Pierdut mama & tata – 19.03

Pierdut părinți, nu-i declar nuli că bătaia mea ar fi fost televizată. Acum o căruță de ani, babacii mei au trecut pe ștatele de plată ale Oficiului de Pensii. Copii la casele lor, pensioarele acceptabile, casă la țară, viață tihnită și boemă. La un moment dat au ajuns la concluzia că vor să vadă lumea, măcar asta din proximitatea Românicii. M-au convocat la ordin.

-Deci, vrem în Turcia, să fie cu de toate ca o șaormă dodoloață, la mare și bun la bani, pricipiși?

-Să trăiți, am înțeles.

Vorbesc cu soața unui coleg de muncă care presta la o agenție de turism, bifez Turcia la mare, hotel ok cu haleală de trei ori pe zi, ieftin, toată lumea fericită și cu lacrimi pe obraz. Plus că pentru mine era ca un concediu fără babaci în interiorul țării. A venit ziua plecării, i-am dus la aeroport, predat pe inventar la ghid, totul ok. Nimic nu prevestea ceva rău.

Pe drumul de-ntoarcere de la aeroport aveam sentimentu’ ăla că am pierdut ceva, că am omis ceva, că n-am închis gazele. Și când mi-a sunat telefonu m-am prins ce am pierdut. P-ai mei și șansa de a le activa roamingu’, f–k! Ei… da’ stai calm Cătulică, ce se poate-ntâmpla? Și am stat calm.

Seara mă sună sor-mea din US. Draga de ea are o apucătură nobilă, când mergeam prin concedii, făcea ea o ghidușie și trimitea la hotel o sticlă de vin pentru moa și un buchet de flori pentru fosta mea prietenă, actuala nevastă. Și a zis să facă identic și la fel cu mama&tata.

-Pretenaș, unde-i grupa mare cazată? Vreau să trimit plocon.

-Bossulică, Holiday Inn din… pana mea că nu mai știu. Atunci știam.

Trec două zile și mă sună sor-mea iar.

-Bre, mi-au dat mesaj turcii cu vinu’ și florilii, nu-s la nici un Holiaday, nu au ăia adresă de livrare. Mi-ai pierdut părinții?

-E târziu azi, mâine o sun pe fata aia să văz unde-s cazați.

O sun pe soața colegului meu, îi spun problema că mi-am pierdut părinții și nu-s de găsit. Îmi dă iar adresă și chestii. Între timp sor-mea vorbise la hotel.

-Mă Sandy Bell, i-ai pierdut p-ăia bătrâni. Telefonu’ lu’ tac-tu e-nchis. Tâmpita aia de la recepție insistă că n-are nici un Vlad în hotel.

-Stai bre ușor, nu te panica, cu telefonu’ cre’ că… nu știu. Da’ parcă nu-l cunoști pe Nea Tătelu, cine știe unde l-a lăsat și nu mai are baterie (ce să zic și io).

Am avut noroc cu „tâmpita” de la hotel care mi-a dat un alt număr de telefon de la un Holiday Inn din localitate, da’ mai mic, mai de trei stele amețite de sărăkie. Acolo alt circ. Abia atunci am văzut ce-nseamnă o tâmpită la recepție. Aia nu vorbea decât turcă și rusă, adică exact la ce mă pricep io level god. Adică praf și prafu-n nori.

Sun la aia, caută-n fișiere antice din căpăcică cuvinte-n rusă. Victorie, nimerisem hotelul dar nimeni nu-i mai văzuse de la venire. Și tot așa-n fiecare seară, sună la hotel, „davai odaia tri cetâre gății mă-sii”, sună-n cameră și nimic, nu răspundea nimeni. Atunci a fost momentu’ când m-am panicat și eu. Trecuseră cam patru, cinci zile de la plecare și n-aveam semne de viață.

-Ascultă bine la sor-ta mai mare. Duminică tre’ să se-ntoarcă babacii, mă rog, așa sper. Îți muți fizicu’ pe aeroport, te sfătuiesc să ai la tine periuță și pastă de dinți, șosete și două tricouri ca-n cazu’ în care nu-s în avionu’ de Antalya, te duci tu și îi cauți. Recunoaște că i-ai pierdut.

-Hai bre că nu i-am pierdut, sunt în Turcia sigur… cred.

Vine ziua venirii. Am plecat spre aeroport cu inima strânsă. Bă, dacă nu-s în avion ce naiba fac? Văz io, găsesc ghidu’, îl mușc p-ăla de varice, ceva ceva tot rezolv. Avionul de Antalya a aterizat, io la veniri, zgâit pe ușile alea pe care se perinda lumea, așteptam izbăvirea. Și apar ai mei.

Veselia la ea acasă, de braț cu un cuplu la fel de zâmbăreț, doamna și domnu’ Hasan, turci d-ai noștri din Constanța. Ce m-au pupat și pe mine, că ce băiat, că mă cunosc din povestiri, hai pa și vă aștept la mare. Io clipeam des și nu știam ce m-a lovit.

Ce s-a întâmplat în timp ce io-mi făceam filme horror și sor-mea atacuri de panică.

Ai mei, dragii de ei, niște simpatici și sociabili. Încă de la dus s-au împrietenit cu familia Hasan care plecau în excursia asta că a fost mai ieftin biletu’ de avion. Mai exista o gașcă de Hasani în Turcia. Încă de la sosire, Hasan nepotu’ lu’ domnu’ Hasan, îi aștepta pe hasani la aeroport.

Dacă se-mprieteniseră cu ai mei, prima seară la hotel s-a lăsat cu pileală și a venit propunerea să-i însoțească prin vizite la rubedenii. Și io-te așa, ai mei au vizitat toată Antalya, de județ zic nu de oraș, au ajuns la fabrica de haine de piele a lu’ verișoru’ Hasan, la nepoata Hasan care avea magazin de aur, peste tot a beneficiat mama de prețuri mici, pileală și haleală moca, distracție ca-n Las Vegas.

Au avut babacii un sejur de cinci stele de au făcut pipi cu boltă pe serviciile și hotelul de doar trei stele unde-i trimisesem eu. Legenda spune că atunci am albit și io și sor-mea.

-Mă tată, am văzut că nu-mi merge telefonu’, domnu’ Hasan mi-a zis de câteva ori că mi-l dă p-al lui să te sun, da’ am zis să nu te deranjez.

-Foarte bine tac-tule, bine ai făcut, nici cu sor-mea n-am mai vorbit săptămâna asta, am zis să nu ne deranjăm.

Să vedeți de unde am eu pedigree de fiță. Tot când l-am pierdut pe tata AICI.