Neam/ne-am defect … defectat – 28.02
Pe bune, ne-am defectat rău de tot ca nație. La noi nu există noțiunea de avertisment. Noi facem scandal într-o anumită problemă nu pentru a corecta ceva, creierul nostru defect se hrănește cu scandal și nu facem reproșuri pentru prevenție, facem reproșuri pentru show. Creierul nostru defect începe bine și ne dă comandă să-l apostrofăm pe ăla care-și aruncă chiștocu’ pe stradă, se conectează la gură, începe să emită semnale acustice de corecție și indiferent de rezultat, adică dacă cel apostrofat se corectează și totul e ok, se rupe legătura și continuă cu niște aberații transmise cumva spre gură doar de dragu’ de a face scandal și de a umilii. Se umflă tărâța-n el și tre’ să demonstreze superioritatea pe lanțul trofic a purtătorului. Ne pierdem calitatea de om și nici măcar nu ne dăm seama cât de rău ne facem singuri. E nevoie de câte o catastrofă să ne prindem cam cât de mici suntem și cam cât de frumoasă-i viața cu zămbetu’ pe buze.
Acu’ ceva timp în urmă, nu mult, cam două săptămâni, eram într-o zonă aglomerată cu o dubă. Logic, canci loc de parcare. Trebuia să opresc fix trei zeci de secunde… nici atât, mai puțin. Lăsam ceva și-mi vedeam de drum. Io-s genu’ de mai bine merg trei străzi decât să blochez pe cineva sau să-ncurc circulația. Găsesc o modalitate de parcare care presupunea urcatu’ fundului dubei pe trotuar pe care-l eclipsam cu 50% din capacitate. Eclipsă parțială de dubă… adică de trotuar. O zi superbă de final de săptămână care prevestea un weekend călduț, soare puternic pe cer, lume zâmbitoare și nimic nu-l anunța pe acel bou care-ți strică ziua.
Mă dau jos din mașină și auz în spate.
-Bă, io pe unde mai trec?!
Mă uit și văd un tip cu un copil cam de trei anișori de mână .Tipu’ extrem de cunoscut da’ nu știam unde să-l plasez în timp și spațiu. L-am apreciat cam de vârsta mea, maxim cinci zeci de ani, f–k… mai am puțin și fac 50 de ani! Mă doare la bașcheți, io să fiu sănătos. Avea o meclă acră cu ridurile alea urâte de la-ncruntare excesivă. Culmea e că trecuse de mine, adică am avut grijă să nu fac eclipsă totală de trotuar și nici nu era un trafic pietonal de stat la rând la trecătoare. Oricum, deranjantă abordarea. Zic hai să nu fac circ că-i și un copil de față, plus că n-avea de un’ să știe că io doar mă dau jos din mașină, urc la loc și plec.
-Îmi cer scuze, doar am oprit puțin, las ceva și am plecat în zece secunde.
-Da mă, așa ziceți toți!
Și pleacă. Am făcut ce aveam de făcut, hai să plec. Au durat cred că fix 15-20 de secunde și ghici, se-ntoarce ăla. Eu tocmai urcam, adică se vedea cu ochiu’ liber că m-am ținut de cuvânt și scuzele alea n-au fost un clișeu.
-N-ai plecăt bă! Ț-ai dracu’ cu cine v-a dat carnetele!
Și a ieșit Hulk. Pentru cine mă consideră băiat super educat, finuț și pacifist să știe că sunt până la o limită și mai bine se oprește din citit aici ca să nu dărâm un mit. Urmează conținut +18 cu puternic impact emoțional, o să dau cu beep pe unde se poate. M-am dat jos din mașină, deja aveam uitătura de Mordor ș-am început.
-Ce morții mă-tii ai?! Nu ți-ai făcut antirabicu’ matinal?! Ce-i căcatu’ ăsta de-l provoci!? Un educațional pentru ăsta micu’ să vază că-i ta-su’ mare cruciat?! Ie-și din zonă că-ți beep una de-l las p-ăsta micu’ fără idol. De când beep a mea vorbești așa cu mine, am făcut armata-mpreună?!
Am putut muuuult mai mult, aciulea am făcut un rezumat. Ca prin minune după ce a clipit de două ori mirat, și-a luat plodu’ și a părăsit linia 1. Care-i faza că nu pricep? Am greșit eu la-nceput când mi-am cerut scuze? Trebuia să dau din prima cu morți, răniți și gâții mă-sii? Am fost mai convingător a doua oară? De ce trebuia să fac asta? Care-i mai defect, creierul meu sau al lui? Dacă riposta ne luam la bătaie și traumatizam un copil deja traumatizat pentru… pentru ce? Dacă nu eram cu mașina și stătem pe trotuar ocupându-l 50% ce făcea, mă-mpingea în stradă?
Se termină chestia, io mi-am văzut de ale mele, faza am dat-o uitării da’ mă obseda fața idiotului și faptu’ că nu-mi aminteam de unde-l știu. Și clinc, am făcut legătura. Chiar am petrecut împreună puțin timp în armată. În perioada când făceam io purici prin liceul militar, era un cadet de anul IV care se pregătea pentru Academie. Ulterior am aflat că o terminase și își continua pregătirea militară. Acum e clar pensionar cu grade de colonel pe epoleți și pensie specială. Presupun că freacă duda toată ziua și își varsă frustrările din militărie pe cine apucă. Culmea e că i-am cunoscut foarte bine tatăl, a fost subalternu’ tatălui meu, un om de toată isprava și bun meseriaș la toate. Idiotu’ nu e idiot deloc, din contră, io-l știu de șef de promoție titulatură pe care nu o obții ușor. Și totuși io-te ce a devenit. Păcat, mare păcat. Parcă nu-mi mai pare așa rău că n-am mers pe carieră militară, eram sigur un tânăr pensionar defect.