Despre piticu’ șef de la compartimentul „Fixații”

doru

În creierașul tău există un departament „Fixații”. Acolo e un pitic, total relaxat și fără treabă, care procesează chestii găsite prin căpăcica ta. Dorințe prăfuite din copilăria fără jucării, urme de vis în care te-ai văzut rock star, chestii d-astea utopice și incompatibile cu pregătirea și talentele tale. Găsește gândul ponosit, îl bagă la spălat, la apretat, călcat la dungă și te face să spânzuri bani inutil. Exemplu: când eram mic, perioada comunistă, am fost marcat de Cenaclul Flacăra și de bruma trupelor rock care răzbăteau prin cortina de fier. L-am frecat pe Nea’ Tătelu la cap până mi-a cumpărat chitară. Am uitat să vă zic, eu n-am nici o treabă cu chitara … arăt bine cu ea-n mâna da’ cam atât. Nici la voce nu punctez bine. Sunt persoane care-mi spun că am voce radiofonică da’ până aici. Dacă mă apuc să cânt e bine să n-ai ochelari sau sticlă-n mână pentru că fac plici, cu posibilitatea mare să te afecteze și la scăriță, ciocănel și nicovală. Tata săracu’ mi-a luat cu speranța de „cine știe ce menestrel zace-n ăsta mic” și eu i-am spulberat speranțele și banii din FSN. Repertoriul meu avea fix două melodii, „Podu’ de piatră” și „La mulți ani”… scuze, trei, știam și „Melc, melc, codobelc”. Apropo, codobelc există-n DEX și e o glumă la adresa melcului…așa…ca chestie. Mai acu’ 10-15 ani am vrut carnet de motor, apropo, eu n-am motor… da’ am carnet. Dacă vreau și motor am fost amenințat de nevastă-mea cu divorțu’. Între timp mi-a mai trecut cu motoru’ da’ țin varianta ca pe un as din mânecă. Dacă vreau să scap de ea îmi iau motor sau împrumut de la un prieten și mă dau pe sub balcon ca să mă vază. Despre asta zic, chestii total anapoda în compatibilitatea cu persoana ta pe care totuși le faci. În limbaj popular se mai întâlnesc sub denumirea de „tichie de mărgăritar”.

Acu’ ceva timp mă sună soața unui prieten bun și vechi care-mi solicita ajutorul în achiziționarea unui saxofon. Se apropia ziua lui și avea și el o dorință veche, proaspăt găsită de piticu’ ala recuperator de vise. Al meu se visa Kenny G pe mal de mare la apus, suflănd în drăcărie ritmuri de love în fața unei asistențe compusă din manechinuite voluptoase și-ncinse de sound. Io-l cunosc de 35 de ani da’ nu știam de chestia asta cu saxofonu’. Am căutat saxofon la măna doi ca să-l potolim pe zărghinit și să rămânem totuși cu rinichii intacți și fără credit de nevoi personale. Ce vorbești măi frate … mai ieftin era să-i organizăm un party regulamentar cu bară-n sufragerie și trei prostituate de lux, d-alea care mai acceptă și bonuri de masă. Probabil neinspirată de ideea mea, soața lui a mers pe varianta saxofon. Și acu’ ghici … dă căutare pe Youtube „saxofonist ploieștean de mare angajament” sau „noua stea de pe bolta saxofoniștilor vine din Ploiești” și-ți promit că nu găsești nimic. Normal, saxofonul zace prăfuit pe undeva, sau a fost vândut în pierdere pe pandelică și mai e varianta în care chiar are un sens la ei în gospodărie, recipient de dat apă la rațe … hm, parcă n-am văzut rațe la el în curte. Măcar de-nvăța „Podu’ de piatră” și tot era o sfârâială.

D-asta zic, vezi la fixații și omoară-le din fașă că poate-ți trece gându’ tembeluț. Rămâi prelucrător prin așchiere că te pricepi mai bine, chiar dacă-ți surâdea posibilitatea să ajungi cap de afiș la zilele  Țăndăreiului și-ți cânta-n deschidere Fuego.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: