Adio, visul frumos s-a terminat – 19.05

„Adio femei, goodbye băutură, de azi nu mai pun, țigară în gură”, cam așa sunau versurile unei melodii cântate de Ștefan Iordache. Cam așa și io, aproximativ așa. Vă ziceam că adio mașină pe motiv de pupat cu alt autoturism . Vă mai spuneam că adio permis de conducere pentru că m-a prins tanti Poli cu viteză. Adio bani pentru că amendă și alte chestii pe la mașină, adio vară, v-am zis AICI.

Românu’ are mai multe vorbe pe temă. „Nici o nenorocire nu vine singură”, că așa e, dai din una-n alta, dar vine un moment în care ieși victorios, îți repui planetele pe propriile axe și zici cu privirea-n sus, „Doar atâta poți!?”. Mare greșeală, nu faci gesturi necugetate către Dumnezeus pentru că-ți poate ciufuli karma de nu poți s-o duci la hair stylist. După ce-n perioada asta am fost și bătut și așa și cu banii luați, mi-au rămas micile plăceri ale vieții, nu vă gândiți la tâmpenii, ieșeala la cocârț după o masă bună.

Fosta mea prietenă, actuala nevastă, s-a gândit că poate vreau să mă apuc de o dietă. Normal că n-am vrut, a zis „perfect” și a făcut programare la un medic nutriționist. Adică nu prosteală după ureche, la cabinet pe bune și cu patalama. Am pus piciorul în prag și i-am spus răspicat, „ai dreptate draga mea, mergem!”. Am tras de timp cât am putut, până ieri. Mi-am făcut niște filme horror de nu vă zic. Îmi imaginam că intru-n bârlogu’ Hydrei și dacă cumva, prin cine știe ce minune, scap cu viață, o să ronțăi la stuf și nutreț de o să-mi apară fenomenu’ de lactație.

Ajungem la cabinet, luăm un loc prin spațiu și ne punem pe așteptat. Pe perete un tablou. Ăsta.

Mi-am zis că asta-i să ne studieze reacțiile. M-am holbat în el să văz diferențele, nu erau. Atunci m-am prins că pur și simplu e pusă poza de două ori că așa a vrut artistu’. Apare o domniță, micuță da’ foarte bine proporționată, drăguțică, mi-am zis că-i asistenta, sigur nu-i Hydra. Greșiiiit, era chiar doamna doctor nutriționist de la care așteptam vești apocaliptice vis-a-vis de mâncarea și băutura mea. Bă ce oameni, trimit în prima linie o zânuță să mai îmbuneze verdictu’ cu executare departe de frigider și cocârț. Nici nu puteam să plâng în fața ei, trebuia să-mi înghit lacrimile până ies afară ca să nu-mi șifonez imaginea de badass. Și-ncepe cu fișele, nume, prenume, boli cunoscute, alea, alea. Întrebări de cafea, alcool, tutun, i-am zis să nu se mai chinuie, să le treacă la mine pe toate. O bagă pe nevasta, o măsoară, o cântărește, îmi vine rându’.

Bang, primul șoc. Eram ferm convins că am 1,77 – 1,78 pe axa OY, nup, sunt la 1,75, puteți să-mi ziceți Frodo. Mă urc pe cântar și ăsta-mi face cel mai frumos compliment pe care l-am primit în ultima perioadă. Io credeam că sunt 105 Kg în viu. În condițiile în care aveam pe mine țoale că doar nu mă dezbrăca la cucu gol, lanțu’ de la pantaloni cu cele două carabiniere de prindere și ceas la mână, 101 Kg de Cătulică-n carne și oase și-n toată splendoarea lui. Ulterior am aflat că și grăsime. Se centralizează datele, ăla cu ăla supra ăla, rezultă bla, bla și hai să tragem linie și să interpretăm. Sunt spre obezitate 1, aia cea mai slabă da’ promit mult. Prea mult n-am de prestat, doar 15 Kg sau mai mult. Pe la un 83-85 sunt ok și asta că m-am înșelat cu ăia doi cm. pe-nălțime.

Adio fasole, orez, smochine și nu mai știu ce. Io-te fleoșc, d-aia nu mai plouă că nu mănânc orez, mi-a ajuns balastru’ din armată. Pe legume stau bine, la carne nesperat de bine, adică pot din toate cu mici excepții pe la mezeluri și ceva mai dureros, fără prăjeli. Da’ să vedeți cum doamna doctor în afara diplomei în medicină, sigur are una și-n diplomație. Adică d-alea „puteți copan de panda, vrăbioară de antilopă gnu, frigărui din cobră imperială, urechi de elefant, da’ fără cartofi prăjiți”. Am lăcrimat, vă zic, cartofu’ prăjit pentru mine-i nectaru’ zeilor și atenție, tre’ să-l scot din vocabular, adică adio cartof. Partea bună e că am voie cafea și mă lasă să beau chiar trei pe zi, cu lapte și să fie mai chioare. Ajungem la alcool.

Adio alcool. Atunci mi-am văzut viața prin fața ochilor. Vine ziua mea, vine vara, deja n-am carnet de șofer, măcar să-mi omor amaru’. Și atunci m-am scâncit. Probabil impresionată de moaca mea, mi-a dat dezlegare la chestii dar cu un NU CATEGORIC la bere. Asta e, dă-o-n mă-sa de bere, mă scuzați, la cocârț să nu mă atingă. Și am voie băbăiatule, nu des, adică nu zilnic, da’ miercuri și vineri nu-i chiar un capăt de țară. Sau vin dacic, adică fără apă minerală. Oricum nu-i ca și cum dormeam în cârciumă și singur acasă beau foarte rar. Mi-am mai revenit puțin până la meniu, mai precis la cantitățile potolului îngurgitat într-o zi. Concluzia e simplă, o să mor.

Glumesc, nu mor… imediat… poate nu mor deloc dacă rezist prima săptămână. Atenție mare la fratilii vostru.

Înainte – vă pun imaginea asta cu King Julien că se văd bine formele rubensiene proaspăt absolvente a cursurilor mesei de Paști.

Revin cu poză după trei luni. De luni mă pun pe dietă, vă țin la curent. Vă pup, plec la cocârț.