Mă dădeam tractoraș cu concediu 2026, ăla de multe mile terestre, mile marine și habar n-am cum se numesc milele prin tuneluri prin munte și pe sub apă… cre’ că tot terestre c-am fost pe șosele. AICI Practic țara unde am stat cel mai mult și-n care am lucrat la falimentu’ personal, a fost Norvegia.

Norvegia e marfă… marfă scumpă’, da’ marfă. Adică am făcut niște câmpenești cu supă la plic de nu vă zic. Varianta de cârciumă pe care am încercat-o de două, trei ori, McDonald’s nu se pune deși tre’ luat în calcul pentru că e de patru, cinci ori mai scump ca la noi, deci varianta de cârciumă-i ceva rău și-ncepusem să primim oferte de credite de pe la bănci. Da’ peisajele-s de pus la ramă, curățenie de farmacie, nivel de trai la care noi doar visăm când n-avem coșmaruri cu politica românească și totul la locu’ lui, cam asta-i Norvegia. Și să vedeți chestie, norvegianului i s-a urât cu binele că e mega predispus la auto mierlit. De la frig, de la lipsa luminii naturale, de la ceva s-a luat pentru că din când în când mai e câte unu’ care-și bagă picioarele-n forța de atracție a pământului și se aruncă de la balcon. Io vin cu teoria că-i din cauza prețului la băutură. Io-te românu’, sărac da’ fericit. Mai ales când se anunță recolte record la prună. N-avem bani da’ dacă alambicu’ duduie, trece și iarna asta.

O altă chestie faină pe care o are Norvegia e norvegianca. Am văzut niște gagici caștoace de-mi venea să le răpesc ca pe sabine și să le fac buletin de Ploiești. Subțirele, maxiiiiim ușor rubensiene, elegante fără să-ți rupă retina cu nuș’ ce culori de sorcovă neasortată, fără boturi de ventuză d-aia de desfundat lavoare, pe natural așeeeea, finuțe și deși io-s cu brunetele, nu mă dădeam la o parte nici la pufoșeniile alea gălbui.

La bărbați… cam nasol. Și n-am zis-o io, am cerut un sondaj la fosta mea prietenă, actuala nevastă și la celelalte gagici din grup. Adică după ce te uiți la filmele istorice unde vikingii-s mama și tata la răzbel, în Norvegia actuală, canci vikingi. Sunt niște băieți tocilari, plini de sănătate că nimeni nu se droghează nici măcar cu țigări electronice, la cămășuțe pe care eu nu le-aș purta niciodată, destul de șterși și nimic wow la ei. Adică mai pe scurt, dacă-i vede Ragnar șefu’ la vikingi din serialu’… cu vikingi, mai moare de zece ori, fuge din Valhalla și cere azil politic în Wonderland.

Unde vreau să ajung e că io și cu fratilii Eugen, arătăm mult mai vikingește decât oamenii ăia. Io ca io că-s mai pe brunețel la origini, mă rog… păr pe scufiță nu mai am și barba-i albă ca a lu’ Moș Crăciun, da’ Ionescu-i cu ochii pe albastru, creastă d-aia împletită și barba mai lungă ca a mea. Amândoi suntem fioroși și nu ne-ai pune bone la copii. Adică noi cu meclele noastre am crescut cota la vikingi în concediu ăsta.

Cam așa și pă Suedia, nimic notabil. În Finanda n-am fost, adică am fost zece minute. O să vă povestesc faza asta într-un articol viitor. Ajungem în Estonia unde și p-acolo au făcut vikingii pui. Mno, nici Estonia nu-i cu populație fioroasă. Adică tot io cu Ionescu am salvat situația.

Eram fix în centru istoric în Tallinn și-n afară de magneții de frigider, câteva tricouri și tablouri, mai nimic nu amintea de trecutul glorios al vikingilor. Toată gașca avea o foame de stăteam să mâncăm și bătaie numa’ să mâncăm ceva. Estonienii ciudăței ca oameni. Niște acrituri sau cel puțin așa i-am perceput noi. Și nu erau numa’ cu noi. Prin zonă erau toate națiile pământului și ziceai că localnicii-s certați cu toți.

Am ales o cârciumă cu terasă afară, ca toate celelalte de altfel, numa’ că la asta chiar am găsit un nene care ne-a zâmbit și ne-a invitat să-i călcăm pragu’. Bonus a fost că a avut și papa bun, bere la halbă regulamentară și prețuri prietenoase mai de Europa de Est. În comparație, pe Norvegia am băut o bere la halbă la care halba era un pahar de plastic ordinar cam de 350, 400 ml, berea ziceai că-i rămășiță de butoi răsuflat, totul la fabulosul preț de mizilic norvegian de 14 euro… ceva rău. Stăteam la bere și ne holbam la marea de turiști agitați. La un moment dat apare un grup de oameni din țara soră și prietenă, China. Io am zis că-s din China, Andreiu’ a mers pe Coreea de Sud și am picat la pace cumva, am zis că-s din Vietnam. O să vă zic de ce.

La un moment dat un nene, estimez pe la un 65-70 de ani, ochelarist și cu tunsoare d-aia regulamentară asiatică dictată de la partid, îi tot făcea poze unei… estimez că nevasta din dotare. I-am denumit ad-hoc și generic, Ho și Min. Le-am zis așa că așa făceau, scoteau niște onomatopee ciudate, cre’ că “hooo… hoooo” însemna ceva-n limba lor și d-asta lui i-am zis Ho și ei Min ca să rimeze, plus că d-asta am hotărât că-s vietnamezi. Ho se chinuia să-i facă poze cu fundal istoric lu’ Min. Numa’ că fundalu’ eram noi și parcă nu suntem așa de bătrâni. Între atâtea clădiri istorice și chestii faine, ei acolo s-au găsit să se pozeze. Și atunci m-am ridicat, m-am dus la tăntiță și i-am pus o mână pe umeri. Hai bre, fă poze cu maimuța dacă asta te coafează. Ho a belit ochii și s-a pus mai dihai pe poze și onomatopeele cu “Hooo, hoooo” prinseseră o tentă de fericire și-ncântare. Apoi a venit lângă mine Ho și Min făcea poze.

Amândoi cu ochiu’ pe Ionescu că ăsta era mai autentic ca mine. Și-l bag și pe el în cadru. Dă-i și cu el pozat cu schimb de locuri și diverse grimase. Hai și cu amândoi, ce să vă zic,  ședință foto pe bune. Au terminat, ne-au mulțumit tot cu “hooo, hooo” de ne-ntrebam dacă mai au și alte cuvinte-n Dex-u’ lor. Interesant e că te prindeai că „Hooo” e admirativ, întrebător sau mulțumitor. Sunt ofticat că nimeni de la noi de la masă n-a avut inspirație să ne facă și nouă o poză cu Ho și Min. Bine… au și fost surprinși de situație.

În sfârșit liniște, Ho și Min se-ndepărtau într-o gloată de compatrioți d-ai lor într-un zumzet de hoooouri și se lăudau cu capturile foto, noi sorbeam fericiți din bericioase. Și atunci am văzut viitoru’.

Ho și Min ajunși în țara lor, Vietnam după cum am hotărât. În jurul mesei plin de copii și nepoții avizi de povestiri din Estonia.

• Mă tataie, mă… hai să vă arăt vikingi autentici. Io-te colea. Sunt nepoți de Erik cel Roșu!

Mă tataie, vikingi pe dracu’ ghem. Combinație de daci, romani și alte popoare care au trecut prin zonă la o țuică. Vikingi de la Ploiești, bre! Mai originali găseați la voi pe continent, pe Temu. Și nici nu plăteați taxe suplimentare ca noi vikingii made in Romania. Las’ că și noi dăm banii pe chestii fake de la voi. Sper să ne faceți tablou și să ornați sufrageria cu noi… muhahahaha!

Viking made in Romania – 28.10.2026

Undeva în jurul anului 1521, imediat după ce Cortes a cucerit capitala aztecă și a-nceput construcția orașului Ciudad de Mexico, istoria mai puțin scrisă și aproape deloc dezbătută, ne șoptește timid și cu prea puține izvoare istorice despre două triburi aztece care s-au opus Spaniei. Rezistența cepelinilor și a pelmenilor a fost atât de înverșunată încât l-a obligat pe Cortes să renunțe la cucerirea acestor două triburi și să prefere o izolare a lor în jungla deasă. Nici Montezuma nu a avut un control total asupra celor două triburi care au impus un fel de autonomie politico-militară. Cepelinii și pelmenii erau tot azteci, aveau aceeași zei, dar preferau izolarea aproape totală. Se consemnează ceva legături comerciale cu restu’ lumii, erau războinici de temut și fanatici, răspundeau la chemările lui Montezuma dat totodată-l ținea departe prin frică și respect. Cortes a încercat să acapareze și aceste două triburi prin două atacuri care s-au soldat cu pierderi mari printre spaniolii net superiori din punct de vedere militar, dar dibăcia pelmenilor și a cepelinilor pe care-i putem considera pionierii războiului de gherilă, le-a asigurat independența și respectul lui Cortes.

Pe bune?! Chiar ați pus boticu’ la ce tâmpenii debitez io p-aciulea? Mă și știți mare istoric, specializat în cultura aztecă și-n colonizarea spaniolă a Mexicului. Știu maxim trei legende, am văzut câteva reportaje și probabil prin tinerețuri am citit ceva pe temă că-n rest… pământ de flori.

Știți ce-s ăia pelmeni? Da’ cepelini? Nu? Perfect, d-asta-l aveți pe fratilii vostru cel sfătos, să vă explice cum stă treaba. În primu’ rând mi-au plăcut cuvintele la care m-am râs. Auziți voi… pelmeni și cepelini. În mintea mea erau două triburi de pigmei de undeva din proximitatea Amazonului că d-asta am debitat inepțiile de mai sus. Nici o legătură.

Vacanța pe 2026 a fost un tur de forță de cca. 8100 de km rutieri, plus aproximativ 1000 de apă. La un moment dat eram la Tallinn și stăteam pe o terasă cu supraveghere video, terasă pe care n-aveai voie să fumezi și să bei, la un cocârț și la țigări… că nu intră cocârțu’ fără. Am calculat noi unghiuri moarte la camera aia și le-am terfelit regulile. Făceam planu’ pe următoarele două zile și-n program aveam Riga-Letonia pe care o făceam în goana calului că n-aveam vreme de stat și Vilnius-Lituania în care am stat o noapte. Și cum frecam țiparu’ cu AI-u’ și goagălu’ să vedem ce vedem p-acolo, am dat căutare și după haleala tradițională baltică. Normal, mă știți că-s fiert pe cultură, tradiții și d-astea.  Și după 300 de cocârț, când electronica mai deșteaptă ca tine-ți recomandă să mănânci pelmeni la Riga, respectiv cepelini la Vilnius, normal c-o dai în râs și te bagi pe fișierele zoologice din căpăcică să vezi ce draci de animăluțe sau peștișori sunt ăștia. Nu găsești nimic pentru că nu-s nici animăluțe, nici peștișori și nici pigmei amazonieni. Stați că vă spui.

Riga – pelmeni. La Riga preparatu’ ăsta e moștenire rusească deși nu bag mâna-n foc că nu-i a lor și e puțin invers. Se face o cocă simplă, un fel de cocă de gogoși la care nu pui zahăr, se aia cu făcălețu’, pui carne tocată de care ai, originalu-i cu porc și vită da’ merge și miel sau pui că și ei e carne, se face un guguloi de cocă cu miez de carne care se fierbe până plutește. Când plutește e semn că-i gata. Mai e varianta de fierbere-n baie de ulei, hai s-o denumim generic prăjire pentru că asta e. După rumenire se scot și bagă mare cu o amprentă de sos de ceva, poa’ să fie smântână sau maioneză că nu-i așa, balticii făceau gargară cu maioneză încă din Evul Mediu. Mă rog, sunt reinterpretări gastronomice cu chestii pe care le găsești în prezent. Nu m-au dat pe spate… nici n-avea ce să mă dea, o cocă relativ chioară cu un strop de carne n-o să câștige niciodată un premiu dacă-s io în juriu. Recomand să-ncercați că vorba aia, tot ai bătut drumu’ pân’ la Riga, de preferabil p-ăia prăjiți că-s mai nocivi și dacă ai noroc să-i facă în baie de ulei în care lichidu’ nu se schimbă niciodată, doar se completează și prin ea a trecut relativ recent o friptură de purcel, sunt chiar buni dacă ești cu foamea-n gâți.

Vilnius – cepelini. Cepelinii sunt un fel de pelmeni da’ altfel. Coca pelmenă este înlocuită cu un amestec de cartof fiert… tot o cocă da’ din cartof. În rest procedura-i identică, e varianta fiartă și varianta prăjită. La umplutură cepelinii sunt ceva mai fanteziști, adică pe lângă umplutura cu carne, mai sunt variante cu brânză și/sau ciuperci. AI-u’ zice că servirea se face și cu o garnitură de jumări cu ceapă. Am primit și noi ceva pe temă… mai mult umbră și miros, mai puțin fizic în farfurie. Da’ una peste alta, diferența-i coca da’ ca gust e tot p-acolo, adică să nu vă așteptați să conțină gust de cartof prăjit. A, da… mai diferă ca denumire, cepelin față de pelmen. Io m-am stricat de râs la ambele, da’ tot un drac fiert sau prăjit în farfurie

Mai e o chestie interesantă la forma lor. Pelmenii-s niște guguloaie, cepelinii tot guguloaie da’ mai cu moț. Au formă mai ovală și-s țuguiați la capete. Ei bine, cu ce rimează cepelini? Cu prepelini, țugulini, goguloaiolini, goblini și… suspans… se aud tobele… exact, zepelini! Adică un zepelin, doi zepelini, varianta de baltă a conjugării. Mai e aia de zeppelin și zeppeline pe care n-o băgăm în seamă că nu se aplică aciulea. Denumirea și forma cepelinilor vine exact de la aparatele de zbor cu aer cald. Cică-n zonă și e pe bune, la Riga am mâncat într-o veche fabrică de zeppeline transformată-n piață cu de toate, în țările baltice erau fabrici de zburătoare d-astea care au influențat direct prin formă și denumiri gastronomia locală. Slavă lu’ Dumnezeus că nu și-n ingrediente. Adică nu există umplutură pe bază de șuruburi, piulițe sau pilitură de fier.

Următoarea escală a fost în Polonia unde am găsit pierogi. Pierogile-s rezultatul dragostei dintre pelmeni și cepelini da’ cu nume nașpa.

Pentru alte chestii culinare să vedeți că mă pricep, AICI.

Despre pelmeni și cepelini – 28.09

Salutare! Mă mai țineți minte? Daaaa… știiiiiiiu… n-am mai colaborat cu tastatura da’ să știți că din motive de treabă, de părăsit de muză și de lene d-aia bună, d-aia cu puritate de 100%. Nici nu mai știu unde am rămas cu povestirile. Vă ziceam de treabă. Lucrez cu drag și spor pentru al VICII viitor. Am zis că mă vreau manager de rock staruri și sudez de zor la treaba asta. Apropo, pe 21 noiembrie la Filarmonica Paul Constantinescu o să avem un concert, deschidem CARGO – 40 DE ANI, pe 13 decembrie ne puteți vedea în centru’ Ploieștiului, data nu-i confirmată da’ cam asta e, pe 17 decembrie suntem la Radio Guerrilla și mai vedem. Da’ poate cel mai important moment al perioadei o să vie cam în trei săptămâni când lansăm primul clip al trupei. O să revin cu poveste haioasă pe temă.

Anu’ ăsta concediu’ a fost prin mai. Și am fost iar în Scoția că-i cocârțu’ bun. Da’ nu oriunde, am ajuns la dracu’ cu crăci pe insula Lewis & Harris. E simplu, iei avionu’ pân’ la Edinburgh, ieși din aeroport, faci stânga, mergi trei ore și bagi somn, apoi dreapta cam trei ore pân’ se termină malu’, iei un feribot, freci mangalu’ trei ceasuri până vezi o moviliță de pământ, ajungi mai aproape și-ți dai seama că nu-i chiar o moviliță și că aia-i insula. E una dintre cele mai nordice insule scoțiene. Dacă mergeam spre nord-vest pe apă, ajungeam mai repede-n Islanda decât pe continent.

Am prins o vreme atipică. Noi îmbrăcați ca scafandrii, ne lipseau tuburile de oxigen, labele și ochelarii, acolo behăiau oile de cald. Pe insulă un magazin de țoale de unde ne-am luat pantaloni scurți… pe toți trei… că atât aveau. Pe bune, scoțienii povesteau că n-a mai fost așa frumos de la 1900 toamna… sau iarna… sau nu contează că acolo-i toamnă-iarnă mereu. Dimineața dai zăpada, la prânz te uzi și nu de plăcere, seara te latră pinguinii și tot timpu’ te bate un vânt de-ți usucă și retenția de apă pe care o ai.  Dacă ești norocos, undeva pe la orele 14.00 preț de trei milisecunde vezi Soarele. Pentru cine nu crede, poze AICI.

Cazarea am avut-o la o milfetă faină și bine-ntreținută, la Mary. Mery asta e soție de patron care are nu știu ce afacere, se dă zilnic pe la sală, bărbat-su’ i-a luat două-trei proprietăți să se ocupe de ele, să stea ocupată și să nu-l sexeze pe el la cap, genu’ ăla de gagică trecută de o anumită vârstă care se-ntreține și o face bine de tot. Plus că Mary e nevorbită. Da’ nu spune tâmpenii, e haioasă și cel mai important, știe să se oprească și nu e deranjantă. Atuul ei principal e sănătatea. Pe un vânt destul de agresiv, chiar dacă aveam soare era răcoare bine, Mary era la tricou cu mânecă scurtă și-n șlapi. Vă zic, reclamă la vaccinu’ antigripal. Pe Mary n-o vezi capabilă la produs muci și cre’ că n-a strănutat în viața ei. D-asta nici nu pot aproxima câți ani are. Sigur e peste 50 de ani spre 60, corpu-i pe la un 39-45, fața hai să zic un 48 și nu m-ar mira s-o caute poștașu’ cu cuponu’ de pensie.

Am uitat să vă spui. Noi am închiriat mașini. inițial am vrut o dubă să intrăm toți șase, apoi am mers pe două mașini încăpătoare că aveam bagaje multe… și ne-am ales cu două Mini Cooper-e că atâta s-a putut. Io n-am avut nici o problemă mai ales că n-am condus. În primu’ rând pentru că-i Scoția și io-mi fac praf ficații și gândurile cu cocârț fain, total incompatibil cu condusu’, și doi pentru că io nu conduc pe partea cealaltă ca-n UK. Am condus o dată așa, la Drobeta Turnu Severin. Veneam din Croația și aveam o foame de lup. Undeva la ieșire din oraș, sau la intrare, depinde de unde privești, e o zonă de magazine cu parcare generoasă. În ziua aia era nuș’ ce petrecere câmpenească cu mici și porcării de mirosea de la sârbi. Io n-am mai ținut cont, am intrat în sensu’ giratoriu pe invers și m-am oprit în grătarele alea. Da’ atât. Ce tre’ să țineți minte voi e Mary, Mini Cooper-e și io cu cocârțu-n creier.

Într-o zi eram prin casă să-mi iau ceva și apoi să ies în curte unde era toată gașca la pileli. Ies pe ușă și aud o bucată de discuție.

-Doar pân’ la Mary să văd cum se simte.

Bă, m-a luat panica. Moare Mary! Ce-i cu Mary?! Dacă-i virus noi o să murim în chinuri… dacă și pe Mary a luat-o, e grav. O să rămânem carantinați pe insulă, or să dea ăștia cu o bombă să ne facă pilaf ca să nu ducem moartea pe continent și să le dăm greu la ăștia de la OMS. Gata, asta a fost, te salut lume dragă, al tău Cătulică. Primește-mă Raiule că-n Iad n-am loc și ăia sigur nu mă vor.

-Aoleo… da’ ce are Mary?! E bolnavă? Hai să mergem să vedem ce are!

Liniște-n asistență preț d-o secundă, maxim două și apoi toată lumea râs cu tăvălit pe jos. Ce se-ntâmplase de fapt.

Gagicile noastre, mai puțin fosta mea prietenă, actuala nevastă care nu-i kamikaze, încercau să-și îmbuneze soții din dotare să le lase și pe ele să conducă mașinuțele alea pe baterii. Mary stătea mai jos pe stradă cam la 50 de metri de noi. Soții gagicilor nu prea erau fericiți de propunere că p-acolo asigurările-s scumpe, service-urile la fel, eram la dracu-n praznic și chiar aveam nevoie de jucăriile alea pe roți să ajungem înapoi la aeroport, chestii d-astea. Contextul era „conduc și eu mașina pân’ la Mary, să văd cum se simte”, mașina, nu Mary că aia-i bine și verde băț. Io am prins și-nțeles exact că a dat boala-n gazda noastră și nu știam ce se-ntâmplă. O văzusem cu două ceasuri înainte și făcea plici de sănătate.

Și-n ziua de azi când suntem la o bericioaică a rămas vorba: măi Cătă, ce o mai face Mary. Săraca… sughite și nu știe de la ce.

AICI ceva mai vechi ca să vedeți că-mi stă mintea să fete.

Ce mai face Mary!? – 12.10

D-Day de la Z la A e pentru că noi nu picăm din Lună-n Normandia… sau din UK, venim ca Armata Roșie, hunii, goții și vizigoții, adică din est. Adică exact invers, de la terminarea războiului spre începutu’ lui. Deci v-ați prins, am plecat iar prin lume, da’ cu tematică bre. Anu’ ăsta se-mplinesc 80 de ani de la D-Day, debarcarea trupelor aliate pe Europa continentală ca să-i dea lu’ Dolphi Hitlerescu șuturi în cur. Și am zis hai la D-Day da’ de la noi din Românica. Și hai cumva să bifăm chestii că oricum nu fac Ploiești-Normandia dintr-o bucată. Așa că mi-am făcut traseu.

Plecat-am spre Budapesta pe la orele 4 din creierii dimineții, ca să scap de Valea Prahovei că trecea D-Day -u’ fără mine pentru că eram în coloană pe la Nistorești dacă dormeam pân’ la 10 ca tot omu’ normal la scufiță, trecut pe modul de vacanță. I-am dat fân cu cifră octanică mare la Dustărel și țop, am ajuns la Timișoara. D-acolo Waze-le mi-a spus „Boss, te duce fratilii tău pe vama Turnu”. Io credeam că pe Nădlac e mai ok. Și avea dreptate, la Turnu nici dracu’ să fugă din țară. Și am trecut lejer… am mers… și am mers… și am mers… și unde pana mea e autostrada că n-am venit în Ungaria să văz cum o duce zona rurală. Am descoperit o chestie. Wazele e bou. Pe Ungaria și Austria te duce la destinație, da’ nu pe autostrăzi. Pe bune, zici că-i român și nu știe ce-s alea. Tot rău’ spre bine, acu’ am descoperit că Abe Dustărelu’ are navigație și e foarte șmecheră.

Prima oprire, Budapesta. Știu că nu-i o noutate, ați fost, ați vizitat… da’ io zic… e tare de tot. Arată bine, e pe ieftinache că ungurii-s ca noi la bani și suferință, da’ e mai vie, e mai curată, mai colorată, mai miștoacă, nu insist că n-are rost. Ba da, vă spui de unguroaice… îs bune toate! Da’ de două feluri: bune rău, sau bune de făcut gulaș. Sunt vorbele unui prieten și are dreptate. Din punctul meu de vedere sunt ok ambele variante. Poze AICI.

Dacă Budapesta ne-a întâmpinat cu vreme super, Viena a fost cu nasu’ pe sus. Oprirea doi a fost în Viena în care ne-a plouat ca-n povești. Da’ am vizitat pentru că aveam pe listă și ne-a durut la băscuță că aveam mușchi și licheni pe oo. Cazarea mi-a ales-o o prietenă bună, a fost undeva pe la un 27 de km de Viena, da’ a fost mă-sa! Două nopți am trăit în simbioză cu natura. Am mai găsit un loc pentru lista de pensionare. Poze AICI.

Pentru ziua 4 am zis că n-are rost spre Berlin ca Armata Roșie, mai bine atacăm chestiile de fiță pe care le avea-n declarația de avere Adiță Dolphi. Așa că am mers pe urmele Diviziei 101 Aeropurtate, mai precis Easy Company, și ne-am dus la Eagle Nest. Normal… tot pe ploaie. E o locație pe care o recomand cu dragă inimă… da’ prin august. Ploaia din Viena aici era o lapoviță de a-nghețat crema-n mine. Da’ e frumos tare. Merită efortu’ și bănuțu’ cheltuit. Eagle Nest vine la promo și cu orășelu’ Berchtesgaden, orășelu’ cochet făcut pentru fruncea partidului nazist.

Acum suntem undeva la țară… că p-aciulea am găsit cazare bună pentru contu’ bancar. Ezact, ezact… nu știu unde da’ e cool. Suntem într-un fost spital… mă rog, jumătate mai e ceva pe profil, o farmacie, un cabinet de analize, peste drum o maternitate, d-astea de mediciniști, da’ e super ok din toate punctele de vedere. Măine o mai freconțoinăn prin Germania și poimâine eliberăm Parisu’. Revin cu mișcările de trupe. Oricum, ce tre’ să rețineți e că pe 6 suntem pe plaja Omaha la D-Day 80 de ani!

Alte chestii de plimbăceală, AICI.

D-Day de la Z la A – 01.06

Vă spuneam c-am descălecat în Santa Fe, New Mexico. Frumos, alea, alea, da’ hai să aruncăm un ochi și-n celălalt oraș emblematic, Albuquerque. Că e șmecher, că d-aciulea s-a legat serialu’ Breacking Bad (n-am fost acasă la Walter White, mesaj pentru un prieten), că numele-i vine de la un oraș spaniol, că artă amerindiană, că-i mă-sa, că bla, bla… Albuquerque are BALOANEEEEE! Stați că vă spui…

Sor-mea a vrut de ziua ei o plimbare cu balonu’. Ea nu-i așeeeea super curajoasă și a zis că dacă e să facă plici din viața asta, măcar să ni se stingă neamu’ de tot și să rezolve și cu mine. Și cum pe fratilii vostru-l știți că dacă e să curgă sânge din nas el se bagă, am zis CLAAAAAAR, MERGEM CU BALONU’.

În Albuquerque e o firmă care se ocupă cu d-astea. Făcut programare, plecat din Santa Fe pe la 4.30 dimineața, ajuns în locație pe beznă totală. Am dat cu subsemnatu’ că dacă bubuie buteliile cu gaz sau ne dă de pământ cu balonu’ asta e, soarta crudă… și hai să mergem. Deja se crăcăna de ziuă și era clar că nu mai vedem răsăritu’ de sus.

Prima fază-n mașina care ne ducea la locu de decolare. Un cuplu de francezi, mama, tata și două copilițe frumușele foc, mai ales cea mică. Ta-su nu dăduse cu semnătura că dacă moare să nu vie cu reclamații. Sor-mea care i-a auzit parlând în franceză și cu ștate vechi la tradus reviste Pif și Rahan pentru că avea un frate mai mic și mai prostălău, nu dăm nume că nu-i frumos, s-a băgat în vorbă cu ăia și i-a rezolvat. A făcut plici autocaru’ de invidie și admirație. O auziseră ăia-n engleză, într-o limbă necunoscută, adică română, și apoi franceză. Adică regarde la creierași că vă tuf bă fraiericilor, noi ăștia din Românica știiiim! D-asta bă o să fie America greit ăghen. Nu de la Trump, de la sor-mea că-i aici, de la verișoarele lu’ fosta mea prietenă, actuala nevastă, care locuiesc aici, de la prietenii mei ploieșteni care stau în Miami și-s bucătari șmecheri, de la alți prieteni virtuali pe care-i știu în US și de la românii care au umplut cu materie cenușie Valea de Silicon, d-aia!

Așa, să revenim. Deci ajungem pe un teren nisipos fix în buricu’ lu’ Albuquerque. Se-ntind băieții ăia cu prezervativele zburătoare și vă spui sincer că n-am crezut că le vor face funcționale în timp util. Ce vorbești bre? În zece minute erau bășicile umflate. Ne-a chemat, ne-a băgat în coșurile alea și sus cu noi, fix la răsărit. Feerie boss! Mă-sa! E mișto de tot și vă recomand cu toooooată inima! Da’ tre’ să știți ceva…

Pilotu’ de balon cu aer cald are control asupra lui doar pe verticală, adică sus și jos. Știți bancu’ ăla cu puiu’ de vultur care s-a născut… mă rog, a ieșit din ou cu cucu’ mai mare și mai greu ca el? Deci rapid și fără limbaj nasol… un pui de vultur… exact ce am zis mai devreme. Hai să facă primu’ zbor. Se aruncă din cuib și gravitația și-a spus cuvântu’, având ditamai scula, se ducea vertiginos spre pământ. În picaj, e abordat de o vrăbiuță.

-Mă vulture, un’ te duci?

El mândru’ că-i vultur da’ totuși într-o situație nasoală că nu putea să zboare și-l trăgea scula-n jos, răspunde:

-Unde vrea pluța mea!

Exact așa și cu balonu’, te duce unde vrea pana lui. De fapt te duce unde vrea pana vântului. Cam ca la parapantiști. De decolat, decolezi… cu aterizatu’ stai mai prost. Adică și aciulea e ok. Problema e că pleci din buricu’ lu’ Albuquerque, oraș mare-nfloritor, cu școli, clădiri, fabrici și uzine, și cumva tre’ să aterizezi și aterizarea nu-i chiar așeeeea la punct fix, are o marjă de eroare… cât să te prinzi d-o linie de curent cu tensiune de statură mare. Ce vreau să vă spui e că nu-i chiar ușor și piloții chiar sunt piloți pe bune. Al nostru a găsit un teren pe care a putut să coboare măgăoaia. Interesant e că mașina cu remorca pe care stătea balonu’ împachetat, ne-a urmărit non stop. Se vede-n poze AICI.

Mno, am ajuns cu bine pe pământ și vă zic, a fost mă-sa de mă-sa! Recomand experiența cu toată inima. Se fac și prin Românica d-astea cu baloane, nu tre’ să dați cu pietre și cu „bine că ești tu deștept și sor-ta-n US”.

Acu’ vă scriu din Texas că m-am „repatriat”. Sunt după aproape 600 de mile petrecute la volan și șase beri. Am avut ocazia să văz un blocaj de autostradă. Moamăăăă… grav. Nu se mișca nimic pe zece mile. Io cu o românească m-am dat jos de pe autostradă, m-am dus pe o bretea care s-a blocat și ea, m-am întors, m-am dius pe cealaltă bretea de pe stânga autostrăzii și am răzbit. Vedeți cât de descurcăreți sunt românii? Sor-mea cu franceza, io șofer… premianți amândoi.

În Albuquerque, prima la… în sus – 14.04

Io-te așa am mai bifat o capitală de stat din US. Acu’ doi ani am ajuns în Louisiana și a venit vremea să schimb macazu’ către vest, am trecut în New Mexico unde am descălecat în Santa Fe.

Am plecat din Columbus Texas spre New Mexico, cu pauză de eclipsă-n Lampasas. Apoi am continuat spre Amarillo care-i cam ultimu’ oraș mai mare din Texas pe ieșirea aia. Am avut „doar” 600 de mile de am luat forma scaunului și de la mașină și de atâta stat în fund mă durea curu’. Bă frate, mare-i Texasu’! În Columbus la sor-mea cald și bine. În Amarillo aproximativ cald, da’ tot bine.

A doua zi când să plecăm, ploua ca-n basmele cu ploi. Și a plouat preț de alte 200 de mile de-mi jucau ochii-n căpăcică ca ștergătoarele. Altă sută de mile în care vorba cântecului, a fost și soare, au fost și ploi da’ oricum promitea mult spre vreme bună. Părăsesc autostrada și fac dreapta spre Santa Fe.

Vedeți voi primu’ lanț de munți? Santa Fe e după ăla. Da’ al doilea lanț de munți îl vedeți? Santa Fe e până-n el și da, aia albă de pe el e zăpadă. Io ca zâna măseluță, în tricou și o gecuță așeeeeea, mai de toamnă călduță. Aciulea friguț bro, nu jucărie. Adică temperaturi pe minus, nu rău… da’ cu minus. Hai să vă zic despre oraș. Poze AICI.

Santa Fe e cea mai veche capitală de stat din federație. Și d-aici deducem că e pitorească. Ei bine, chiar așa e. S-a dezvoltat orașu’ pe alte axe, da’ p-aia veche a rămas la fel și bine a făcut. Casele-s pe model pueblo, inclusiv partea nouă și toate-s un maro deschis plăcut. Cre’ că-i o chestie de la urbanismu’ lor. Adică nu te apuci tu să-ți faci casa roz cu dungi prăzulii că nu se-ncadrează și se lasă cu amendă.

E de făcut la pas tot centru’ istoric. Aici e ful de artă. Numa’ galerii cu picturi și sculpturi din orice, de la lemn la metal și piatră. Santa Fe e recunoscută pentru asta. E miștocuț tare. Un loc aparte-l are arta tradițională a nativilor indieni. Da’ hai să vă spui despre Capela Loretto.

Pe la 1873 surorile sistărs din Santa Fe au zis că vor capelă. A venit prima tură de dorei, au făcut capela da’ au omis să facă scara care duce la balcon. Surorile au mai chemat o altă echipă de dorei, ăia au început cu „cine v-a lucrat aici?” și au făcut un drac pe varză, Doamne iartă-mă!

Și acu-ncepe legenda. Ce faci când ceva nu merge, ha? Exact, te rogi. Surorile s-au rugat și cică s-au trezit cu un tâmplar care s-a și pus pe treabă. Scara a fost gata, meseriașu’ a dispărut și conform sorei șefă, lucrarea se atribuie lu’ Iosif, adică tata lu’ Isus. Mă rog, tata adoptiv că știți povestea. Acu’ mai în glumă, mai în serios, scara asta are nește chestii notabile.

În primu’ rând n-are puncte de sprijin și cam sfidează niște legi. În rându’ doi, n-are organe de asamblare metalice, cuie, caiele, șuroabe, chestii, e numa’ lemn pe lemn, supra lemn, ori lemn, împărțit la lemn. Are 33 de trepte perfect făcute și ce cred io că-i chiar extraordinar, e dintr-un lemn de molid… adică e p-acolo ca structură, așa zic cercetătorii pe temă, da’ care nu există-n zonă și mai mult, nicăieri în lume. Hai că arhitectură, hai că-mbinări, calcule, chestii, trestii le mai faci cu un creier funcțional de meseriaș, da’ cu lemnu-i dilema mare.

Un lucru e cert, e frumoasă toată capela și scara-i mă-sa.

Mno… votat cu bilă albă, Santa Fe merită. Dacă ai posibilitatea să ajungi prin zonă, e un punct de referință din toate punctele de vedere. Mi-o plăcut clar!

Next episode, Albuquerque.

New Mexico – Santa Fe – 11.04

Sâmbăta de după salariu-i mă-sa. În aia faci chestii pentru că-ți permiți. Mă rog, îți permiți până te lovește iar sărăcia. Sâmbăta doi de după salariu, sâmbăta trei și etc, ești cam copilu’ lu’ stradă și cauți variante low cost. În general te pui la băut cu prietenii care au conturile bancare după chipu’ și asemănarea contului tău. Și totuși, hai că se poate, hai să vedem dacă găsim chestii pe care le poți face pe bani puțini și totuși sunt miștoace. Hai să vă zic ce am făcut io sâmbăta trecută.

M-am urcat în altă mașină, a condus un prieten, și am luat calea Bucureștilor cu escală-n Otopeni. Dacă tot n-am nici un rezultat pe cererea aia de înfiere adresată lu’ nea Ionică Țiriac, am zis să dăm o fugă pe la el să vedem dacă-i bine. Și așa am ajuns la Țiriac Collection să vedem cum arată nește meleoane de euroi. Poze AICI. Și am văzut, am bălit până la deshidratare, cam un ceas și jumătate. Totul pentru suma de 20 de lei de cap de vacă furajată, adică pe ieftineală bine de tot comparativ cu bijuteriile pe care le-am admirat. E clar că nu-i afacere pentru nea Ionel, doar se dă tractoraș și cu banii ăia probabil că plătește o tantii să dea cu Pronto pe caroserii. Înainte să plecăm ne-am imaginat noi că ne-ntâlnim cu dl. Țiriac, să trăiască și să-i dea Dumnezeus sănătate și toată gașca de sfințișori, care ne zice „bă băieți, cu cererile alea mai aveți de așteptat, lista-i lungă și n-am atâția bani, da’ pentru că tot ați bătut drumu’ până aciulea io-te ce vă propun: îmi lăsați mie mașinile voastre și vă alegeți ceva de prin garaj”. Și am mai visat și bălit un sfert de ceas. Io care n-am fost cu mașina mea, tot Duster alegeam da’  nu știu din ce motiv n-avea pe stoc. Așa că mi-am ales un Porsche da’ așeeea, mai în silă.

Am plecat d-acolo și hai spre București. Ăsta închis tot. Victoriei închisă, Unirii închisă, că nu știu ce bubuială cu muzică, nu știu ce maraton, cam o oră ne-am plimbat să găsim un loc de parcare relativ apropiat de Centru’ Vechi. Șoferu-njura, nevastă-sa turba, io mi-am comandat niște șoșoni pe net, cât pe ce să-mi fac cont pe Tinder, până am găsit loc de parcare dădeam și copii la facultate. Am găsit și hai la o bere. Am fost La Mahala că-i mai pitită, are prețuri prietenoase că mirosu’ nostru de bogătani dobândit la Țiriac n-a prea ținut și se pierduse deja-n trafic, se mănâncă binișor și e ok. Am ajuns la fix că s-a pornit o ploaie de ne uda pân’ la… ca-n Glasgow. Nu ne-a păsat foarte tare și n-a influențat cu nimic berile alea pe care le-am băut. Alea au cântărit mai mult pe nota mea că-n rest a fost ok.

După ora nouă, două zeci și unu adică, am plecat spre fântânile alea dansatoare. Sâmbăta le pornește municipalitatea în colaborare cu Groapa Nova. Io le văzusem pe mama lor din Dubai și poate-n viața asta ajung și la alea din Las Vegas. Așeeeeea… pentru studiu de caz și comparație. Ei dragilor, vă spui cu mâna pe inimă că mi-au plăcut maxim. Este un spectacol moca care merită văzut și care poate fi comparat cu omologu’ dubaiez numa’ că-i mai mic pentru că fântânile sunt mai mici. Alea din Dubai sunt pe un lac artificial navigabil. E de agrement ce-i drept da’ tot navigabil se cheamă. Avantajul e că te poți poziționa-n buricu’ show-ului, dezavantaju’ e că pleci cu apă la purtător. Te cam udă… te udă bine dacă bate puțin alizeu’. Și asta cu udatu’ are partea lui bună. Te doare la băscuță dacă-ncepe ploaia. Și la mine a-nceput. Și n-a fost ploaie d-asta amețită, a dat cu găleata de m-am umplut de mușchi. Poze AICI.

Tragem linie și calculim sâmbăta low cost. Transport moca că am fost atârnător da’ pentru că n-am condus am băut și am încărcat nota de plată cu 70 de lei. Intrare la mașinuțe 20 de lei, o ciorbă că n-am luat altceva pentru că-n mintea mea încă-s la dietă, fără să pun micu’ pescuit de la gașcă din farfurii și doi dumicați de papanași, 35 de lei, adică partea mea a fost de 125 de lei. Mai mult m-au costat șoșonii ăia comandați… muuuult mai muuuult… da’ nu m-am putut abține… mi-au aplaudat ochii când i-am văzut. Da’ cel mai important e valoarea pachetului turistic în antiteză cu calitatea lui. Și calitatea a fost de 10 plus cu felicitări, cu medalie și coroniță de aur.

Când te lovește sâmbăta – 19.06

Muncești de-ți sare surplusu’ de mușchi de pe tine și te trezești la un moment dat că ești liber că-i nu știu ce zi a nu știu cui, apoi mai e un liber ortodox, o punte dat de stat, weekend, bla, bla, în total o mini vacanță de cinci zile care te-a luat ca din oală. Când sunt d-astea e nasol pentru că nu ești singuru’ privilegiat. Odată cu tine intră-n vacanță 95% de Românica și toate procentele-și dau întâlnire pe șoselele patriei.

Facem ședință de gașcă. constatăm că banii-s puțini și cererea de-nfiere către domnu’ Țiriac nu-i aprobată, deci ce ne facem… Mi-am adus aminte că am card de vacanță de care n-am profitat și asta-nseamnă că am rezolvat problema cazării. Io am zis că nu suport cuvintele „vacanță”, „DN1” și „autostradă” în aceeași propoziție, am început să sunăm stânga dreapta pe la pensiuni și am descoperit următoarele: marea majoritate a pensiunilor se mirau că mai există botaniști ca noi care cred că mai găsesc ceva cazări în buza grupului de zile libere. Să găsești și ceva liber și să accepte card de vacanță e și mai greu spre „Misiune Imposibilă” de-l suni pe Tomiță Cruise să-i spui „Fraiericăăăă, hold my beer!”. Și totuși au mermelit ei pe net și au găsit o pensiune-n Vama Veche la prețul de aproape moca de 360 lei camera pe noapte. Dezavantaj preț și steluțe pe frontispiciu’, avea doar două stele amărâte, avantaj că acceptau card de vacanță, că aveau camere libere, că era curățenie și personaj amabil, plus că puteam sta câte trei pe cameră.

-Băbăieți… e și lungă și groasă, conform legendei e și neagră… spre Vamă e jihad.

-Da’ noi vlem la maleeeee…

Și m-au convins, Vamă să fie. Bă ce paradox, toți ne plângem că nu mai e Vama ce a fost și cumva tot la Vamă ajungem. Acum chiar nu mai e ce a fost. Arca nu mai e, s-a dus și ultimu’ bastion de rockăreală, și la un moment dat ne-am trezit cu unu’ lângă noi cu „dă’ și mie o sută de lei”. Hai să mori tu?! Nu un leu, nu zece, direct o sută! Peste doi ani o să se facă chetă-n euro. Avea partea lui de dreptate, la prețurile din Vamă cam așa se dezvoltă cheta.

Buuun, deci rămâne Vama da’ pe planu’ meu. Am plecat la unu noaptea din Ploiești, mi-am calculat timpii cât să ajung la cazare să-l parchez pe Sherman ca să pot să beau și să ajung pe plajă fix la Bolero și când face ochi Sorinel. Ne mucificăm sâmbătă, ne odihnim noaptea, duminică trecem la bulgari la o supă de midii, apoi retur spre casă în speranța unui drum liber pentru că, nu-i așa, toată lumea pleacă luni. Și am fost ceas elvețian.

Drum perfect, ajuns la Vamă, parcat, plecat la Bolero, ajunși cu cinci minute înainte să-nceapă, deschis cocârț, stins cu bere, la ora 10 cel târziu da’ cred că a fost mai devreme, eram praf. Niciodată nu m-am făcut praf așa devreme. Rămâneam praf de ziua trecută, da’ să mă mucific dimineața pe răcoare, mai răruț. Am halit, am dormit puțin că altfel mă-ntindeam pe nisip, plimbăceală, alea, alea. Am mai avut un episod de cacao cu cardu’ de vacanță pe care-l activasem on line da’ de fapt nu se activase și nu renunța la banii de pe el, am sunat, culmea a răspuns cineva și-n final s-a rezolvat.

A doua zi ne-am trezit, am păpat și hai la poporul vecin și prieten, poporul bulgar care chiar e prieten și ne-o demonstrează prin prețuri și calitate. Am ajuns la Dalboka care-i mă-sa în materie de haleală pe bază de chestii din Marea Neagră și nu mă refer la pet-uri, pempărși și alte gunoaie.. Apropo, cine ajunge-n zonă să fie atent că-s două cârciumi. Una fățoasă cum cobori faleza abruptă și una mică, cochetă și rustică-n spatele la aia mare. Aia e cârciuma care trebuie. Papa bun, proaspătă, adică midiile alea trăiau în urmă cu o oră, ieftineală, cam 160 de lei de două persoane cu două feluri de mâncare, cafea, băuturi și desert. Plătești cu ce vrei, inclusiv în lei și e super.

Hai să ne tirăm acasă ca să nu ne ia valu’ ucigaș. Conform TV-ului cică au fost cinci zeci de mii de oameni la bucata noastră de mare și o sută cinci zeci de mii pe bucata bulgărească. După părerea mea e că habar n-au ce vorbesc ăștia și n-ai cum să aproximezi chestia asta cu o marjă de eroare acceptabilă. În vama Bulgaria-România liniște și ne-a dat speranțe. Pe drumu’ dintre stațiuni relativ liber, adică trafic da’ se circula. Intrarea pe A2 ok și se mergea foarte bine până la doi-trei km. până-n Cernavodă unde ne-am blocat. Și am rămas blocați trei ore până am trecut pe partea cealaltă, după barierele alea nenorocite cu taxare, alea unde am dat io amenzi pentru toată viața. AICI

La prima benzinărie după bariere era toată România. N-am oprit. La a doua benzinărie iar toată România da’ ne-nțepa vezica. Aici se legau cumetrii, prietenii și love la prima vedere. Se rămânea însărcinată la coada de la pompele de benzină sau cu mai mult succes la bude. Se organizau petreceri onomastice, funerarii, se scriau romane, era macheta mai mică a României. Parcă și mașinile se așezau la cozi în funcție de provinciile istorice. Aici planul meu a dat greș. Toată lumea a zis că dacă pleacă mai devreme e mai liber. N-a fost… și dacă ăștia au dreptate, probabil că la vama bulgară a fost nebunie a doua zi, apoi coadă pe autostradă… dacă aveți prieteni care au petrecut vacanța pe litoralu’ bulgăresc, probabil că o să-i vedeți prin septembrie. Asta dacă n-au aplicat de cetățenie că limba sigur au avut timp s-o-nvețe.

Da’ a fost miștoc și mai ales intens, pe rapid înainte… până la autostradă. Și acolo tot înainte da’ nu pe rapid. Poze AICI.

Vacanță mică, profit mare – 07.06

Vedeți că-i lung da’ merită finalu’ că acolo-s tâmpeniile. Oricum tre’ să-nchei cu Scoția că m-am lungit pe patru articole.

Plecat-am no… adică opt din Românica cu gânduri bune și plini de prietenie, să invadăm printr-o vizită cu scop turistic poporul frate și prieten, poporul scoțian. Pe omușorii din poză-i cheamă așeeeea. De la stânga la dreapta o avem pe Mia, consultant medical pe probleme de mahmureală și tras pe mâini. Următoru-n poză e Eugenescu, 50% din eminența cenușie care a pus la cale operațiunea „Scoția”, master of ză dronă și cel mai surghiunit dintre pământeni… el a condus tot sejuru’. Pe poziția 3 o avem pe Ralu Raluchidis, foarte importantă, fină alegătoare de cocârț și cea care l-a agățat pe Don de am băut moca și am avut un curs intensiv de pilangiu made in Scotland. AICI pentru cei ce au deschis televizoarele mai târziu. Numărul patru-n poză e Andreiu’, copilot, căutătoru’ de hărți și mâna stângă a șoferului că volanu-i pe dreapta la ăștia. Persoana cinci e Ancuța, ceilalți 50% din neuronii operațiunii „Scoția” și alergătoarea de oi. Următoarea-n rând e Aluna, fosta mea prietenă, actuala nevastă, fata lu’ Isărescu pentru că n-o faci la bani, și când toți o luăm razna ea ne duce acasă pe linia de plutire. Cei din urmă sunt io și Sinca, adică compartimentul bețivi, chintesența descălecatului în Scoția și despre care am onoarea și plăcerea să vă spui că a ținut steagu’ sus, a reprezentat Românica perfect și nu ne-am făcut de râs la oamenii ăia. Ba chiar am obținut respectul scoțienilor în materie de băute. Gașca asta e ingredientul principal pentru un concediu reușit.

TRASEUL ȘI MINUNĂȚII DE VĂZUT

În șapte zile, ziua 8 n-o mai pun că am stat mai mult în avion, am avut așa: Edinburgh – Aberdeen – Inverness – Portree (insula Skye) unde am stat trei nopți – Glasgow – Edinburgh. Asta-i așeeeea, în mare… în foarte mare. În afară de locurile invocate care sunt foooooarte miștoace, am mai făcut stânga sau dreapta la o tonă de atracții turistice. Dacă ne gândim că Scoția e supranumită țara celor 3000 de castele, vă dați seama că fără să vrei și te-mpiedici de câteva indiferent de axa pe care o abordezi.

Personal cel mai mult mi-a plăcut castelul Dunnottar. E cocoțat p-o stâncă bătută de mare, chiar dacă-i ruină și stai cu cărămida-n chiloți să nu te ia vântu’, e mă-sa! Probabil mi-a plăcut cel mai mult și pentru faptu’ că a fost primu’ castel la care a oprit Eugenescu și știți cum e, prima dată nu se uită niciodată. La Balmoral n-am găsit pe nimeni acasă și n-am intrat că era închis. E reședință funcțională a casei regale și speram să ne primească la un cocârț, pomană pentru a’ bătrână sau cinste în vederea încoronării. Nimic bre, chitros regele ăsta. Bine… ce-i drept nici noi n-am sunat înainte sau să dăm un mesaj. La Loch Ness ne-am proțăpit cu ochii mijiți spre depărtări pe malu’ lacului s-o vedem pe monstrulica Nessie. Am încercat cu pui, pui, cu hey kitty, kitty, cu coconeii, coconeii și nimic. Io cred că-i vrăjeală asta cu monstruleața. E monstruleț și-l cheamă Gicu. Și am mai văzut poduri, castele, castele, castele, poduri, cascade, râul, ramu’, oi, castele, oi,oi,oi până pe insula Skye unde am poposit trei nopți pe care le-am dormit fooooarte bine de la cocârț și de la inventariat oi înainte de culcare… oi pe bune. Chiar adormi dacă numeri oi. Insula asta mi-a rămas la suflețel. Cu peisaje montane de te lasă fără piuit, cu marea care o bate fără oprire, cu lanțuri de cascade, plajă cu nisip alb, alta cu nisip negru, ruine și orășele pitorești, insula Skye a devenit un loc în care mă mai vreau și chiar m-aș muta… dacă câștig la loto. O proprietate ok-uță e pe la 200000 de liruțe. Am făcut un calcul rapid, noi opt oameni, opt rinichi vânduți, cu ce proprietăți mai avem fiecare, cred că ne-ncadrăm. Am fost la Commando Memorial, un cimitiruț cochet pentru militarii căzuți la datorie și un grup statuar închinat lor, în zona de antrenamente a trupelor speciale ale armatei britanice că unde poți să-i antrenezi perfect dacă nu în Scoția care are din toate, relief variat, vreme nașpa, păduri, stânci și alte chestii perfecte pentru a scoate untu’ din soldat.

Muzeele scoțiene sunt o nebunie totală. În Scoția vezi un Rembrandt original alături de un cățel făcut din galoși de cauciuc, un avion Spitfire agățat de tavan, o bufniță-mpăiată, o mașină de epocă, un costum de storm trooper din Star Wars, o tricicletă de copil, o mumie veritabilă și o statuetă caricaturistică viu colorat a lu’ Elvis Presley. Zici că n-aveau exponate pentru un muzeu complet și au completat cu alte exponate că nici alea nu erau suficiente pentru alt muzeu complet. FASCINANT cum le-au pus și aranjat încât nu te plictisești și te minunezi la fiecare pas. De mers în Glasgow la Riverside Museum și la Kelvingrove. Dintre orașe cel mai mult mi-a plăcut Edinburgh spre care-mi pleacă gându’ la un viitor city break să-l narez pe-ndelete.

Hai să nu vă mai amețesc cu chestii pe care le găsiți și pe net, am vrut să pară articolu’ mai savant așeeea, hai să vă spui ce drăcii am făcut p-acolo.

DRĂCĂRII DIN SCOȚIA

Înainte de faza cu Don din a doua zi în care am băut moca, adică logic… în prima zi, am ajuns în Aberdeen. Ne-am coit după cazare că n-o găseam. Bine, o găsisem da’  încă nu știam. Eram fix lângă peretele ei da’ ăla din spate numa’ că n-avea gură să strige la noi „alooo, fraiericii, sunt aici, intrați prin față că doar n-o să faceți pe moșii crăciuni și vă chinuiți pe horn”. În fine, am găsit intrarea, am urcat cu liftu’ și hai jos să fumăm că-i problemă la ăștia. Chemăm liftu’ și când se deschide ușa vedem o bunăciune în halat de baie de am crezut că am încurcat ușile și am sunat la un apartament. Io-s obișnuit cu d-astea că la mine-n cartier pupezele ies în halat de baie la magazinu’ din colț. Chiar am început să fiu ferm convins că e halat de baie de stradă, adică figuri cu animal print, rozuri și alte fomfleuri să le vază strada. Mi-am spus în cap că-i clar o modă și-s eu prea boșorog da’ faptu’ că tipesa și-a străns halatu’ la decolteu, mi-a dat de-nțeles că nu se aștepta să-ntâlnească populație la ora aia (era cred că 10 seara), probabil cobora la cutia poștală și ăla era chiar halat de baie pentru baie. În mod normal e genu’ de fază în care gafez cu gura plină. Îmi venea să le zic la prieteni „io-te și la Scufița Roșie ce-și etalează nurii prin asociația de locatari” sau „puiu’, mă iei și pe mine la solar să-ți arăt pătrățelele?” da’ nu știu cum am tăcut și bine am făcut. De fapt n-am tăcut, am zis ceva de genu’ „bă da’ proști suntem, trebuia să luăm și sticla de cocârț cu noi, altfel mergea țigara”. Și atunci surpriză, o auzim p-asta mică „n-aș fi crezut, vă vedeam din altă parte de lume”. Da bre, era româncă d-a noastră și chiar cobora la cutia poștală. Mă oftic că n-am întrebat cu ce parte a lumii semănăm. E clar, suntem ca Rapidu’ peste tot acasă.

În altă zi oprim într-un orășel cu căsuțe cochete și un portuleț de bossulani. Găsim parcare în primul loc al unui rând cu mașini. Dobitocu’ de pe locul doi parcase la limita liniei de marcaj. Noi cu dubă plină de uși pe toate părțile și scaune rabatabile să iasă din mașină și bețivii de la peluză, adică io și Sinca din fundu’ basculantei, a trebuit să parcăm mai spre dreapta puțin de călcam ușor linia aia de marcaj. Nu încurcam pe nimeni, nu era loc de parcare-n dreapta, nu blocam nimic, doar le șifonam linia aia. Am plecat la masă și la-ntoarcere zbang amenda de 30 de lire că suntem chiori și ei au muncit când au tras liniile alea. Cu poză pe site-le miliției da’ făcută cât să nu se vază cauza urcatului nostru pe linie, fix așa ca să nu contestăm noi și să dăm vina pe altcineva. Legenda spune că-n nopțile senine din Scoția când adie vântu’ printre văi,  se aude „Fredoooom!” de la William Wallace și de anu’ ăsta și „Tu-ți gâții mă-tii de milițian prost!” în cor de la noi.

Ajungem în Glasgow și ne interesăm de o cârciumă de roackeri. Ne zice un tip că prima la dreapta, mai mergi puțin, faci stânga și e a mai șmecheră din town. Ajungem, dăm un scurt interviu cu nenea de la ușă să ne vază că suntem piliți în parametrii și intrăm. Lumea fioroasă, adică plete, tricouri cu mortăciuni, lanțuri și muzica regulamentară. Bă da’ cuminți rău de tot. 99% pe bere. Băbăieți, noi nu stăm o viață p-aciulea, n-avem timp de prostii, hai dracu’ să bem chestii serioase cu cifră octanică ridicată că nu merge așeeeea. Am trezit barmanițele, apropo, deja aveam preferințe care, cum să ne servească. Băieții erau cu geana pe o căluță blondă de-mi scuipa semințe-n cap da’ fezabilă tare, io cu ochiu’ pe o brunetă că era număru’ meu. Gagica un soi de șefuță prin locație, avea față de fată de casă care știe să facă sarmale și parcă-mi făcea ochi dulci… și ne-am pus pe shot-uri că prea se freca duda-n cârciuma aia și stătea economia. La țigară eram numa’ noi. Ăștia chiar nu fumează măi fraților! Am mai stat noi la o bere, la un shot-uț și hai acasă că ne mai aștepta o sticlă de cocârț mai ieftină și nici nu riscam să murim de plictiseală. Am ajuns murați de la ploaie de căutam ierbicide să ne dăm pe oo ca să scăpăm de mușchii și lichenii instalați de la umezeală.

Într-o zi pe Skye hai să oprim să facem poze cu oile pe care le găseam oriunde, mai puțin în meniuri la restaurante de începusem să credem că-s sacre ca vacile la indieni. Prostăloaicele în primă fază vin de curioase ce sunt. Când se prind că noi vrem doar poze se tirează imediat de alergam după ele ca bezmeticii. Până am găsit una mai revoluționară care a dat cu copita de pământ la Anca și am zis că-i mai bine să ne tirăm noi, nu de alta da’ dădea prost la venirea-n țară să decontăm factură spitalicească cu diagnosticu’ „tăvăliți de oi”. La un moment dat, într-o locație în care oprisem, vede Eugenescu o oaie pe o stâncă care dădea bine cu peisaju’ din spate. Și-a scos aparatu’ foto, reglat chestii și până să facă click, a dispărut oaia în prăpastia de lângă ea. Menționez că eram la distanță, nu am speriat-o noi și sperăm că nu era o prăpastie mare. Stați liniștiți că-i bine.

Glenfinnan Viaduct sau podu’ cu tren a lu’ Harry Potter. E în Scoția și e pe bune, chiar trec trenuri pe el. O splendoare de peisaj și scoțienii știu asta. Ai voie să faci poze da’ n-ai voie cu drona. Chestia asta e semnalată în cuvinte. Nici o problemă, facem pe proștii cu „senor, nu abla englese”. Numa’ că scoțienii nu-s proști, au și semne cu o dronă tăiată de o linie roșie pentru analfabeți. Facem pe proștii și zicem că nu-nțelegem semnu’ sau că nu le-am văzut. Bă da când am ajuns lângă un par care avea în vârf o dronă răstignită, adică efectiv bătută-n cuie, parcă nu mai găseam replici. Am activat modulu’ de român cu tupeu, ne-am cățărat pe o culme, ne-am plasat strategic pe trecători ca să ținem de șase și am înălțat drona. Dă-i în mă-sa că doar n-au radare să vedem un avion de vânătoare că ne face drona muci. România VS Scoția, 1-0.

Edinburgh – ultima zi. Ajungem direct la cetate, ne minunăm și ne-am zis să mergem la cazare și apoi să explorăm zona, să păpăm și să ne bețivănim. Sunăm la cazare și surpriză, nenea scoțianu’ ne-a zis că nu ne poate caza că a ars pensiunea în februarie. Bă, ești prost!? Am făcut rezervare de anu’ trecut, cu o săptămână înainte de a ajunge-n Scoția ne-ai luat banii de pe card, eram la sfârșit de martie, trecuseră două luni de la incendiu da’ nu te-ai gândit să anunți la Booking sau la noi că ești tâmpit și e posibil să ne lași în stradă. Legenda spune că-n afară de „Freeeeedom!” și aia cu gâții lu’ mama lu’ milițian, acum se mai aude și ceva despre gâții lu’ mama lui de hangiu. Ne-a dat panică ceva vreme că nu găseam variante și deja ne vedeam tolăniți pe scaune la aeroport. Am găsit super cazare, aveam câte două paturi în camere plus o canapea, da’ ceva mai departe de centru. Până la coadă a fost de bine că am explorat mai mult pe jos. După ce am luat iar cârciumile la rând și eram veseli și plini de idei crețe a venit întrebarea. Dacă bou’ ăla ne-a mințit? Dacă ne-a dat țeapă și nu mai vedem banii? Dacă e bine merci și a dat camerele altor turiști pe bani mai mulți? Păi știm unde stai fraiericăăă! Avem adresaaaa! Îți dăm noi foooooc că mâine oricum plecăăăăm! Stați linițtiți, n-am dat foc la nimic, după ce ne-au venit gândurile astea anarhiste am găsit Hard Rock Cafe și am mai intrat la niște beri și toată lumea-i fericită până la adânci bătrâneți. Io nu blestem… da’ să dea Dumnezeus să i se-nfunde budele și să-i refuleze-n bucătărie! Amin!

CONCLUZIA… strânge bani la șosețică și hai în Scoția. THE END… deja ne gândim la Irlanda că tre’ să fac un top personal al cocârțurilor

Scoția part.3: traseu și zăpăceli – 07.04

Să continuăm cu sfaturi prețioase pentru un eventual descălecat în Scoția care-i musai de făcut în viață. AICI aveți prima parte.

DRUMURI, BANI, PAPA ȘI CAZĂRI

În Scoția se conduce pe partea cealaltă, știu că știți da’ am zis să menționez. Io mi-am revăzut viața de fo două ori când adormeam în mașină, mă trezeam brusc și vedeam un TIR pe contrasens. Mă rog, el nu era pe contrasens da’ așa-l vedeam io. E o senzație fooooarte tâmpită da’ cum se rezolvă marea masă a problemelor în Scoția, exact, trece cu o dușcă de cocârț. Senzația că dă TIR-u’ peste tine persistă da’ nu te mai interesează. Atenție la bani. Scoțienii au lire scoțiene care sunt ca lirele englezești numa’ că sunt scoțiene. Sunt bune, cumperi chestii da’ să nu te-ntorci cu ele-n România că nu le schimbă nimeni, le pui în clasor și te-ai ales cu suveniruri scumpe în funcție de valoarea lor.

Cazările nu-s chiar ieftine da’ sunt șmechere. Am stat în locații de la apartament de bloc și până la casă veche și cu valoare istorică. Toate curate cu tot ce ai de trebuință și n-are rost să vă luați prosoape d-acasă că vă ocupă locu-n bagaj de pomană. Ce n-am găsit în nici o locație și acu’ mă refer strict la case, n-am găsit grătar. Se pare că au renunțat la mici și ceafă pregătite-n aer liber datorită ploii.

Haleala-i bună și prețurile cam la fel peste tot. Un mizilic înainte de masă e pe la cinci lire și felu’ principal de pe la 11 la 15 lire în funcție de ce alegi. Au și carne de vită care e ceva mai scumpă da’ vă spune vratilii vostru care trăiește-n simbioză cu vaca texană că nu-i chiar ce trebuie și mai bine alegi altceva. Meniurile prin cârciumi sunt simpliste, nu-ți dau Pagini Aurii să te pierzi printre file, maxim cinci mizilicuri, patru supe, cinci sau șase feluri principale și două, trei chestii dulci. Dacă te aprovizionezi de la market pentru de dimineață cât să ai și de două sandwich-uri pentru prânz, te țin până pe la un 6PM ca să mergi la cârciumă. Două persoane, undeva pe la 40-50 de lire fără cocârț sau bere.

OILE

Cum ne-a zis Daea să alegem oaia și pe noi ne-a durut la bașcheți de el, ei bine, scoțienii stau foarte bine la capitolu’ ăsta. În pat n-aveam oi că-n rest slavă zeilor. Și totuși nu le regăseam prin meniuri la restaurante. Într-o dimineață ies la cafea. Eram pe insula Skye fix în proximitatea unui vârf muntos plin de puncte albe. Am zis că-i zăpadă da’ zăpada se mișca. Deci nu era zăpadă și m-am prins că-s oi. Cine mama dracu-și ia pioletu’, cordelina și echipamentu’ de alpinist să alerge după oi ca să le mulgă? Răspuns corect, nimeni. Ăștia nu mulg oile sau dacă o fac, au ferme pentru asta. 90% din oile scoțiene își văd de viața lor pe creste și dealuri, vin doar la tuns și behăie „fredooooom!” ca Mel Gibson în Braveheart. Apropo, să nu-i întrebați pe scoțieni cine le mulge oile că-i oripilați.

PILEALA ÎN SCOȚIA

Au de toate pentru toți ficații, berea-i bună da’ nu pot să zic că-i mă-sa, cocârțu-i fruncea. Și pentru că l-am tot pomenit o să vă spun cum se bea. Noi românii ne punem cu suta de grame cel puțin și musai cu gheață. În afară de faptu’ că ne rupem creierii mare lucru nu realizăm. Și ei la fel numa’ că-și rup creierii cu stil și fiță. Se comandă la 30 de mililitri. Bagi botu-n el, iei o guriță mică cât să-ți simți viitoarele găuri din stomac grație gastritei în desfășurare. După asta, pui peste cocârț o linguriță de apă plată tot la temperatura camerei și atunci să bei. Curcubeu pe ceru’ gurii! Toate aromele se bulucesc pe bolta palatină, simți fumul de sub alambic, e o explozie de gusturi. Faci diferența dintre anumite sticle de cocârț și distileriile care i-au dat viață. Sub nici o formă să nu ceri gheață și dacă vrei să-ți iei bătaie, cere o cola. Un cocârț bun îl găsești în magazine pe la 35-40 de lire, 27 la promoție. Ce-i sub suma asta e d-ăla „adio mamă”, adică merge și ăla da’ după ce te amețești cu d-ăla bunu’ și nu mai contează ce bei, poa’ să fie și lavă, petrosin sau combustibil de rachetă.

FOTO & VIDEO

Vorba unui clasic în viață… adică un prieten d-al meu participant la invazia Scoției, „asta-i o țară făcută pentru fotografii”… și fix așa e. Aparatul meu a făcut plici din ziua doi de Scoția și mi-am redescoperit telefonul. Așa că recomand aparat foto, alt aparat foto în caz că se bulește primu’, telefon cu memorie cât China, power bank să-ncarci telefonul și e suficient. Dacă dispui de dronă, chestii, socoteli, n-o uita acasă că o să te oftici. Io-te exemplu AICI. Film făcut de un prieten maestru-n d-astea.

Va urma… episodu’ cu  detalii despre traseul urmat, obiective și faze haioase

Scoția part.2: chestii de băgat la cap – 06.04