Aia cu dulapu’

Tre’ s-o zic p-aia cu dulapu’…care de fapt și de drept era șifonier. Generalul de Fier, aka Laleaua Neagră, aka mama mea care m-o făcut, a fost o damă bine cu forme plinuțe, trăită toată viața în armia română, o femeie dintr-o bucată, cu momente de exagerare uneori și căpoasă cât cuprinde, probabil datorită locului de baștină din proximitatea Bulgariei. Orașul Oltenița a  dat României două personalități marcante, pe mama și pe tovarășu’ Iliescu. Cu mama nu te jucai. Iliescu încă se joacă cu noi.

A fost o persoană norocoasă, a avut un soț minunat și o îngerașă de fată ascultătoare, cuminte și silitoare la școală. La un moment dat, karma a hotărât să o cadorisească cu un băiat…că prea era totul perfect. Așa am apărut eu și i-am dat mamei mele peste cap toate conceptele legate de copii. Pentru că toată copilăria am fost elementul destabilizator al liniștii ei, a avut grijă la bătrânețe să-și ia revanșa. Și a reușit cu brio.

Aia cu dulapu’. Moare o mătușă care-i lasă mamei mele un șifonier. Nu…nu orice șifonier. Nu era poarta spre Narnia dar avea aceeași greutate cu Porțile de Fier Doi. Era mai în vârstă ca mine, de pe vremea când mobila se făcea din lemn de esență tare. Am uitat să vă zic, când dădea Laleaua Neagră semnal de luptă, nu comentai și erai drepți la drapel că altfel bătaia ta era televizată la știrile de la ora cinci. Așa că, m-am conformat, am luat o gașcă de colegi de la muncă și ne-am pus pe treabă.

Faza 1 a fost preluarea șifonierului dintr-un apartament situat la etajul 1 dintr-un bloc comunist cu holuri înguste și curbe strânse. Ne-am descurcat fâră dislocări majore de vertebre. Faza 2 a fost mai nasoală. Trebuia dus la mama acasă, la etajul cinci, și-nainte de mișcare trebuia să coborâm șifonierul existent din locație, că n-avea loc ăsta nou. Normal că nu încăpea-n lift și oricum liftul are capacitate maximă de 600 kg. Cu scrâșnit de dinți, inventarierea tuturor dumnezeilor și sfinților de la toate religiile, coborâm baragladina de șifonier care trebuia schimbat, îl așezăm lângă ăla „nou” și hai o pauză ca să nu murim. Cum stăteam noi la o țigară și constatam că ne puteam scărpina la glezne făra să ne aplecăm, aveam brațele mai lungi cu câțiva centimetrii de la greutate, am avut o revelație. M-am dat cinci metrii mai în spate, m-am frecat la ochi și am văzut dezastrul în toată splendoarea lui. Șifonierele erau identice și la fel…ba chiar asta nou era mai timorat fizic și cu julituri mai multe decăt cel ce trebuia schimbat. Colegii de muncă aveau privirile alea de lup înfometat…mai să mă tabere de draci. Oricum era prea târziu…ambii mastodonți erau la parter. Am mai tras o porție de-njurături, o nouă opinteală…cinci etaje…totul ok, mama fericită…noi rupți.

Anul trecut am pus drujba pe el…cu o plăcere sadică și cu prima ocazie când i-am vizitat mormântul, i-am facut un update cu o plăcere și mai sadică. Chiar sunt curios dacă mai trăia, cum aborda zăpăceala asta cu Covidu’

În memoria mamei mele

Ana Vlad