Iarna pe vale… Valea lui Stan

Sâmbătă am fost pe cel mai șmecher traseu montan pe care am ajuns până acu’, Valea lui Stan. Habar n-am cine-i Stan, de ce „a lu’ Stan” sau ce a făcut Stan ăsta de are vale pe persoană fizică, singuru’ hint e că râul care te conduce pe tot traseul se numește Stan. Înainte de a vă spune-n două cuvinte cât de „WOW!!!” e zona, tre’ să vă zic cum am ajuns p-acolo.

Prin vară, când am redescoperit muntele grație prietenelor mele dragi King Julien și Zânuț, am cunoscut un MARE OM și la propriu și la figurat… adică e cu un cap mai înalt ca mine și io nu-s chiar așa hobbit subnutrit. Pentru protecția persoanelor, așa cum v-am obișnuit p-aci pe blog, o să-i spun generic George. Omușoru’ ăsta face o chestie foarte miștoacă. Munțoman dedicat de prin 2015 când a-nceput să bată munții cu simț de răspundere, știu de 2015 că am tras cu urechea la o discuție cu un alt coleg de drumeție, nu-i frumos că am tras cu urechea da’ atâta s-a putut, a plecat prima dată cu doi, trei oameni, următoarea dată cu ăia doi, trei plus trei, patru prieteni d-ai lor și tot așa până când a ajuns pe munte și cu grup de 40 de persoane. Nu-i ușor să păstorești gașca așa mare, să ajuți participanții cu chestii specifice și să dezvolți calificare de mama și tata răniților pentru o paletă largă de persoane cu pregătire diversificată. Totul este făcut din pură iubire față de natură, nu percepe nici un sfanț și pentru el zâmbetele și fericirea participanților, socializarea sănătoasă fără ajutorul tehnologiei îi sunt suficiente. Io-te demonstrație clară de grijă și implicare.

George lansează pe facebook un traseu cu toate datele necesare, de unde și până unde, starea vremii, nivelul de dificultate, recomandări la echipament și data cu ora plecării. Cine vrea și cine poate, se prezintă la-ntâlnire, petrece o zi în natură, își aerează creierașii, cunoaște oameni de calitate și toată lumea iese în câștig. George-ți reface zenu’, karma și feng shuiu’ cu o drumeție montană plină de peisaje uluitoare, zâmbete și voie bună. Sper să nu mă bată că am scris de el pentru că nu-i genu’ de om să se dea-n vânt după publicitate, da’ asta e și îmi asum. Cred că un MULȚUMESC PENTRU TIMPUL PETRECUT FRUMOS este mult prea puțin da’ din inimă spus și-s convins că mă aprobă toți participanții la drumețiile lui.

Buuuun, să revenim. Ca să te apuci de Valea lui Stan tre’ să iei drumu’ spre barajul Vidraru. Cu doi km până-n baraj, imposibil să nu vezi mașini parcate stânga sau dreapta, e și un panou pe care sigur îl ratezi… ca mine, se pleacă pe traseul marcat cu bulină roșie. Te duce Stan pe malurile lui, când pe stânga, când pe dreapta, în funcție de relief, panta-i lină fără să scoață sufletu’ din tine și canionul oferă peisaje de rămâi mut. E de mers cu prietena/nevasta că rămâne mută… glumesc, nu dați cu pietre. Tot traseul este presărat cu cascade și cam acolo începe greutatea pentru că se merge pe stâncă, pe scări, pe șufe pironite de-ți solicită mușchii și lichenii din dotare. Iarna e bine să te descalți la trecerile peste râu pentru că-i mai bine să-ți vină bruma la gleznuțe decât să zâmbești total din balta rece ca gheața sau să iei apă la șoșoni și tot traseul să devină un calvar.

Spectacolul naturii este total, crestele-nsorite și ușor frustrante că tu te deplasezi la umbra rece a muntelui, cascade înghețate în veritabile orgi cu tuburi, pădurea ninsă, lacuri mici și limpezi, pasarele peste hăuri amenințătoare… superb!!!

După ultima țopăială de pe un mal pe celălalt vine calvaru’, o pantă care mi-a dus pulsu’ la lună și muuuult după. Am crezut că vomit cărăbuși, am avut porțiuni la care am cuplat fața și am urcat 4X4. După panta asta nesimțită, muntele te cadorisește cu o poiană frumoasă să-ți tragi sufletu’, să-ți revină piuitu’ și să-nfuleci o prăjitură făcută de o prietenă, dacă ai norocul meu la prietenă care prăjiturește.  D-aci ai numa’ de coborât, mai întâi prin pădure și apoi pe un drum forestier care te scoate pe malul lacului Vidraru, pe partea opusă de locul unde-n mod normal îți faci poze și te străduiești să găsești un loc de parcare în sezonul cald. Habar n-am avut că la coada lacului este o cascadă, Cascada Călugărița dacă am gugălit bine. După ce mai faci o tonă de poze, mergi pe drumul forestier care-nconjoară lacul și ajungi la tunelul din capătul barajului. D-aci mergi pe asfalt cam doi km și ajungi la mașină plin de-ncântare, fericire și amintiri frumoase… și obosit cât cuprinde-n funcție de antrenamentul fiecăruia.

Traseul ăsta l-am bifat iarna. Pentru la vară am plănuit deja o nouă incursiune că vreau să-mi bag picioarele-n Stan, să fac poze pe alte culori și musai cu ceva cazare-n zonă că merge un cocârț relaxant, seara la un foc după ieșire din traseu.