Cronică de film – Sânge albastru (La Revolution)

Cronică de film – Sânge albastru (La Revolution)

Frecam duda pe Netflix ușor iritat pe motiv că io la ce dracu’ mă mai uit. Toate serialele bune le-am gătat și următoarele sezoane sunt puse în stand by din motive de pandemie, filmele-s bifate, ce naiba, doar n-o să m-apuc să citesc ceva. Și găsesc o reclămuță.

Reclama de pe Netflix e în engleză, mai scurtă, exact începutul celei de sus și m-a cucerit din primele imagini. De epocă, curge sânge din nas, catalogat „horror”, gata Boss, ăsta e!!! Proaspăt virusat, din 2020, cu notă de trecere pe IMDB, cel puțin în teorie, serialul chiar prezenta o variantă viabilă la plictiseală și la Românii au talent.

În primul rând e franțuzesc. Io nu m-am prins din reclamă pentru că Netflixu’ meu e în engleză din setări. Am crezut că tratează un moment important din istoria Franței, da’ prin ochi șmecher de regizor & scenarist de pe la Hollywood, mult ajutat de tehnologiile cinematografiei moderne. De pe la episodul trei am văzut io că mișcarea buzelor actorilor nu coincidea cu textu’ și m-am prins că-i franțuzesc.

Acu’ vă zic, nu-s mare fan al francezilor pe parte de cinema. Am senzația că actorii francezi au un exces de zel, nu-s naturali și parcă-ncearcă prin prestație să se jure pe mă-sa că-s buni. Am mers mai departe cu vizionarea pe sonor în engleză că parcă le mai tăia din elan.

Filmările sunt făcute în locații autentice, costumele de 10 cu felicitări și chiar le reușește atmosfera din Franța în prag de Revoluție.

Subiectul e un SF tras de păr rău de tot, ciufulit în adevăratul sens al cuvântului. Sânge albastru e denumirea netflixcească și e cu sânge albastru pe bune. Adică nobilimea se infecta voit cu o manțocărie voodoo, marfă de calitate din New Orleans, care le făcea sângele albastru, un upgrade la putere & simțuri și deveneau nemuritori. Puteai să-i căpăcești doar prin secționări totale de la măru’ lu’ Adam, până la câțiva cm după ceafă. Serialul are niște chestii haioase, mă rog, sigur nu s-au vrut haioase, sunt mai mult așa, ironice. Unul din personaje, doctor după studii, foooooarte preocupat de găsirea unui antidot la dezalbăstrirea sângelui, care normal că nu rezolvă problema, da-l cheamă sugestiv Joseph Guillotin. Te-ai prinzi cum rezolvă problema și cu ce antidot?

O zăpăceală de adevăr istoric combinată cu o chestie ieftină SF de te ustură neuronu’ cinefil. N-are nici o legătură cu genul horror, e maxim thriller și asta cu ajutorul tău care te prefaci speriat la anumite scene. Se termină brusc, prost și fără rost, are un singur sezon și parcă zici săru’ mâna că s-a terminat și că poate rămâne așa. Muzica din film e de doi lei, chiar stresantă pe alocuri, e un techno d-ăla vechi de la primele sintetizatoare limitate-n sunete.

După o căutare de ultim minut, am aflat că-i pe vine sezonul doi. Nașpa… nu pot să-l las așa neterminat, o să mă mai sodomizez și cu ăla. Din toată abureala asta mi-a atras atenția o gagică. Bă de unde o știu io p-asta mică și a cui e?

Tring!!! Știu!!! E gagica lu’ fi-su viking, a lu’ vikingu’ șef din Vikingii, acolo-n altă prezentare…

… Gaia Weiss pe numele ei.

Sânge albastru – concluzii. Dacă ai de făcut curat, treci la curățenie. Poate vrei să zugrăvești, să pleci la mare, poate ai o carte necitită, măcar una de bucate, mai bine dormi, mai bine te plictisești, pune-ți pe repeat Singur Acasă, infectează-te cu covid, orice altceva. Nu te băga pentru că Sânge albastru are o mare proprietate, îți spune că-i o tâmpenie, realizezi chestia asta, da’ mai vezi un episod pentru că-ți dă senzația aia de „răbdare, acu’ începe acțiunea de calitate” și ghici, nu începe.

Cronică de film – Sânge albastru (La Revolution)