E permis, da’ să nu te vază nimeni – 19.07
Cafeaua de dimineață băută-n tihnă la muncă e una din micile plăceri ale vieții. E acel moment în care butonezi telefonul sau îți faci un plan de bătaie pentru ziua respectivă. Stabilești priorități, te organizezi sau pur și simplu îți ștergi din fișierele minții dacă ai hardu’ full. E momentul în care accepți conversații da’ să nu fie grele. Chestii de vreme, ce ai făcut în timpul liber, maxim o știre de moment, nimic complicat și mai mult un antrenament pentru neuron. Nimeni nu-i conectat sută la sută cu realitatea crudă și nimeni nu vrea să se conecteze rapid. Ai nevoie de o perioadă de acomodare. Și cum stai așa contemplând la sensul vieții, încălzirea globală și praful de pe Stația Spațială Internațională, te trezești cu unu’ de-ți dă șah mat la scufiță.
Am doi colegi care vin din mediul privat, ambii de la mari retaileri care-și împart piața românească de bunuri de larg consum. Unul din ei e calm și pe același modul cu mine. Celălalt este genu’ de om care-ți pune niște întrebări mai grele ca la BAC. Și mai e și nevorbit.
-Și… la voi acolo aveați voie să mâncați?
Io n-am înțeles întrebarea foarte bine, adică deloc, colegu-ntrebat nu venea dintr-un lagăr nazist și nici nu urma o dietă drastică.
-Ăăăăă… da… în pauza de masă… da, normal.
-Lasă pauza de masă, dacă mâncați ce doreați. Adică din ce vindea magazinu’.
-Da, luam de pe raft, mergeam la casă, plăteam și mâncam.
-N-ai înțeles, fără bani, direct din depozit.
-Adică moca zici?
-Exact!
-Adică să furăm?
-Nu-i furt că nu plecai acasă cu un produs, mâncai acolo.
Aciulea am simțit nevoia să mă bag.
-Bre, e furt. Chiar pleci acasă cu produsu’ respectiv. Nu în sacoșă, da-l ai în burtă, deci e furt. Excepție fac bulimicii care-l decartează instantaneu și aici tehnic vorbind nu-i furt, practic e furt cu bătaie de joc asupra preparatului respectiv.
-Nu-i adevărat, pe noi ne lăsa, nu ne-ntreba nimeni. Bine, nu te băgai la produsele scumpe, adică nu rupeam la caviar sau mai știu io ce produse de bossulani. Mâncam d-astea mai pământești.
-Cum adică vă lăsa? Cine vă lăsa?
-Inclusiv șefii mâncau.
-Adică vrei să spui că-ți luai coș și păpai ce-ți dorea pofta de gravidă fără să plătești?
-Exact. Aveam o singură regulă, adică două, chiar trei. Să nu ne vază manageru’ de securitate, să nu ne vază camerele de supraveghere și să nu lăsăm ambalajele goale. Să nu ne vază nimeni mai pe scurt.
Io deja mă uitam tâmp și nu mă prindeam dacă vorbește serios sau e pus pe glume. Nu glumea.
-Auzi… da’ am o-ntrebare pe care-n mod normal trebuia să o ai tu. De ce crezi că nu trebuia să te vază camerele și securitatea, pe scurt să nu te vază nimeni, ha? Nu te-ai gândit că aia cu „avem voie” e de fapt fix invers, pentru că-n forma ei actuală e furt?
-Nu. Nimeni nu băga-n seamă dacă lipsea câte ceva.
-Asta nu-nseamnă că ai voie, e tot furt. Asta-nseamnă că ăla de pe securitate nu-și făcea treaba sau vă piteați voi prea bine. Tot lipsă-n gestiune e oricum privești situația.
Se bagă și colegu’ după ce-și revine din șoc.
-Cam așa e… n-ai voie și da, e cam furt.
-Habar n-aveți, nu-nțelegeți că ne lăsa?
-Auzi bre, da’ de ce n-ai făcut o masă bogată fix sub o cameră de supraveghere, să pui două lumânări parfumate, logic, tot din magazin, să inviți un șef de departament și-n cap de masă să-l inviți pe manageru’ de la securitate. Da’ musai pe masă să fie cocârț d-ăla bunu’ de minim 25 de anișori stătut în butoi afumat. Ce zici, mergea?
-Aaaaaa… nu așa… aveam voie da’ nu trebuia să ne vază nimeni.
N-am reușit să-l facem să priceapă tabloul general și unde anume-i problema.