam io la secție pe la ora nouă după ce-mi beam cafeaua. Adică nu trebuia mobilizată toată armata aia.

Întrebare concurs: pe cine au ridicat mascații?

Ceasu’, cocoșu’ și interfonu’ de la bloc – 08.04

Io-s cu Cargo… am fost de tânăr fecior, sunt și așa rămân. E trupa mea de căpătâi din muzica rock românească. Îmi plac multe trupe da’ Cargo-i Cargo. Și-mi doream să-i cunosc de nu vă spui. Că Universu’ a zis „hai mă să-l ajutăm p-ăsta micu’ că prea se vaită”, că pur și simplu s-a-ntâmplat, io-te povestea.

Acu’ niște ani când eram paralel și echidistant cu conceptu’ de organizare a unui concert… bine… eram paralel și echidistant cu orice concept de organizare a orice, nu contează ce, mă duc la un concert Cargo într-un club mic. Spun mic, că e mic da’ de mare angajament. Adică Ionuț Cârja de la clape avea juma’ din ele la mine pe masă și Alin Achim flutura grifu’ de la  bass pe la capu’ meu. Da’ a fost al dracu’ de fain. Mno, buuuun…

Înainte de cântare Alin m-a-ntrebat dacă poa’ să-și lase berea pe masa mea. Io când am văzut că se dădea terminată, m-am dus ș-am mai luat una d-am înlocut-o p-aia goală. Alin a văzut și mi-a zis că după cântare dă el o bericioaică. Și a dat el, am dat și io, am discutat chestii, a mai dat el, am mai zis io ceva, am mai dat io, până a venit fosta mea prietenă, actuala nevastă să mă ia acasă. Am rămas cu amintire faină și din când în când mai schimbam cu Alin muzici pe mess. Apropo, voi nu știți da’ el are niște proiecte personale de mi-a căzut plomba, nu intru-n detalii că nu-i treaba mea, nu știu cât le vrea de publice.

Dăm pagina și io-te la fratilii vostru cum ajunge organizator de concertuțe la Rock Cafe Ploiești.  Azi puțin, mâine puțin, am învățat ba una, ba alta și mi-am promis că dacă nu organizez un Cargo la Ploiești sunt cel mai prost din curtea școlii. Și calculește, împătrățilește situația, spațiul locativ, scena, draci, laci și-l sun pe Alin cu hai să facem treabă că am mintea-nfierbântată. Atunci am vorbit prima dată cu Cosmin Nicoară, manageru’ trupei. L-am sunat că vorba aia, aveam pilă. I-am povestit ce vreau să fac, că suntem vai steaua noastră și omu’ mi-a dat mură-n gură cum se face și pe ieftineală. Numa’ că l-am făcut pe dracu ghem pentru că acolo era o mare problemă cu vecinii și ne-ngropau cu amenzi că-i muzica prea tare și să pui Cargo să cânte la matineu sau în surdină, chiar nu se face așeeea… nu ne batem joc. Am tras proiectu’ pe linie moartă într-un fișier din căpăcică. Mergem mai departe.

Ajunge Cătulică roackeru-n Filarmonica Paul Constantinescu și-ntâlnește trei chestii șmechere, muzica simfonică, o gașcă faină și pe șefu’ lui care are „prostu’ obicei” să-și asculte subalternii. Imediat mi-a intrat pe neuron cum că ar suna foarte bine un Cargo simfonic la Ploiești. Și la un moment de discuții amicale, mi-am expus gărgăunii din cap și mi-a explicat lumea cu patalamale grele-n muzică că e destul de greuț, că tre’ un dirijor care să facă partituri, chestii socoteli și sanscrita veche pentru creierașii mei bătuți de soartă. Io nu m-am lăsat și deja mă gândeam deja la un dirijor tânăr care să se pună la mintea mea, apropo, e exact dirijoru’ corului Filarmonicii, Eduard Dinu, pe care-l corupeam eu cumva să facă chestiile alea care din punctul meu de vedere lucrează la NASA. N-a fost nevoie, stați că vă spui.

Țop mai apare o oportunitate. Un festival de trei zile la care nu aveam acoperită ziua de sâmbătă, aia din mijloc. Șefu-mi spune să sun la Cargo. N-a terminat propoziția că io sunasem. Atunci am fost la un pas să-mi iasă și astrele, Universu’ și cu mama Omida au spus un NU hotărât. Atunci chiar m-am amărât puțin. Da’ m-am ridicat, m-am scuturat de praf și mi-am zis că n-a fost să fie și când o să fie, o să fie mă-sa.

Acu’ doi ani, tot pe la discuții amicale o expun și p-aia cu Cargo simfonic. Și șefu-mi zice „sună și hai să vedem că e interesant”. Și-l sun pe Alin. Auzi bro, ce zici tu sau cum îți sună un Cargo simfonic. Ce credeți că-mi zice, citez: exact acu’ o săptămână am avut primul proiect pe genu’ ăsta, n-am crezut că o să fie cine știe ce, da’ a fost GENIAL. Vorbește cu Cosmin și vezi ce-ți iese. Am încheiat citatu’. Să mor, am făcut plici de ciudă. N-am avut io multe idei strălucite-n viață și acu’ când am, constat că le-a pus în aplicare alții. Asta e, mergem mai departe. Până anu’ trecut când…

Anu’ trecut mi-a sunat telefonu’, era Cosmin, omu’ care le știe și le face pe toate.

-Auzi, văd că ție nu-ți iese la Ploiești, da’ nu vrei tu la București? Am Sala Palatului pe 4 martie la anu’, hai cu orchestra și coru’ de la Ploiești să facem o chestie faină.

-Da, da, de trei ori DA! Nu respira, nu lăsa telefonu’ din mână, te sun înapoi.

Am intrat peste șefu’, nici nu mai știu cu cine era-n birou, expun repede problema și a zis tot un DA din inimă. Am resunat, am stabilit ședințe, ne-am pus într-o direcție toți și așa a apărut CARGO – CLASIC. Deci…

… DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, pe 4 martie, exact între Mărțișor și Ziua Femeii, la Sala Palatului, am onoarea și plăcerea să vă indic un concert complex, un viitor reper în viața mea,  CARGO – Clasic. Adi, Tavi, Alin, Ionuț și David, partea de rock pur, corul condus de Eduard Dinu și orchestra simfonică a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești conduși de bagheta maestrului Marius Hristescu, partea de simfonic, tehnicii înfrățiți ai trupei Cargo și ai Filarmonicii Ploiești, partea de cabluri, microfoane, chestii trestii, vă invită la un concert de excepție.

Mulțam fain Cosmin că te-ai gândit la mine, puteai să alegi altă filarmonică. Mulțam fain Vlad Mateescu că mă lași să mai am câte o d-asta personală și vezi frumusețea din ea. Mulțam fain Sever că mă ajuți, te rog să te joci frumos la butoane cu Alex, sunet man de la Cargo. Mulțam fain Edi și la tot coru’ tău frumos. Mulțam fain colegilor din orchestră care s-au înscris la acest proiect, mă înclin. Mulțumesc mult colegilor mei tehnici că mă suportă și mă susțin.

Să fieeee ROOOOCK… da’ mai așeeeea… pe fundal simfonic.

Cine n-a luat mărțișor și e ideiless pentru 8 Martie, AICI bilete și n-o să dați greș, promit. Vă aștept în visu’ meu.

Tot despre Cargo, AICI.

P.S. pentru Edi și Cosmin. Edi, mă primești și pe mine-n cor? Cosmin, mă lași să mă bag în cor? N-am voce da’ fac playback să nu stric feng shuiu’ ca să mă bată Adi.

Cargo Clasic – povestea – 21.02

În mine trăiesc doi lupi. Unu-i alb și bun și bla, bla. Celălalt e dracu’ gol și face numa’ rele și bla, bla. Nu bre, io nu-s așa profund da’ în afară de Gigi Duru’, ăla military style mai spre rock pe care-l vedeți prin poze, în mine mai trăiesc așeeea, două puncte: bețivu’ satului, un copil tâmpițel și o pițipoancă ahtiată după shopping. Despre asta vorbim azi și vă spui două povești.

Eu /el

Decembrie 2023 pe final. Scăpasem de muncă, colindele nu le mai auzeam. M-am pus pe pileală din 24 și m-am tot dus până spre 2024. Seara de 27… poate 29… dracu’ mai știe… într-o seară mă-ndreptam îngândurat spre o cârciumă cu fosta mea prietenă, actuala nevastă. Aveam probleme existențiale de pus la punct și necunoscutele mă bântuiau. Suspansul și faptul că n-am toate datele problemei mă secătuiau și-mi brăzdau gândurile cu scenarii apocaliptice. Pășeam grăbit și totuși cu o șovăială de frică de necunoscut. Gândeam și aproape că-mi asurzeam ființa cu-ntrebarea „o mai avea Andrei la The Fable cocârțu’ ăla scoțian afumat?”. În timpu’ ăsta, fosta mea prietenă, actuala nevastă…

-Auzi, ce zici, pentru Revelion să fac niște salată de boeuf? Totuși… nu putem să trăim numa’ din grătare, tre’ și altceva. Ce zici?

-Mda…

Eu la mine-n cap. -Și parcă ar merge și o bere de stins… da’ poate că exagerez și sărbătorile nu-s gata. Oare mă duce ficatu’?

-Mă gândeam să fac și o prăjitură. Am găsit io o rețetă pe net cu o chestie în două straturi de cremă și blat pufos. Cred că o să-mi iasă… am esență de…(a fost o-nșiruire de ingrediente, scuze… n-am reținut nimic și cred că fo două nici n-am auzit de ele). Și dacă nu iese, asta e, o arunc. Ce zici, să fac?

-Da…

Tot eu, tot la mine-n cap – Oare am suficient cocârț de Revelion? Dacă rămân fără pe coclaurii ăia (apropo, nu știam sigur unde mă duc, știa gașca în care am încredere totală… să revenim).De unde pana mea îmi iau io cocârț de Revelion dacă rămân în pană? Cu ce o fi zis că face prăjitura aia? Cu cocârț!? Io nu-i dau din stocu’ meu, să-și ia!

-Tre’ să ne gândim și la ceva garnituri pe lângă friptanele alea… să facem un balans gastronomic. Ce zici, cartofi copți? Că prăjiți n-ai să vezi! Ceva legume?

-Da…

-Ești culmea! Tu chiar nu vorbești! Io mă agit aici și tu da, mda, monosilabice cu durere la bașcheți! N-ai și tu o idee!?

Mayday, mayday! Tre’ să zic ceva că-mi iau un pumn în mufă.

-Aș avea o idee…

-Siguuuur, acum avem idei! Nu mai suntem mulțumiți cu ce meniu propun eu! Avem pretenții!

-?????

Eu /ea, adică pițipoanca aia cu shoppingăreala

Decembrie 2023 pe final. Seara cu gașca de la muncă. Ne-am mucificat până la nu știu ce oră din noapte. Dimineața trebuia să merg cu un prieten la cumpărăturile pentru Revelion. Io uitasem sau eram în faza de negare. M-am trezit pe la un 11 și văz un mesaj de la prieten că el s-a pornit. L-am sunat, m-am scuzat, l-am rugat să mă accepte așa 50% funcțional și a rămas să ne vedem la un market. El deja luase carnea după o coadă ca la moaștele lu’ Sf. Parscheva și mai avea de mers nu știu unde. I-am zis că-i perfect, io merg pe jos până la magazin în speranța că o să devin mai funcțional, și ne vedem acolo.

Cu tot cu oprire la o cafea, tot am ajuns primu’ pentru că-n Ploiești se stătea-n trafic și el era cu mașina. Io pe jos pentru că-mi mirosea a alcool și fotografia din buletin. Și ajung la market unde-i și un centruț comercial. Ce să fac așa al nimănui prin parcare, hai să intru-n magazinu’ C& și încă o literă. Și ghici, așa chior cum eram am găsit un tricou cu Maiden la promoție pe care, ghici… exact, l-am luat. Am ieșit de la ăia și chiar lângă ei alt magazin, ceva cu fashion. Tre’ să intru și la ei că altfel se supără. Aciulea o gecuță neagră mărimea M, frumușică de-mi aplaudau ochii. O probez, surpriză, ca turnată fără chestii groase pe dedesubt. Lângă ea aceeași gecuță de un verde ciudat și sumbru, mărimea L. O probez, ca turnată cu chestii groase pe dedesubt. Ambele la promo și frumoaseeee… moamă ce frumoase. Le-am luat. La casa de marcat un coș cu șosete. Prin ele, un set de șosete cu Star Wars. Normal că le-am luat cu toate că știam că o să suport consecințele. Am două catralioane de șosete și mă și gândeam cum o să scap nebătut cu gecuțe și tricou, și-mi iau bătaie de la două perechi de șosete. La casa de marcat…

-Bună ziua… deci… două geci și… aaaaa, v-ați calificat la promoție, șosetele-s gratis!

-Să trăiască neamu’ tău! Hai că o să apuc Revelionu’!

Nu a înțeles tanti aia ce a vrut să zică autoru’.

Mă-ntâlnesc cu prietenu’ meu, facem cumpărăturile și hai la mine să băgăm carnea la rece.

-Hai sus la o cafea.

-Parcă n-aș urca că mai am chestii de făcut.

-Ba urci bro că altfel mă iei la tine acasă! Ce, nu-ți ajunge o nevastă?!

Am scăpat că am intrat cu bonu’  la vedere, să se vază că șosetele au fost moca.

Despre revelioane și ce mâncăm în ele, AICI.

Eu /el VS Eu /ea – 11.01

… cu plasticuuuu’ tot verdeeeee! Acest articol nu este despre Brad Pitt. Imaginea nu este reprezentativă, n-are nici un heleș beleș cu aberația care urmează, e pusă așeeeea la oha ca să dea fetilii click și să fac io trafic pe blog. Data viitoare o să-l pui pe Momoa că e pe val.

Este vorba chiar despre un brad de Crăciun, bradul meu pe care-l urăsc din suflet și o să vă spui de ce. AICI vă spuneam cam cât am fost de prostălău am fost când mi-am luat instalație de brad… tot de bradu’ ăsta de care vă spui și azi. Problema e că io n-am fost prostălău de ieri, de azi, am și io o notorietate.

Prima dată m-am certat cu vânzătorii de brazi și așa am ajuns să-mi iau primu’ copac siliconat. Ăla era normal la scufiță, adică avea un metru’ juma’, da’ nu stătea bine la look. Era cam ca o mătură cu crăci. Se vedea de la o poștă că-i făcut în eprubetă din combustibili fosili. Ulterior am ajuns la un magazin în care am văzut un brad superb. Fix la intrarea-n magazin, o superbitate de copac, perfect simetric și totuși cu imperfecțiuni naturale, cu conuri, cu rămurele frumoase de puteam să jur că am văzut ș-o veveriță, cu mă-sa, cu de toate… era chiar Brad Pitt al brazilor, în capu’ meu varianta feminină, adică nevastă-sa. Mai precis fosta lui prietenă, fosta nevastă, actuala divorțată, Angelina Jolie. Emana spiritu’ Crăciunului mai dihai ca Hrușcă și Fuego la un loc. M-am aprins rău, m-a penetrat spiritu’ prin toți porii, tocmai pe mine care-s mai Grinch de felu’ meu. A fost dragoste la prima vedere și l-am cumpărat fără să auz înjurăturile cardului, ale Tomățicii cu „bă boule, sunt un Clio băăă, nu vagon de mărfar”. Eram fermecat total și bine că n-avea reni sub el că-i luam și p-ăia.

Mno, pe dracu’ l-am văzut acasă. E realmente cât camera, când îl montez îi mototolesc vârfu’ și intră fest. Adică am urmă pe tavan de la steluță. Da’ e frumos de pică nemernicu’ și aia e că nu pică, e-nțepenit între parchet și tavan. Pot să-mi iau cinci pisici drăcoase că nu-l dau jos. Stați să vă spui de ce-l urăsc… frumosu’ dracu’. Juri că-i natural porcu’!

Pentru mine decembrie e luna cea mai nașpa. La muncă nebunie, pe străzi nebunie, în magazine nebunie și colinde, o nebunie generală și vine vremea bradului. De când l-am luat a fost livrat într-o cutie de carton pe care o am și tot în ea îl țin… mă rog, cam în proporție de 60%. Restu’ de 40% e bandă scotch, bandă tesa, sfoară și o curea. Cum l-a băgat chinezu’ de la brădărie, magazinu’ de brazi, în cutia aia, e o enigmă totală. Sărăcea China, îi scădea produsu’ intern brut dacă mai punea câte cinci centimetri de carton pe toate laturile cutiei ș-o făcea mai mare.

Ca să fac bradu’ tre’ să mă duc să-l iau de la tata că stă la curte și dacă-l țin la mine-n apartament, mă mai trec ăștia cu o cameră la-ntreținere. Vin cu el acasă și bine că nu mai am Clio, îl am pe Abe Dustărelu’ care-i mai încăpător. Trag de el până sus, bine că stau la unu, și-ncep operațiunea de expandare care nu-i foarte grea. E suficient să tai banda și sforile că sare prostu’ din cutie. Mă rog, chinuială, pus instalație, morții lui, io-njur non stop și când e gata mă calmez că v-am spus că-i frumos pușlamaua.

La demontare începe scandalu’. Vinerea trecută am plecat la muncă numa’ să nu-l văz că știam ce mă așteaptă. Fosta mea prietenă, actuala nevastă, s-a apucat să-l chelească de ornamente. La un moment dat îmi dă mesaj, „Bobiță, să cumperi niște folie d-aia alimentară că-mi trebuie la brad”. Mi-am zis „perfect, îl bagă la cuptor pe fraierică… sau în congelator, dă-l în mă-sa de mastodont”. Găsise ea o metodă să-i dea cu sretch și nu mai stătea vaca-nfoiată. Am avut dreptate, asta a vrut numa’ că nu-i ieșise prea bine. Nu-i bai, am scos cordelina de alpinism. Dacă nu te fac băț, să mă scuipi cu ace, tu-ți gâții mă-tii de grăsan. Cum, necum, l-am strâns. Mai cu folie, mai cu sfoară, nu-i de speriat. Hai să-l bag în cutie și… stupoare, nu-ncăpea-n lungime. Bă pe bune!? Zici că-i viu, zici că a crescut! Dihania e de pe altă planetă și nu e din plastic! Așa au ăia pe planeta aia ADN-u’ și carnea, de plastic.

M-am urcat pe el, bradu’ a pârâit, da tot cel mai deștept a cedat primu’, adică cutia. Acum e 50%-n cutie și 50%-n bandă scotch și bandă tesa, plus o puță metalică care iese pe unde-n mod normal ar fi fundu’ cutiei. D-asta-l urăsc tu-i conu’ mă-sii! Și mă bucur că mai sunt 350 de zile până-l fac iar.

O brad frumooos, o brad… 09.01

Pe vremea când nu eram dezvoltat profesional și ca orice tânăr proaspăt însurat, mutat la casa lui și care s-a trezit din copilărie direct cap de familie matur și responsabil… Doamne ce tâmpenii debitez, cine mă cunoaște acu’ s-a-necat cu cafea. Reluăm, când eram io mai mic și mă mutasem la casa băncii pentru că plăteam rate până la chiloți și eram inconștient tare de mă băgasem la așa ceva, în acele vremuri când dormeam vara cu geamul larg deschis că nu erau muiedezii ăia de pescăruși care-mi ciufulesc karma în fiecare noapte, am trecut razant pe lângă o carieră de killer. Da, da, nu vă mirați că promiteam mult și eram plin de bani acu’. Killer d-ăla bun care n-avea nevoie de pușcă cu lunetă sau chestii de luat piuitu’, mă descurcam cu d-astea de pe lângă casa omului la care acces orice gospodină de se cataloga crima ca moarte naturală.

Liniștea nopții nu era tulburată decât de câte un motorist cu sculă luată de pe Ali Express și cu tobă gata găurită, sau maxim un bețiv nocturn cu talente de vocalist. Pe vremea aia-l auzeam pe vecinu’ de la doi când făcea pipiloiu’ de la trei dimineața, cam așa de liniște era-n zonă până să apară vacile astea de pescăruși. Acu’ poți să treci cu tancu’ pe la mine pe stradă că nu-i acoperi în decibeli. Mă rog, hai să vă spun cum mă făceam killer de profesie fără să-mi doresc neapărat asta.

Exact la colțu’ blocului aveam un magazin non-stop. I-am zis magazin că așa era-n acte, în realitate era o baracă metalică montată pe o platformă de beton. Io cum stau la unu aveam vedere panoramică spre acoperișu’ cotineței. În tura de noapte vindea un nene slab, lungan și fără dinți. Nenea ăsta avea la vânzare o gamă vastă de ace, brice, carice și bere la sticlă. Și mai avea ceva, chef de treabă. Vindea până pe la un 23.00 noaptea, da’ după ora asta cam freca duda. Bă și el insista să n-o frece și schimba duda cu nervii mei.

Într-o dimineață după pipiloiu de la ora trei dimineața al vecinului, nenea ăla de la magazin s-a gândit că ar fi o chestie deșteaptă care i-ar aduce bile albe de la șef dacă ar rearanja lăzile de bere. Și nu le ridica, le trăgea pe betonu’ ăla… că e grele… ele.. lăzilii. Acu’ lăzile cu sticle de bere cu bere-n ele erau mai prietenoase și nu făceau scandal mare, da’ alea cu sticle triste și goale fâceau scandal mare și clincheneau ca renii lu’ Moș Crăciun. Plastic târșâit pe beton și sticle goale care se lovesc între ele-s simfonie mortală în liniștea nopții pentru scărița, nicovala și ciocănelu’ din urechiușa mea.

Urechiușa mea a făcut cerere la creieraș cu „gâții mă-sii, io nu-l mai suport!”. Cererea a ajuns la neuronu’ scandalagiu cu linie directă la gena aia de killer pe care cică o avem toți și e neactivată. Problema e că aia se activează greu în mod normal, da’ dacă dormi și te trezești brusc se poate activa automat de zici că-i setare din fabrică… la mine-i și mai ușor, am un pilot automat performant de habar n-am cum ajung la muncă, adică nu pot controla chestii și culmea e că le fac al dracu’ de bine, vă dați seama că a fost piece of cake.

M-am sculat din pat, gena de killer a zis „Șo pe pușca cu lunetă… ce… n-ai? Șo pe macetă! Ce… pe bune, nici d-asta n-ai!? Ce prost! Descurcă-te că ești băiat mare! Dă-i cu sare-n ochi, ia un cuțit de bucătărie ruginit și dă-i cu tetanos la celulă… fă cevaaaaa!”. Ăsta a fost momentu’ când a intervenit și inconștientu’ din conștientu’ din mine, mai precis lenea, care a zis că-i drum lung până jos la ăla să-i rupi fâșu’, „mai bine aruncă un stabilopod pe ghereta lui și fă-l muci!”. M-am uitat prin casă, ghici, n-am găsit stabilopod. De fapt n-am găsit nimic… abia mă mutasem, stil minimalist că n-aveam bani, deci cu ce arunc… Și am găsit un cartof, unicul cartof pe care-l aveam în casă. Am aruncat cu el, a sunat pe tabla aia atât de tare și apocaliptic de m-am trezit și io total din somn și … liniște.

Liniște totală. Vă jur, n-am mai dormit că mă gândeam că a făcut omu’ plici. Aveam niște filme-n cap de nu vă zic. Calculam viteza ori accelerația și-n câte părți s-a fracturat cartofu’ la impact și mai ales dacă a rămas o bucată suficient de mare ca să se poată preleva o amprentă de pe ea. Observați cam cât de retard eram dacă-mi umbla mintea prin toate CSI-urile când puteam foarte bine să cobor să văz dacă mai trăiește omu’ ăla.

Am coborât dimineața înainte să plec la muncă. L-am văzut… trăia. Era mai alb la podoaba capilară, parcă cu privirea pierdută, da’ trăia. A fost puțin mirat pentru că n-a mai avut clienți care debordau de fericire și săreau să-l pupe după ce-i servea cu un pachet de gumă, da’  nu s-a prins că io am fost kiler -u’ de ocazie.

Io-te așeeeea pierdea cultura un om de bază și-n loc să lucrez la Filarmonica Ploiești acu’ eram sniper de profesie cu o grămadă de contracte prin Românica. Că cică prima dată e mai greu, după aia e floare la ureche.

Killer de profesie – 15.07