Nu știam de unde-l știu pe Lavrov – 04.05

Lavrov, acest Jabba the Hut al Rusiei. Pe bune, Putin e simpatic ca Pikachu pe lângă ăsta. Special am ales poza asta cu zâmbet, poate-ndulcesc imaginea de ansamblu. Are Lavrov o meclă de se pitește Soarele, gogonelele se acresc instant, provoacă avorturi spontane și dacă mai și vorbește, pentru că nu-i așa, limba rusă e foarte prietenoasă, îl depășește lejer pe domnu’ Doru. AICI dacă nu știți cine-i domnu’ Doru.

Marți dimineața experimentam viața de amibă. Nu gândeam, nu eram complet treaz, mă simțeam mai nașpa ca-n ziua de luni, muză n-aveam, doar trăiam, adică aveam puls. Cred că așa se simte o amibă. Și la un moment dat văd o poză cu Lavrov. Dacă mijești ochii puțin și te uiți dintr-o laterală a ecranului în care să bată lumina, zici că-i Iliescu. Și atunci, probabil pe fondul purtării ilegale de creier funcțional în teorie și pentru că-mi bătea un vântișor de primăvară prin minte, mi-am amintit de unde-l știu pe Lavrov.

Eram prin clasa a-6-a sau a-7-a și la alimentara de peste drum băgase banane verzi. Dacă vă mai aduceți aminte, luam bananele verzi și le băgam prin șifoniere la-ntuneric. Nu m-am prins nici în ziua de azi de ce le băgam în șifonier. Probabil pentru că nu aveam seif. Alea se coc și pe masă, n-au nevoie de condiții speciale, cameră obscură fotografică sau nu mai știu ce poziție a planetelor. O altă variantă e că le băgam în șifonier să nu le mai vedem în ochi că eram tentați să le ronțăim așa verzi. Apropo, eu și acum prefer bananele semi-coapte, mai pe verde așeeea. Mă rog, să revenim, la alimentară venise mașina cu banane. S-a dus vestea ca covidu’ și m-am dus la coadă. Și cum stăteam noi ca sardinele într-o conservă confort 3, codoi pe trei rânduri care se mișca încet de tot că altfel nu aprofundam călcatu-n picioare, apare Lavrov. Exact moaca lu Lavrov originalu’, parpalac negru perfect asortat cu ochii albaștri de secu, nu foarte înalt, mergea hotărât spre tantiile care vindeau, adică direct în fața codoiului. O femeie din spatele meu s-a sesizat.

-Alo, tovarășu’! Coada se ia de la celălalt capăt!

-Ce fă!? Nesimțito, cu mine vorbești?! Io sunt colonel de securitate!

-Așa, și? Pentru dumneavoastră nu-s aceleași reguli?

-Taci fă, n-auzi? Nu mă supăra!

Atunci biata femeie a tăcut, mai ales că lumea s-a repliat când l-a auzit p-ăla prin ce straturi sus puse se-nvârte. Da’ nu chiar toată lumea. De undeva din capătul rândului a apărut mai întâi o umbră ca-n Independence Day, care se apropia de noi. Aveam noi în cartier niște blocuri de ceferiști. Toți locatarii lucrau la CFR și unii din ei arătau de parcă fuseseră angajați ca locomotive. Nenea ăla care n-a fost impresionat de lătrăturile securistului, avea cam la aproape doi metri, niște brațe din șină de cale ferată și o uitătură neprietenoasă rău.

-Tovarășu’ colonelu’, am o rugăminte la dumneavoastră, treceți la rând că vă promit io că nu plecați cu banane. Vreți să mă puneți la-ncercare?

L-am văzut p-ăla cum a scăzut în grad instantaneu. A mai deschis gura să mai zică ceva da’ probabil că se refăcuse legătura cu creieru’, a făcut stânga-mprejur și dus a fost. Da’ vă zic, jurai că-i Lavrov. Copil fiind, m-am ofticat puțin că nu l-a-ncins puțin nenea ăla mare, trecea timpu’ altfel la coadă la banane.

Ce chestie, când sunt bătut în cap și golit de idei, io-te cum mai apare câte un dosar prăfuit. Curios e că nou’ Lavrov vorbește fix ca vechiu’ Lavrov, numa’ că ăla vechi se limita la tanti aia grăsuță. Ăsta nou face pipi verbal pe logica și inteligența lumii libere.