Când eram mic mama-mi făcea viața foarte simplă, „Mănânci mâncare sau mănânci bătaie, ce-ți alegi?” Normal că preferam mâncarea, indiferent de ce se-ntâmpla prin oalele de pe aragaz. Putea să fie de la lavă la bitum fierbinte că mâncam c-o poftă și ceream și supliment. Asta-nseamnă educație a viitorului bărbat căsătorit și la casa lui. Nu-s figurist la mâncare, important e să fie și cred că enumeri pe degete ce chestii nu-mi plac. Dacă mi-e foame îmi zâmbesc apetisant și pietrele de pe stradă. Și-n ziua de azi fosta mea prietenă, actuala nevastă-i mulțumește lu’ mama și culege laurii din educația mea culinară. Da’ există și reversul medaliei, nu-mi da variante că mă blochez.
Cel mai tare a fost la primul descălecat în US. Băi frate m-am simțit agasat, urmărit, oamenii ăia nu-s normali la bilă. Mă duce Tomasică cumnatu’ & Miduța Omiduța la restaurant texan pe bază de vacă furajată cu ambrozie, foițe de aur, înțărcată cu lăptișor de matcă și frecată între cornițe 24 din 24 că doar așa se explică bunăciunea aia de carne. Eu băleam de 15 ore cu tot cu escale, mai bine de 10000 de km, preț de aproape un continent și un ocean. Când am văzut restaurantul am sărutat pământul de sub picioare, mă vedeam la porțile Raiului, ca un musulman pentru prima dată la Mecca… așa să nu zică lumea că-s părtinitor. Ne așezam la masă și vine fătuca cu serveala. La mine a fost simplu, un singur cuvânt, scurt și cuprinzător „Cow … whole cow, please”. S-a prins că vreau un steak da’ nu-i așa simplu cum pare că a-nceput chestionaru’. Cum o vreau, mai în sânge, mai arsă, să facă „mu” în farfurie, cu stucatură de inspirație apașă? Da’ la garnitură, vreau cu ceapă, sos de caramel, draci flambați, musai două tipuri de garnituri că altfel nu se duce vaca pe veșnicele plaiuri ale vânătoarei… și tot așa până am început să mârâi de a intrat sor-mea pe fir și a trimis-o p-aia mai repede la bucătărie. În timpul mesei, când tu mesteci de zor la superbitatea de văcuță, ești murdar la botic și pe degete, imaginea clară de „e al dracu’ de bun să moară ce am pe casă”, aia vine, se bagă-n sufletu’ tău și-n simbioza ta cu friptana, și te-ntreabă zglobiu „everything is OK?”. Nu fă, e nașpa… așa mănânc eu ca vikingii și-mi place să-mi iau bătaie acasă pe motiv de pete unsuroase pe tricou. Normal că n-am spus asta… poate în românește că oricum nu pricepea.
La mine-i simplu, mă anunți, azi gătesc urechi de elefant pe pat de blană de panda. Eu mă setez pe asta, o să mănânc urechi de elefant cu blană de panda deși mă cam balonează. Înainte de cumpărături să nu mă deturnezi cu „auzi… urechi de elefant sau vrăbioară de girafă… și am vazut la Kaufland că au băgat și antilopă gnu… ce preferi?” și gata blocaju’. În mintea mea se dă o luptă… dacă mai bine aleg girafa și nu-mi place… sau antilopa gnu e d-aia ațoasă alergată de gheparzi prin savană… uof… greu.
Exact așa se-ntâmplă… numa’ că-i cu ciorbă rădăuțeană și supă de roșii cu gălușcă… doar una că-ngrașă.