1,2… 2,10… probă de voce – 16.09
Am o chestie care mă obsedează de la-nceputu’ lunii. Vă ziceam că am descălecat la Timișoara cu fosta mea prietenă, actuala nevastă cu acte-n regulă și recunoscute de stat și societate, să mă văz cu fosta mea prietenă, actuala nevastă facebuchistă recunoscută de Zuchi și grupurile șmechere pe care activăm. Io știam de varianta aia la Messenger și WhatsApp de mesaj vocal, da’ n-o prea foloseam pentru că… habar n-am de ce n-o foloseam. Ei bine, Andreea, nevasta facebuchistă și șefu’ meu folosesc aplicația aia. Că-s pe grabă, că-s ocupați, că există varianta… cert e că te ajută. Și mi-am zis „hai mă să mă pui în rându’ lumii, să vază lumea că știu și io d-astea”. Mă rog, adevăru’ e că-s cam chior de la apropiere și tastatura-i mică și incompatibilă cu ochii mei. Și am folosit mesajul vocal… stați că vă spui.
I-am trimis un mesaj vocal Andreei că bla, bla, o așteptăm la cazare și apoi nu mai știu ce. Send, recepționat și hai să văz ce m-am bâlbâit prin el. Am rămas mască. Io arăt așheeeea… mai fioros puțin… nu rău, da’ nu m-ai pune bonă la copil. În mintea mea am o voce de „This is Sparta!” și dacă spun o poveste de leaagăn. Ei bine… se pare că doar în mintea mea. Io nu știu cum n-am fost omorât cu pietre până acu’ de prieteni. Bă chiar nu poți cu vocea mea să faci liniște-n fâșia Gaza, să te impui vocalo-autoritar, să ceva… pe bune…
V-ați ascultat vocea înregistrată? Mai are cineva problema asta și gându’ că-i stricat la coarde sau Dumnezeus ajută, vocea-i ok și problema-i la urechi? În înregistrări am o voce d-aia tipică pentru „ai două minute să vorbim despre Isus?” Acum m-am prins de ce soarta m-a făcut să-l am pe Sherman Dustărelu. AICI ca să pricepeți unde bat. Deci nu se poate… nu cred așa ceva, pur și simplu mă scoate din sărite propria mea voce. Da’ doar pe-nregistrări că-n cap sună al dracu’ de bine. Zici că vocea mea e rezultatul dragostei dintre vocea lu’ Vader când zice orice, cu vocea lu’ Terminator când zice „I’ll be back!„.
Și aciulea-ncepe dilema. Ori am voce nașpa de pupăză din tei pe amfetamină da’ nu scot pe gură chiar toate tâmpeniile din lume și interlocutorii mă ascultă că merit, destul de nesigură ca variantă pentru că io chiar am capacitatea să scot pe gură toate tâmpeniile din lume. Sau am vocea din cap aia care sună bine, aplicația e de cacao și-mi distorsionează vocea, caz închis și varianta care-mi convine. Sau mama dracu’ că am ajuns la vârsta asta și habar n-am ce voce am.
Dacă-i cum zic cercetătorii britanici că într-un fel te auzi tu pe persoană fizică și altfel te percepe lumea și înregistrările audio, normal că am o-ntrebare. Un artist, un cântăreț, un solist vocal de o trupă, cum și-a dat seama că are voce, ha? Adică s-a pus de cântat, nu i-au bătut vecinii-n țeavă, s-a-nregistrat și a zis că-i și mai wow și aia a fost? Că pe mămici, bunici, familie iubitoare-siropoasă nu te bazezi, ăia te văd zeu și te faci de râs pe scenă. Sincer am observat io prin armată că nu mă prea lua lumea-n serios când dădeam un ordin mai pe ferm și răstit, da’ am zis că-i de la durerea-n spatele gării vis-a-vis de stagiu’ militar obligatoriu. D-aia io nu mă prea cert… adică o fac da’ mai pe joase și prefer prin combinații de cuvinte „alese” că nu-s vreun tenor.
Un lucru e cert, n-o să mai folosesc aplicațiile alea-n veci, mai bine-mi pun ochelari și scriu mesaje inteligibile. Da’ ce mă fac în viața de zi cu zi că n-o să mă pun acu’ să vorbesc prin semne. Vedeți, bine că am blog și nu vlog că-mi dădeați cu „Puie Miuituri”.