Nimicul care ne sufocă – 18.08

Un el și o ea. Ea pe canapea cu buzița pusă, cu o găleată de înghețată în proximitate și un cuțit… că nu se știe, poate trebuie și oricum punctează maxim la impresia artistică. El intră-n peisaj, simte pericolu’ de la ușa blocului da’ nu-și ascultă instinctu’ și ajunge pe radarul ei. E acel moment în care el își dă seama că un infarct e cea mai bună variantă da’ nu e ca și cum poți să-l comanzi pe Glovo. Aia cu prefăcutu’ mort ca la-ntâlnirea cu ursu’ a mai făcut-o de două ori și nu mai merge, deci tre’ să zică chiar dacă-i conștient că probabilitatea ca alea să-i fie ultimele cuvinte e foarte mare.

-Iubi… ce ai?

-NIMIC!

Ei bine, nimic e războiul din Ucraina, nimic e impactul economic pe care-l are Dunărea scăzută, nimic e încălzirea globală sau un atac extraterestru, nimicul ei nu-i chiar nimic, e totul… chintesența lucrurilor de care depinde integritatea lui în acel moment.

Asta dezbatem azi, conținutul și valoarea nimicului. Am început așa pentru că sigur v-am captat atenția. Ați sperat că o să fie cu sânge, este? Hai recunoașteți. D-aia am plasat cuțitu’ ăla-n peisaj, io mă limitam la înghețată da’ am vrut să vă vedeți latura sadică. Folosim cuvântul „nimic” când în el există conținut de fapt și de drept.

-Ce faci?

-Nimic ca să nu greșesc.

În ziua de azi când nu faci nimic faci ceva, stai pe telefon și te distrezi. Sau zici că stai degeaba da’ de fapt te gândești la ceva, nu-ți poți pune creierașii-n hold nici dacă ești în comă. Că te gândești la toate tâmpeniile asta n-o neagă nimeni, da’ că-i tâmpenie sau tocmai ai feliat atomul ca pe portocală, creierașii funcționează și se cheamă că ceva tot faci.

Te duci la cumpărături așeeea, de plictiseală și ca la muzeu. Nici nu-ți iei sacoșă că nu-i așa, nu cumperi nimic. 150 de lei mai târziu îți dai seama că ai avut dreptate, ai cumpărat mai nimic. În acest caz nimicul e nimic, „mai”-u’ ăla costă de fapt 150 de lei.

Hai să vă spui de la ce m-am luat. Am un prieten care stătea la bloc și de aproximativ o lună și-a amanetat un rinichi, a renunțat la cele lumești, a avut o discuție cu cei mici și i-a anunțat să pună burta pe carte că o să vie vremea să moștenească ratele și s-a mutat la casă. La bloc… e bloc, adică apartament cu trei camere, mare, frumos, da’ tot apartament cu trei camere. La casă nu-i Casa Poporului, da-i casă cu etaj, subsol, curte, cățel… d-astea pe o suprafață mai mare, plus pod funcțional perfect pentru depozitare. Ghici… n-are loc. Sunt ferm convins că are o grămadă de nimicuri care ocupă spațiu. Și acu-i momentu’ să-mi spuneți cât sunt de normal la căpăcică. Io vă dau exemple de la mine din casă și voi verificați dacă aveți la fel. Nimicurile alea care vă sufocă.

Cutia cu cabluri și telefoane vechi. Am mai multe locuri cu cabluri de alimentare, cabluri de conexiuni, cabluri care leagă alte cabluri etc. Am cabluri care pot alimenta chestii cu mufe de aproape orice tip. Zic „aproape orice tip” pentru că mereu am nevoie de acel cablu pe care ori nu-l am, ori îl am da-i pus bine. Și mai cumpăr un cablu. Normal, legenda spune că după ce-l iau, îl găsesc și p-ăla vechi. Cu telefoanele vechi nu vă mai spun. Am telefoane vechi și de ce le țin? Habar n-am… Mai grav e că-n loc să le duc la reciclat, să le arunc de la etaj, să dau cu ele după pescăruși, să le folosesc frână la roată, să le pun pe calea ferată și să văz cum fac plici, io mă gândesc la un spațiu mai mare pentru depozitare.
Nimicurile supreme – insigne, șurubele, piulițe, căpăcele de la habar n-am ce, mărțișoare vechi, ace brice și… știți voi ce, plus alte miliarde de chestii îndesate-n cutii, un fel de găuri negre în care nu găsești nimic. Ele-s pline da’ nu găsești ce cauți. Problema e că-s conștient de faptu’ că nu găsesc nimic în cutiile alea da’ de ce să le arunc… că poate-mi trebuiesc cândva. Iar legenda spune că am aruncat ceva, nu mai știu ce și vă jur că am avut nevoie de ceva-u’ ăla două săptămâni mai târziu.
Tone de acte. Dosare cu șină, chiloței cu chitanțe, zece copii de la fiecare chitanță, am găsit chitanță de-ntreținere din 2003… am trei păduri tăiate și trase frumos în hârtii. Sunt și inflamabil în draci.
Pixuri. Am pixuri multe. Da’ multe, nu jucărie. Am pixuri uscate de cel puțin zece ani. Am aruncat multe pixuri da’ tot am. Cred că astea fac sexuț sau mai de grabă, se divid ca râmele. Și să n-aveți părerea că vin acasă și-s fiert pe scris, că mă pun pe romane, letopisețe sau d-astea. Tot la tastatură și p-aciulea pe blog îmi fac veacu’.

Nu vorbesc de țoale și pantofi, colecția de bufnițe și tona de machete pe care o am. Alea-s subiect tabu, chiar dacă-ntr-o zi or să mă dea afară din casă. Apropo, o chestie atipică pentru românu’ din mine. Weekendu’ trecut am avut nevoie de o pungă și am folosit-o p-aia care le ținea pe celelalte… care nu mai erau. Am ajuns la fundu’ pungii cu pungi. Stați liniștiți, am backup în mașină.

Asta zic, la noi nimicul are formă și conținut.