Killer de profesie – 15.07
Pe vremea când nu eram dezvoltat profesional și ca orice tânăr proaspăt însurat, mutat la casa lui și care s-a trezit din copilărie direct cap de familie matur și responsabil… Doamne ce tâmpenii debitez, cine mă cunoaște acu’ s-a-necat cu cafea. Reluăm, când eram io mai mic și mă mutasem la casa băncii pentru că plăteam rate până la chiloți și eram inconștient tare de mă băgasem la așa ceva, în acele vremuri când dormeam vara cu geamul larg deschis că nu erau muiedezii ăia de pescăruși care-mi ciufulesc karma în fiecare noapte, am trecut razant pe lângă o carieră de killer. Da, da, nu vă mirați că promiteam mult și eram plin de bani acu’. Killer d-ăla bun care n-avea nevoie de pușcă cu lunetă sau chestii de luat piuitu’, mă descurcam cu d-astea de pe lângă casa omului la care acces orice gospodină de se cataloga crima ca moarte naturală.
Liniștea nopții nu era tulburată decât de câte un motorist cu sculă luată de pe Ali Express și cu tobă gata găurită, sau maxim un bețiv nocturn cu talente de vocalist. Pe vremea aia-l auzeam pe vecinu’ de la doi când făcea pipiloiu’ de la trei dimineața, cam așa de liniște era-n zonă până să apară vacile astea de pescăruși. Acu’ poți să treci cu tancu’ pe la mine pe stradă că nu-i acoperi în decibeli. Mă rog, hai să vă spun cum mă făceam killer de profesie fără să-mi doresc neapărat asta.
Exact la colțu’ blocului aveam un magazin non-stop. I-am zis magazin că așa era-n acte, în realitate era o baracă metalică montată pe o platformă de beton. Io cum stau la unu aveam vedere panoramică spre acoperișu’ cotineței. În tura de noapte vindea un nene slab, lungan și fără dinți. Nenea ăsta avea la vânzare o gamă vastă de ace, brice, carice și bere la sticlă. Și mai avea ceva, chef de treabă. Vindea până pe la un 23.00 noaptea, da’ după ora asta cam freca duda. Bă și el insista să n-o frece și schimba duda cu nervii mei.
Într-o dimineață după pipiloiu de la ora trei dimineața al vecinului, nenea ăla de la magazin s-a gândit că ar fi o chestie deșteaptă care i-ar aduce bile albe de la șef dacă ar rearanja lăzile de bere. Și nu le ridica, le trăgea pe betonu’ ăla… că e grele… ele.. lăzilii. Acu’ lăzile cu sticle de bere cu bere-n ele erau mai prietenoase și nu făceau scandal mare, da’ alea cu sticle triste și goale fâceau scandal mare și clincheneau ca renii lu’ Moș Crăciun. Plastic târșâit pe beton și sticle goale care se lovesc între ele-s simfonie mortală în liniștea nopții pentru scărița, nicovala și ciocănelu’ din urechiușa mea.
Urechiușa mea a făcut cerere la creieraș cu „gâții mă-sii, io nu-l mai suport!”. Cererea a ajuns la neuronu’ scandalagiu cu linie directă la gena aia de killer pe care cică o avem toți și e neactivată. Problema e că aia se activează greu în mod normal, da’ dacă dormi și te trezești brusc se poate activa automat de zici că-i setare din fabrică… la mine-i și mai ușor, am un pilot automat performant de habar n-am cum ajung la muncă, adică nu pot controla chestii și culmea e că le fac al dracu’ de bine, vă dați seama că a fost piece of cake.
M-am sculat din pat, gena de killer a zis „Șo pe pușca cu lunetă… ce… n-ai? Șo pe macetă! Ce… pe bune, nici d-asta n-ai!? Ce prost! Descurcă-te că ești băiat mare! Dă-i cu sare-n ochi, ia un cuțit de bucătărie ruginit și dă-i cu tetanos la celulă… fă cevaaaaa!”. Ăsta a fost momentu’ când a intervenit și inconștientu’ din conștientu’ din mine, mai precis lenea, care a zis că-i drum lung până jos la ăla să-i rupi fâșu’, „mai bine aruncă un stabilopod pe ghereta lui și fă-l muci!”. M-am uitat prin casă, ghici, n-am găsit stabilopod. De fapt n-am găsit nimic… abia mă mutasem, stil minimalist că n-aveam bani, deci cu ce arunc… Și am găsit un cartof, unicul cartof pe care-l aveam în casă. Am aruncat cu el, a sunat pe tabla aia atât de tare și apocaliptic de m-am trezit și io total din somn și … liniște.
Liniște totală. Vă jur, n-am mai dormit că mă gândeam că a făcut omu’ plici. Aveam niște filme-n cap de nu vă zic. Calculam viteza ori accelerația și-n câte părți s-a fracturat cartofu’ la impact și mai ales dacă a rămas o bucată suficient de mare ca să se poată preleva o amprentă de pe ea. Observați cam cât de retard eram dacă-mi umbla mintea prin toate CSI-urile când puteam foarte bine să cobor să văz dacă mai trăiește omu’ ăla.
Am coborât dimineața înainte să plec la muncă. L-am văzut… trăia. Era mai alb la podoaba capilară, parcă cu privirea pierdută, da’ trăia. A fost puțin mirat pentru că n-a mai avut clienți care debordau de fericire și săreau să-l pupe după ce-i servea cu un pachet de gumă, da’ nu s-a prins că io am fost kiler -u’ de ocazie.
Io-te așeeeea pierdea cultura un om de bază și-n loc să lucrez la Filarmonica Ploiești acu’ eram sniper de profesie cu o grămadă de contracte prin Românica. Că cică prima dată e mai greu, după aia e floare la ureche.