Film de rezervă – 10 sezoane, un catralion de episoade
Cred că toți avem un film pe care-l tot amânăm. Un film care-ți apare la sugestii, tu-l tot dai la o parte, te uiți la altceva, asta se mai ițește-n colț de ecran cu „hai boss că-s apreciat, am recenzii bune și merit… hai că iar te faci de baftă când o să mă miștocărești pe blog la 10 ani de la apariție de o să-ți zică cititorii că ai trăit sub o piatră”. Cert e că din lipsă de inspirație și filme noi pe Netflix, într-o seară am catadicsit să dau play la The Walking Dead. Acum ceva timp, exact după ce a dat covidu-n noi, am avut o refulare de scufiță și mă gândeam ce-i mai șmecher pentru noi, covidu’, un atac extraterestru sau atac zombi. Aveți articolul aici. Ei bine, nu mi-am schimbat părerea.
E un film mediocru din punctul meu de vedere, atât cât am văzut din el, după ce termin un episod nu mă obligă să mai văz unu’ ca în cazul altor seriale când mă prindea două, trei dimineața-n fața calculatorului. Este film perfect pentru când n-ai alt film de vizionat și aștepți Hollywoodu’ să mai scoată ceva inteligent. Are o tonă de sezoane cu țâșpe mii de episoade, dacă mai sari unu’, nu e cazu’ meu da’ nici mare pagubă-n ciuperci, pierzi maxim câteva gloanțe-n scufiță de zombi și două, trei machete-n cap, nimic notabil să pierzi firul narațiunii. Film cu narațiune de grupa mijlocie de la gradi, o gașcă de supraviețuitori supraviețuiește fugind de colo, colo să nu-i pape zombalăii, nimic mai simplu și-ți bagă creierașii-n stand by, mai ceva ca Măruță sau Acces Direct. Și totuși are ceva, e genu’ de film care te ajută fără să-ți dai seama. Îți hrănește bestia din tine cu suficientă violență de poți să mai treci peste o zi-n câmpu’ muncii fără să strângi pe cineva de gâți.
Ieri am avut o zi de cacao. A fost luni, am auzit că bou’ ăla de Mercur iar e retrograd de ne ciufulește karma și am avut o grămadă de apeluri de la membrii asociației naționale „Suntem cretini și trebuie să o arătăm la toată lumea”, aripa „Cretini telefoniști”. Pe la orele 14.00 simțeam deja că nu mai pot și nu mai suportam pe nimeni. Soneria telefonului devenise tortură. Ce să o lungesc, Hulk era bonă filipineză cu studii la Oxford pe lângă mine. Am ajuns acasă, m-am băgat masiv pe dulciuri și m-am pus la film. Băbăiatule, mi-a mers la suflețel!!! M-am transpus în serial și dacă n-am dat cu barda-n zombălăi cu o sete și cu un chef sadic de am speriat distribuția. Descărcare nervoasă totală și somn după film, full cu vise pline de flamingo și unicorni roz bon-bon.
Dimineața spre job, pe scara blocului nu m-am întâlnit cu nici un vecin… am eu doi pe lista neagră și bine că nu mi-au intersectat calea.
Apropo, azi am citit un articol cu un șofer de 97 de ani, care a accidentat un pieton de 74 de ani, pe o trecere de prin Timișoara. Hm… asta cu zobii e mai aproape decât credeam. Articol aici. Film bătut de viață.