New Mexico – Santa Fe – 11.04

Io-te așa am mai bifat o capitală de stat din US. Acu’ doi ani am ajuns în Louisiana și a venit vremea să schimb macazu’ către vest, am trecut în New Mexico unde am descălecat în Santa Fe.

Am plecat din Columbus Texas spre New Mexico, cu pauză de eclipsă-n Lampasas. Apoi am continuat spre Amarillo care-i cam ultimu’ oraș mai mare din Texas pe ieșirea aia. Am avut „doar” 600 de mile de am luat forma scaunului și de la mașină și de atâta stat în fund mă durea curu’. Bă frate, mare-i Texasu’! În Columbus la sor-mea cald și bine. În Amarillo aproximativ cald, da’ tot bine.

A doua zi când să plecăm, ploua ca-n basmele cu ploi. Și a plouat preț de alte 200 de mile de-mi jucau ochii-n căpăcică ca ștergătoarele. Altă sută de mile în care vorba cântecului, a fost și soare, au fost și ploi da’ oricum promitea mult spre vreme bună. Părăsesc autostrada și fac dreapta spre Santa Fe.

Vedeți voi primu’ lanț de munți? Santa Fe e după ăla. Da’ al doilea lanț de munți îl vedeți? Santa Fe e până-n el și da, aia albă de pe el e zăpadă. Io ca zâna măseluță, în tricou și o gecuță așeeeeea, mai de toamnă călduță. Aciulea friguț bro, nu jucărie. Adică temperaturi pe minus, nu rău… da’ cu minus. Hai să vă zic despre oraș. Poze AICI.

Santa Fe e cea mai veche capitală de stat din federație. Și d-aici deducem că e pitorească. Ei bine, chiar așa e. S-a dezvoltat orașu’ pe alte axe, da’ p-aia veche a rămas la fel și bine a făcut. Casele-s pe model pueblo, inclusiv partea nouă și toate-s un maro deschis plăcut. Cre’ că-i o chestie de la urbanismu’ lor. Adică nu te apuci tu să-ți faci casa roz cu dungi prăzulii că nu se-ncadrează și se lasă cu amendă.

E de făcut la pas tot centru’ istoric. Aici e ful de artă. Numa’ galerii cu picturi și sculpturi din orice, de la lemn la metal și piatră. Santa Fe e recunoscută pentru asta. E miștocuț tare. Un loc aparte-l are arta tradițională a nativilor indieni. Da’ hai să vă spui despre Capela Loretto.

Pe la 1873 surorile sistărs din Santa Fe au zis că vor capelă. A venit prima tură de dorei, au făcut capela da’ au omis să facă scara care duce la balcon. Surorile au mai chemat o altă echipă de dorei, ăia au început cu „cine v-a lucrat aici?” și au făcut un drac pe varză, Doamne iartă-mă!

Și acu-ncepe legenda. Ce faci când ceva nu merge, ha? Exact, te rogi. Surorile s-au rugat și cică s-au trezit cu un tâmplar care s-a și pus pe treabă. Scara a fost gata, meseriașu’ a dispărut și conform sorei șefă, lucrarea se atribuie lu’ Iosif, adică tata lu’ Isus. Mă rog, tata adoptiv că știți povestea. Acu’ mai în glumă, mai în serios, scara asta are nește chestii notabile.

În primu’ rând n-are puncte de sprijin și cam sfidează niște legi. În rându’ doi, n-are organe de asamblare metalice, cuie, caiele, șuroabe, chestii, e numa’ lemn pe lemn, supra lemn, ori lemn, împărțit la lemn. Are 33 de trepte perfect făcute și ce cred io că-i chiar extraordinar, e dintr-un lemn de molid… adică e p-acolo ca structură, așa zic cercetătorii pe temă, da’ care nu există-n zonă și mai mult, nicăieri în lume. Hai că arhitectură, hai că-mbinări, calcule, chestii, trestii le mai faci cu un creier funcțional de meseriaș, da’ cu lemnu-i dilema mare.

Un lucru e cert, e frumoasă toată capela și scara-i mă-sa.

Mno… votat cu bilă albă, Santa Fe merită. Dacă ai posibilitatea să ajungi prin zonă, e un punct de referință din toate punctele de vedere. Mi-o plăcut clar!

Next episode, Albuquerque.