O să ziceți că-s nebun, în mod normal n-am tupeu să va contrazic, da-n cele ce urmează mai degrabă sunt realist ancorat în problemele cotidiene. Săptămâna trecută a decedat tatăl unui prieten bun, Dumnezeu să-l ierte. Decizia, dacă- i pot spune așa, e proastă indiferent de moment, acum pe timp de pandelică e și mai proastă. Diagnosticat de un an cu o boală necruțătoare, lunea trecută s-a simțit rău și s-a lăsat cu chemat de salvare și internare. În mod normal aș avea o listă-ntreagă de reclamații, și chiar am, dar în condițiile date pun accent pe una singură, citez din lege:
ART. 6
Pacientul are dreptul de a fi informat asupra starii sale de sanatate, a interventiilor medicale propuse, a riscurilor potentiale ale fiecarei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuarii tratamentului si nerespectarii recomandarilor medicale, precum si cu privire la date despre diagnostic si prognostic.
În cazul în care starea de sănătate a pacientului nu este bună, deciziile și informările se redirecționează către aparținători…adică familie.
ART. 9
Pacientul are dreptul de a cere in mod expres sa nu fie informat si de a alege o alta persoana care sa fie informata in locul sau.
ART. 10
Rudele si prietenii pacientului pot fi informati despre evolutia investigatiilor, diagnostic si tratament, cu acordul pacientului.
La noi în spitale, în mod normal alergi după medic pentru o informare de-ți sar capacele la roți, acum când toate spitalele sunt pe modul Bastilia, șansele de a vedea pacientul, de a te informa cineva, de a verifica serviciile medicale, sunt aproape zero. Mă rog, luni a necesitat internarea. Ei bine, dus inițial la UPU pentru chestii, apoi mutat la alt spital de tranzit, pentru că aflasem că și d-acolo o să fie mutat…am pierdut pacientul. Prietenul meu alerga de la un spital la altul, eu pe telefon cu pile și relații încercam să-i dau de urmă, nebunia asta preț de cinci ore în care nimeni nu știa cu precizie unde este. În final după alergături și emoții l-am găsit. La internare pacientul a trecut și prin test de Covid, nimic anormal la vreme de pandelică. Anormal e că atunci când vine rezultatul să nu spui nimic. Acest rezultat era important și pentru pacient dar și pentru familie. Mă rog, trecem peste, a fost negativ, l-am aflat tot cu insistențe dar s-a rezolvat. Din păcate inevitabilul s-a produs și marți tatăl prietenului meu s-a stins.
Prin experiențele acumulate anii trecuți când mi-am dat licența în înmormântări și tradiții creștino-ortodoxe pe temă, am ajutat și eu cum am putut cu du-te-n colo, hai încoace, sună la…și tot așa. Problema era că licența mea e valabilă pe vremuri normale, acu’ pe pandelică s-au mai schimbat proceduri și n-aveam upgrade. Acu’ totul e pe repede-nainte și cu mult on-line, inclusiv priveghiu’ e modificat, în loc de trei zile acu-l pitești a doua zi de la depunerea la capelă. După ce a fost depus la capelă, am vorbit cu familia să văz câte persoane sunt în zonă pentru respectarea ordonanțelor militare, mi-am făcut adeverință și m-am dus cu floare pentru un ultim omagiu. La capelă sicriul se depune închis indiferent de natura decesului, cică așa trebuie. Ne-am pus la vorbă și am aflat modificările legislative, update-le de care scriam mai sus, plus că am trecut în revistă ziua de luni când am pierdut pacientul. Și m-a fulgerat un gând…”-Auziți dragilor, voi v-ați uitat în sicriu?” …liniște totală, supefacție și clipit nervos din ochiu’ drept. „-Aaaaaa…nu….de ce? – Păi deștepții ăștia l-au pierdut cât era-n viață, ai certitudinea că e ce trebuie în coșciug? Mai ales că au mai fost cazuri cu încurcături d-astea, nu-i mai bine să fim prevăzatori? Te trezești după-nmormântare cu unu’ la ușă de-l revendică pe ta-su’ mare…ce te faci atunci?” Și mai stupoare cu belit de ochi cu sclipire de „bă asta cam are dreptate”. „- Și cum facem că parcă mi-ar plăcea să mi-l amintesc pe tata cum era odată… – Nici o problemă, mă uit io” și fac doi pași spre sicriu da’ mă prind repede că eu nu l-am cunoscut pe om și implicit mă uit da’ mă uit degeaba. „- Stați așa, mai am nevoie de cineva care-l cunoaște” și am mers cu nevastă-sa nu foarte încântată de operațiune. Am verificat, totul ok… da’ trebuia să ne iasă din minte posibilitatea asta. Restul procedurilor s-au derulat ca la carte…mă rog, ca la film, că virgulă cartea durează mai mult.
Deci? Nebun sau prevăzător în condițiile date? Mă gândeam că un schimb loco de coșciuge era mult mai ușor și mai plauzibil decât o exhumare, nu?