Scena noastră, cuibușor de nebunii – 31.10

Pe vremuri când eram io mic și nu mă lansasem pe orbita job-ului cu scena în prim plan și cântări felurite, în vremea când dădeam cu sapa la sculărie, postam periodic câte un articol cu dude de la muncă. AICI Mă-ntreabă lumea cum nu mai dau de tâmpiți prin viața mea de nu mai zic nimic pe temă. Ei bine, dau de ei de nu vă spui… da’ nu poci să narez din casă pe motiv că… pe un motiv.

La Filarmonica Paul Constantinescu – Ploiești, instituție prestigioasă de cultură și n-o zic în șagă, nu te-ai aștepta să găsești lume cu bubiță la scufiță. Pe scena noastră vine lume bună, problema e că în sală mai avem scăpări. Cineva, nu mai știu cine, spunea că prostia e constantă peste tot, inclusiv în cercul exclusivist al premianților Nobel. Mno… cam așa e.

Scena sclipicioasă

Am avut un concert în deschiderea unui festival. A fost un fusion de simfonic, jazz și atracția de pe scenă, o soprană cunoscută, o doamnă formidabilă din toate punctele de vedere. Sala țiplă, colegii mei la posturi, scena inundată de muzică bună și lumină. Și deodată, de la prea multă lumină probabil, mă trezesc cu o colegă garderobieră panicată maxim că avem o reclamație.

Personificarea reclamației era o doamnă pensionară, un fel de domnișoara profesoară de limba rusă care a ieșit la pensie da’ mai stă pe motiv de lipsă de cadre, constipată de trei zile și proaspăt trezită din somn fără cafeluță.

-Domnule! Faceți ceva cu lumina aia că nu mai suport! Ce, vreți să orbiți lumea!?

-Exact, v-ați prins, e scopu’ nostru-n viață, suntem acționari la o ochelărie din zonă și așa ne facem clienți.

Normal că n-am zis așa.

-Nu doamnă, avem alte țeluri în viață. Spuneți-mi vă rog pe ce rând stați și-l temperez pe luminist.

-Rându’ doi, bla, bla.

Mă strecor în sală, asta-n beznă totală. Scena da, pe ea era o nebunie de lumini și chestii, da-n sală Mordor. Mă duc pe rându’ reclamației, ăsta la fel de-ntunecat. Unde pana mea e lumina aia de-i filează doamnei retina.

-Doamnă, am verificat. Nu e nici o lumină care să bată-n zona dvs. De fapt toată lumina rămâne pe scenă, nimic nu vine-n sală.

-Adică ce, mint?

-Doar vă rog să-mi spuneți sursa.

-Domnule, e o lumină de sus care bate-n catarama sopranei și d-acolo se reflectă la mine-n ochi.

Am avut blue screen, a fost șah mat… m-a lăsat fără piuit. Fața mea era într-un fel de se citea subtitrarea gândurilor pe ea, pentru că m-a privit, s-a-ntors și a plecat. A plecat de tot, nu în sală.

Dă bă scena mai încet!

Concert simfonic în sală. Ideea de bază la genu’ ăsta de concerte și a sălilor dedicate e să nu alterezi sunetu’ cu nimic. Nu se sonorizează pentru a lăsa instrumentele libere la exprimare.

Eram pe la pupitru’ tehnic și frecam duda p-acolo. Mă trezesc cu o doamnă contemporană cu Iliescu.

-Domnule, nu mai pot!

-Ce s-a-ntâmplat?

-Este foarte tare muzica! Dați mai încet!

-Ha? Cum?

-Nu știu, nu mă interesează, dați mai încet că vă reclam!

-Doamnă, vioara-i clasică, violoncelu-i la fel, n-au potențiometre. N-am cum să dau mai încet.

-Lasă că știu eu, nu vreți!

-Doamnă, știu! Facem așa: de la vioara 1 scot cinci oameni că și așa-s mulți, de la a doua scot trei, îi las cu un singur contrabas că-s gălăgioși ăștia, mai umblăm pe la suflători și dau afară toată percuția că sigur d-acolo vine scandalu’.

S-a supărat și a plecat. Io n-am avut nici o problemă cu asta.