Un albastru infinit – 16.06

Albastru de situație, sau caz, e acel albastru când te trezești într-un rahat maro, sau verde, da’ nu se reflectă neapărat culoarea, e așeeea, abstractă. Așa-i vorba, „e albastră situația”. Ei bine, eu am reușit să albăstresc o situație la propriu.

Era prin una mie, nouă sute, bla, bla, bla și tocmai ce-mi cumpărasem apartament. Datorită faptului că banca creditoare m-a întors efectiv pe dos și m-a golit de ultima lețcaie, n-am avut bani de meseriași și am fost nevoit să-mi zugrăvesc singur. A durat un an, da’ am răzbit. Pentru un an m-am numit Dorel.

La vremea aia, tocmai ce se inventase rigipsu’ și spuma de etanșare la spray. V-o spun p-aia cu rigipsu’ și albastru de situație.

Făcusem pe tavanul sufrageriei un hexagon din rigips și pe colțuri pusesem spoturi. Meserie te halesc, artă pură doreică. Cum venea cineva pe la mine, atenție, încă nu pusesem lavabila pe pereți, se uita admirativ și zicea, „pretenaș, albastru trebuie făcut ăla, cu pereții albi o să fie nebunie”.

Azi așa, mâine tot așa, aproape că mă convinsesem și eu că-i mai bine hexagon albastru decât crem cum am vrut inițial. Am uitat să vă zic, eu n-am prieteni arhitecți, designer de interioare, artiști plastici sau măcar cu o meserie apropiată cu ce făceam eu acolo. În afară de unu’ care pe vremea aia lucra la o firmă distribuitoare de vopsea lavabilă, restu’ erau paraleli și echidistanți cu fenomenu’.

23 Decembrie, lumea fierbea a cadouri și brad, eu pe pereți în încercarea disperată de a termina și de a mă muta la mine-n casă. Totul era alb și frumos, mai puțin hexagonu’ ăla din tavan. Planul era să termin de lăvăluit și pe 24 să-mi aduc o saltea pentru că pat n-aveam, o oală cu sarmale, două crengi de brad și să mă mucific de Crăciun în calitate de nou locatar în bloc.

Luasem pigment albastru și am trecut la preparat de vopsea. Totul pregătit, pe el și pe mama lui de hexagon. Și am dat… și am plâns… în hohote. Bă parcă micșorasem camera. Când intrai în sufragerie aveai senzația că-ți pică tavanu-n cap. Ieșise fix un rahat… albastru, de ștrumf. Nu vă spun că era un albastru închis. Normal, vopseaua nu se uscase. Pe scurt, un rahat cu moț, albastru și cu fundu-n sus, fixat de tavan.

Atunci am zis stop joc, îmi bag picioarele-n el de tavan, vine Crăciunu și asta e. Fac Revelionu’ la mine-n casă.

A doua zi, după ce mi-am rumegat dracii, am plecat iar la treabă cu gând de reparat ce-i de reparat. Când am ajuns, vopseaua se uscase și obținusem un Albastru de Voroneț autentic. Cică lumea artei și cercetătorii britanici, încă nu știu cum au obținut moldovenii albastru’ ăla și mie mi-a ieșit din prima, total accidental. Probabil că așa au vrut și ei, crem, da’ au avut prieteni cu idei crețe.

De Crăciun mi-am sunat prietenii să le urez de bine, cu un amendament. Să-și bage culoarea albastră undeva.

Am dat cu alb, pentru că nu-mi ieșea nimic pe cerneala aia. După ce am terminat, am aruncat un ochi critic peste tot albu’ din casă și am avut senzația că mai trebuie un trafalet undeva pe hol. Trag de masa de pe care lucram să o poziționez strategic. Fără să-mi dau seama, pe masă mai aveam o sticluță cu pigment albastru. A căzut… și s-a spart… pe gresie și pe o bucată de perete alb.

Legenda spune că d-atunci aud vorbe-n cap. Tot atunci am început să albesc. În ziua aia am înjurat primul vecin. M-am potolit total, am plecat din locație și m-am întors după sărbători. Pe pata de pe perete am dat cu vopsea albă lavabilă de aproximativ zece ori să acopăr cufureala aia de caracatiță stricată la stomac.