Ce dracu’ am mai uitat – 06.08
Am uitat să… exact, nu știu ce să, că d-asta am uitat și se numește uitare. Cel mai nașpa sentiment ever, e ăla când ieși din casă și stai ca prostu’ pe scara blocului cu meclă tâmpă, și te gândești că sigur ai uitat ceva, simți că ai uitat ceva, da’ habar n-ai despre ce e vorba.
Și te pui pe inventariere, telefon am, țigări am, laptop am, cap am, mă rog, nefuncțional da’ am. Încerci să treci peste impas, mulțumești zeilor că nu ești președintele Statelor Unite ale Americii și n-ai uitat unde ai pus valiza aia cu buton roșu de declanșat apocalipse, și pleci spre muncă.
Stai la semafor și te gândești la copilărie. Îți aduci aminte de plăcuțele de pe scările de bloc, alea inscripționate cu „ai închis gazele, da’ lumina, verifică și apa dacă tot te-ntorci din drum și o să-ți strici karma”. Ce simplă era viața atunci. Dacă nu-nchideai lumina, nici o problemă, oricum o oprea Ceșcaru’.
Acum e mai complicat. Te prinzi că ai uitat ceva deschis din utilități la știrile de la ora cinci.
Da’ mă rog, divagăm, vorbim de d-astea lumești, un uitat de telefon, de dus gunoiu’, chestii simple fără cataclisme. Și nu scapi de sentimentu’ ăsta până după prima cafea când se pune neuronu’ pe șine. Nu alea de la CFR, alte șine.
Ieri am plecat cu sentimentu’ că am uitat ceva. După ce am ajuns la muncă și am dat să pape căpăcicii niște cafea, mi-am adus aminte și am elucidat misteru’. Am plecat fără acte. Toate actele, de la CI-u’ meu și până la CI-u’ lu’ Sherman Dustărelovici.
Bă și atunci te ia panica. Până când m-am prins ce am uitat, totul a fost bine. Am trecut zâmbitor pe lângă poliție, am condus relaxat. Când mi-am dat seama că n-am acte, m-a cuprins un sentiment de teamă cu iz infracțional de m-a ținut toată ziua.
Și ce chestie ciudată vis-a-vis de superstiții. La români, dacă te-ntorci din drum ești pa, ți-ai belit toată ziua. Și dacă atunci când te-ntorci din drum, îți mai și taie calea o pisică neagră, e clar, nici nu merită să te mai întorci. Ori te duci spre cimitir, ori stai frumos acolo și aștepți să-ți cadă-n cap meteoritu’ din Armagheddon.
În USA stă altfel treaba. Mă duceam la vânătoare cu fratele Tom. După o escală să-l luăm pe Bob, fratele lu’ fratele Tom, am plecat și deja mergeam de două ceasuri pe autostradă. La un moment dat, Bob se bate pe frunte și zice „Mi-am uitat pălăria”. În secunda următoare, Tom a frânat, a virat pe prima ieșire și ne-am întors. Exact, alte două ore.
Io am crezut că n-am înțeles bine și nu e vorba despre o amărâtă de pălărie, că e un sinonim la o armă super șmecheră, de calibru mare și ghidaj laser. Nu, era vorba chiar de o pălărie de cowboy. Și dacă nu ne-ntorceam, aveam ghinion. N-am comentat, eram pe teritoriu străin, superstiția românească n-avea viză US și mă aflam în jurisdicția superstiției americănești.
Altă dată mă pregăteam să plec la o nuntă. Io la costum, mai răruț spre deloc. La costum și cu cravată, rara avis spre legendă pură. Eram așa concentrat să nu-mi șifonez cămașa și să-mi stea bine funia de la gât, încât puțin a lipsit să plec în papucii de casă și-n chiloți. Îmi uitasem pantalonii, da’ cravata stătea țiplă.
Am uitat sacul de gunoi în mașină. Doar trei zile. O să-ntrebați ce căuta sacul de gunoi în mașină. Trebuia să plec undeva, treceam pe lângă tomberon și mi-am zis că n-are rost să mă duc pe jos. Între timp mi-a sunat telefonul, pe care nu-l uitasem, și end of story. După trei zile ziceai că am un sconcs mort în mașină… și atunci mi-am amintit.
Deci se poate și mai rău, și la case mai mari, sentimentul de „ce dracu’ am mai uitat?” e internațional și poa’ să treacă repede cu nepăsare, cu o doză minimă de miserupism și cu tradiționalul „e căcat, asta e, ce dacă am uitat, doar n-o fi foc”. Excepția de la regulă e reprezentată de aragazul uitat aprins.
Mai aveam ceva să vă spun… da’ am uitat.