Ce mai face Mary!? – 12.10
Salutare! Mă mai țineți minte? Daaaa… știiiiiiiu… n-am mai colaborat cu tastatura da’ să știți că din motive de treabă, de părăsit de muză și de lene d-aia bună, d-aia cu puritate de 100%. Nici nu mai știu unde am rămas cu povestirile. Vă ziceam de treabă. Lucrez cu drag și spor pentru al VICII viitor. Am zis că mă vreau manager de rock staruri și sudez de zor la treaba asta. Apropo, pe 21 noiembrie la Filarmonica Paul Constantinescu o să avem un concert, deschidem CARGO – 40 DE ANI, pe 13 decembrie ne puteți vedea în centru’ Ploieștiului, data nu-i confirmată da’ cam asta e, pe 17 decembrie suntem la Radio Guerrilla și mai vedem. Da’ poate cel mai important moment al perioadei o să vie cam în trei săptămâni când lansăm primul clip al trupei. O să revin cu poveste haioasă pe temă.
Anu’ ăsta concediu’ a fost prin mai. Și am fost iar în Scoția că-i cocârțu’ bun. Da’ nu oriunde, am ajuns la dracu’ cu crăci pe insula Lewis & Harris. E simplu, iei avionu’ pân’ la Edinburgh, ieși din aeroport, faci stânga, mergi trei ore și bagi somn, apoi dreapta cam trei ore pân’ se termină malu’, iei un feribot, freci mangalu’ trei ceasuri până vezi o moviliță de pământ, ajungi mai aproape și-ți dai seama că nu-i chiar o moviliță și că aia-i insula. E una dintre cele mai nordice insule scoțiene. Dacă mergeam spre nord-vest pe apă, ajungeam mai repede-n Islanda decât pe continent.
Am prins o vreme atipică. Noi îmbrăcați ca scafandrii, ne lipseau tuburile de oxigen, labele și ochelarii, acolo behăiau oile de cald. Pe insulă un magazin de țoale de unde ne-am luat pantaloni scurți… pe toți trei… că atât aveau. Pe bune, scoțienii povesteau că n-a mai fost așa frumos de la 1900 toamna… sau iarna… sau nu contează că acolo-i toamnă-iarnă mereu. Dimineața dai zăpada, la prânz te uzi și nu de plăcere, seara te latră pinguinii și tot timpu’ te bate un vânt de-ți usucă și retenția de apă pe care o ai. Dacă ești norocos, undeva pe la orele 14.00 preț de trei milisecunde vezi Soarele. Pentru cine nu crede, poze AICI.
Cazarea am avut-o la o milfetă faină și bine-ntreținută, la Mary. Mery asta e soție de patron care are nu știu ce afacere, se dă zilnic pe la sală, bărbat-su’ i-a luat două-trei proprietăți să se ocupe de ele, să stea ocupată și să nu-l sexeze pe el la cap, genu’ ăla de gagică trecută de o anumită vârstă care se-ntreține și o face bine de tot. Plus că Mary e nevorbită. Da’ nu spune tâmpenii, e haioasă și cel mai important, știe să se oprească și nu e deranjantă. Atuul ei principal e sănătatea. Pe un vânt destul de agresiv, chiar dacă aveam soare era răcoare bine, Mary era la tricou cu mânecă scurtă și-n șlapi. Vă zic, reclamă la vaccinu’ antigripal. Pe Mary n-o vezi capabilă la produs muci și cre’ că n-a strănutat în viața ei. D-asta nici nu pot aproxima câți ani are. Sigur e peste 50 de ani spre 60, corpu-i pe la un 39-45, fața hai să zic un 48 și nu m-ar mira s-o caute poștașu’ cu cuponu’ de pensie.
Am uitat să vă spui. Noi am închiriat mașini. inițial am vrut o dubă să intrăm toți șase, apoi am mers pe două mașini încăpătoare că aveam bagaje multe… și ne-am ales cu două Mini Cooper-e că atâta s-a putut. Io n-am avut nici o problemă mai ales că n-am condus. În primu’ rând pentru că-i Scoția și io-mi fac praf ficații și gândurile cu cocârț fain, total incompatibil cu condusu’, și doi pentru că io nu conduc pe partea cealaltă ca-n UK. Am condus o dată așa, la Drobeta Turnu Severin. Veneam din Croația și aveam o foame de lup. Undeva la ieșire din oraș, sau la intrare, depinde de unde privești, e o zonă de magazine cu parcare generoasă. În ziua aia era nuș’ ce petrecere câmpenească cu mici și porcării de mirosea de la sârbi. Io n-am mai ținut cont, am intrat în sensu’ giratoriu pe invers și m-am oprit în grătarele alea. Da’ atât. Ce tre’ să țineți minte voi e Mary, Mini Cooper-e și io cu cocârțu-n creier.
Într-o zi eram prin casă să-mi iau ceva și apoi să ies în curte unde era toată gașca la pileli. Ies pe ușă și aud o bucată de discuție.
-Doar pân’ la Mary să văd cum se simte.
Bă, m-a luat panica. Moare Mary! Ce-i cu Mary?! Dacă-i virus noi o să murim în chinuri… dacă și pe Mary a luat-o, e grav. O să rămânem carantinați pe insulă, or să dea ăștia cu o bombă să ne facă pilaf ca să nu ducem moartea pe continent și să le dăm greu la ăștia de la OMS. Gata, asta a fost, te salut lume dragă, al tău Cătulică. Primește-mă Raiule că-n Iad n-am loc și ăia sigur nu mă vor.
-Aoleo… da’ ce are Mary?! E bolnavă? Hai să mergem să vedem ce are!
Liniște-n asistență preț d-o secundă, maxim două și apoi toată lumea râs cu tăvălit pe jos. Ce se-ntâmplase de fapt.
Gagicile noastre, mai puțin fosta mea prietenă, actuala nevastă care nu-i kamikaze, încercau să-și îmbuneze soții din dotare să le lase și pe ele să conducă mașinuțele alea pe baterii. Mary stătea mai jos pe stradă cam la 50 de metri de noi. Soții gagicilor nu prea erau fericiți de propunere că p-acolo asigurările-s scumpe, service-urile la fel, eram la dracu-n praznic și chiar aveam nevoie de jucăriile alea pe roți să ajungem înapoi la aeroport, chestii d-astea. Contextul era „conduc și eu mașina pân’ la Mary, să văd cum se simte”, mașina, nu Mary că aia-i bine și verde băț. Io am prins și-nțeles exact că a dat boala-n gazda noastră și nu știam ce se-ntâmplă. O văzusem cu două ceasuri înainte și făcea plici de sănătate.
Și-n ziua de azi când suntem la o bericioaică a rămas vorba: măi Cătă, ce o mai face Mary. Săraca… sughite și nu știe de la ce.
AICI ceva mai vechi ca să vedeți că-mi stă mintea să fete.